Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

O dimineață cu… GABRIEL CĂRTĂRESCU (Student și poet):”Nu sunt expert în nimic. Încerc doar să înțeleg”

– De la părinții lui, Mircea Cărtărescu și Ioana Nicolaie, moștenește nu doar bucuria de a evada în lumea cărților, ci și plăcerea de a scrie. Luna aceasta, Gabriel Cărtărescu a împlinit 20 de ani. O vârstă fabu­loasă, care i-a adus în dar și primul lui volum de poezie –

– Cum îți este dimineața, Gabriel?

– Nici nu m-am trezit bine, că m-am și apucat să fac ceva, cu un stick de USB de pe un laptop cu Linux. Asta mi-a luat aproape o oră, deși ar fi trebuit sa dureze mult mai puțin, așa că m-am și enervat destul de rău.

– Un tânăr poet captivat de computere. Te descriu bine?

– Da, pasiunea asta a început pe la 10 ani, din­tr-o frustrare. Colegii mei știau să descarce jocuri și eu nu. Așa că am început să învăț și eu. Am copilărit cu jocuri de computer din anii 90, de acolo mi se trage și o pasiune pentru computerele vechi. Mai târziu, am devenit interesat de muzică și am început să caut și să cumpăr de pe diverse site-uri pick-up-uri, casetofoane, magnetofoane și tot felul de alte lucruri vechi, cu tehnică bună. Am­plificatoarele din anii 70, de pildă, sunt în mul­te cazuri mai bune decât cele de azi și mult mai ieftine.

– Până una alta, ai și o pasiune pentru poe­zie. Scrii de mult?

– Scriu de câțiva ani. Am scris întâi pentru niș­te concursuri, cum e cel lansat de Editura „Arthur”, „Locuiește în poveste”. Am mers apoi la un curs de scriere creativă, care m-a motivat s-o fac așa cum trebuie. Acolo am scris toate versurile din cartea mea de debut. Le scriam instant. Nu-mi lua mai mult de 20 de minute un poem. Pătrundeam în lumea din mintea mea, într-un fel în care o simțeam mai reală decât realitatea. De câteva ori, când scriam, am avut sentimentul că uite, poate mi-a ieșit, că scrie cineva fără mi­ne. Acum scriu altfel, mai rar, și am pățit în ultimul timp să mă gândesc mai mult la ce scriu, fac mai mul­te tăieturi, lucrez mai mult pe texte. Parcă nu-mi mai vine să scriu atât de mult, une­ori parcă nu mai simt ce scriu cu adevărat.

– „Mâine o să fiu fericit”, spui chiar în titlul volumului apărut la Editura „Charmides”. Ce aveai în gând când ai scris poemul ăsta?

– Avusesem una dintre cele mai rele zile din an. Din greșeală, făcusem cuiva ceva rău fără să vreau, am pus o persoană într-o situație grea și mă simțeam foarte vinovat. Într-un fel, cred că în fiecare text am scris o parte din lumea din capul meu, cea care conta atunci, pe moment.

– Ești student acum?

– Sunt în anul doi, la Limbi Străine, la secția de Engleză-Germană. Fac germana de când eram la grădiniță, dar mi se pare o limbă grea, încă mai am probleme cu articolele. Am ales Limbile Străine, pentru că la 18 ani nu știam ce-mi doresc exact, iar de aici mai departe pot să o iau în foarte multe direcții.

– Vii dintr-o familie de scriitori deja celebră. Ce moștenești de la părinții tăi, Gabriel?

Tata și fiul

– Ei mi-au format mare parte din personalitate, m-au învățat primii despre lumea în care trăim. Am multe în comun cu ei, și totuși, sunt destul de diferit. Pasiunea mea pentru jocuri, din anii 90, am moștenit-o de la tata. Tot el m-a învățat multe bancuri după care mă dădeam în vânt când eram mic. Iar mama mi-a pus în mână pentru prima oară multe din cărțile pe care aveam să ajung să le iubesc.   

– Ce ai pe noptiera ta, în dimineața asta? Ce citești?

– Nu prea am mai avut timp de citit în ultima vre­me. Recitesc De ve­ghe în lanul de se­cară, a lui Salinger, fiindcă e o carte cult, de care vor­bește toată lumea. Am citit-o acum pa­tru ani, mi-a plă­cut mult, dar voiam să o citesc din nou, cu mintea de acum. Alt­fel, sunt mai de­gra­bă interesat de fizică și chimie, de misterele universului, de filo­so­fie și alte științe de graniță. Nu sunt expert în nimic, încerc doar să înțeleg cât mai mult.

– Ai și norocul unei biblioteci ex­traor­dinare acasă.

– Chiar am. Jos sunt mii de cărți, în camera mamei sunt al­te câteva sute, la mine în cameră la fel, deși în ultima vreme citesc destul de mult pe internet, unde pot merge din subiect în subiect, în funcție de ce descopăr.

– Spune-ne un pic despre camera ta. Cum e?

– Camera mea e la etajul casei. Am un pat, multe rafturi cu toate lucrurile vechi pe care le-am adunat. Și mai am un dulap plin, în care sunt amplificatorul, casetofonul, magnetofonul, pick-up-ul și toate celelalte obiecte pe care le colec­ționez.

– Asculți des muzică la ele?

– Da, practic pot asculta în ce format vreau, deși, sincer, cel mai adesea mă conectez la spotify-ul de pe telefon. Muzica joacă un rol important în viața mea. Am, câteodată, sentimentul că mi-am format toată viața după muzica pe care am ascultat-o. La 15 ani, ascultam mult Beatles și Pink Floyd. Azi, ascult multe melodii la întâm­plare. Dimineața, dacă vreau să mă pun într-o stare bună, dau play la Time to Pretend, de la MGMT.

– Adolescenții se mai răzvrătesc uneori. Tu n-ai avut și perioade în care ți se părea că ești în război cu lumea?

Tablou de familie: Gabriel, Ioana și Mircea Cărtărescu

– Ba da, la 12 ani eram cel mai fericit om din univers, iar un an mai târziu, la 13, mă simțeam aproape distrus. Aveam probleme foarte mari de încredere în mine. Nu știu de unde veneau, dar mergeam foarte de­parte, imaginându-mi niște lucruri care nu existau decât în mintea mea. Din fericire, am ieșit din starea aia, am schimbat mult felul în care văd lumea și pe mi­ne, dar tot mi-a luat vreo doi ani. Azi, sunt mult mai liniștit, mi-a scă­zut mult și anxie­ta­tea.

– Citindu-ți volumul, am găsit acolo și ur­me­le unei prezențe feminine. Erai îndrăgostit când l-ai scris?

– Într-unul dintre poeme am scris despre ci­neva care îmi plăcea mult atunci, o fată pe care am cunoscut-o acum doi ani și cu care am devenit foarte apropiat din prima. Niciodată nu m-am co­nectat atât de repede cu cineva. Între timp, a de­venit prietena mea. E un om plin de căldură și o iu­besc foarte mult, pentru cum poate și știe să va­dă ea lumea.

– Cum e dragostea la 20 de ani?

– Frumoasă! E cel mai bun lucru pe care l-am simțit vreodată: un sentiment de intensitate, care te face un om mai bun. Când chiar îți place de cineva, parcă îți învie sufletul din adormire.

– Ai mai scris poeme pentru ea?

– Doar cel din carte e legat de ea. Restul tex­telor mele sunt mai degrabă amintiri, frânturi, lucruri din mintea mea, bucăți din ce sunt eu. Sunt de fapt manifestări ale unei stări hiper-energice, ca și cum creierul meu s-ar grăbi să construiască o lume cât mai stimulantă pentru el în­suși. După ce reușesc să o pun pe hâr­tie, simt că mi-am ordonat gândurile, simt că se face, în sfârșit, liniște.

Dia Radu

De la mamă, a moștenit visătoria, de la tată – spiritul critic și limba ascuțită. Plăcerea de-a scotoci în sufletul omului e însă a ei. S-ar fi făcut cu bucurie psihanalist, astrolog sau țesătoare, dacă dragostea de cărți n-ar fi împins-o spre Facultatea de Litere. De atunci, a trădat literatura pentru jurnalism și un viitor la catedră pentru plăcerea de-a fi pe teren. A lucrat ca documentarist cu presa occidentală (TF1, Radio France Culture, Le Monde), a publicat reportaje și cronici în revista „Esquire” și, de două decenii, este editor cultural la revista „Formula AS”. Între timp, le-a împăcat pe toate. Când nu se pierde cu ochii la ceru-nstelat și la legea morală, îi scormonește pe ceilalți cu întrebări și țese povești despre România de azi. Dia Radu este autoarea volumului în dialog „Lumea în Si Bemol, Dan Grigore de vorbă cu Dia Radu”, apărut în 2016, la Editura Polirom, și a volumului „Divanul Imaginar, Lumea românească în 18 interviuri”, apărut în 2017, la Editura Trei.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian