Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

„Vine primăvara, nene…”

Sunt 50 sau 60 de primăveri de când joaca ieșirii din iarnă avea un farmec fără egal. Împreună cu sora mea, Maria, și cu ceilalți „ulițași” de pe drumul școlii, ne petreceam zilele friguroase cu săniile pe derdelușul „Din-deal”, ocolind cireșii, merii și caișii, trecând prin viile de tereaz și oprindu-ne în gardul de haraci al lui Gruia. Stăpâni pe sănii, ni se părea că îi depășim tehnic pe schiorii de pe pârtiile mun­toase, pe care îi vedeam la căminul cultural, la singu­rul televizor alb-negru din comună. Era televizorul elvețienilor care transportau pe conducte țițeiul de la Țicleni direct la Nufenenpass, în Elveția. Era frumos cu acei domni simpatici, cumsecade, prietenoși, care au venit după ruși, în anii 60, introducând puțin capi­talism în miezul comunist al vieții românești. Seara, ne duceam la televizorul lor, unde am văzut-o pe tâ­năra debutantă Margareta Pâslaru, dar ziua ne gră­beam la săniuș. Într-o zi, la începutul lui Martie, am au­zit-o pe Maria țipând să se audă până la gară: „Vine, vine, vineee!”. „Cine vine, Mărioară?”, am între­bat-o foarte curios. „Vine primăvara, nene, vine pri­mă­vara! Uite bozoțeii, uite ghioceii, uite tă­mâiorile!”. Într-adevăr, din plapuma zăpezii se ridi­cau câteva firicele plăpânde, albe, galbene și albas­tre, din care Maria a avut curaj să rupă două-trei, să i le ducă mamei. Emoționată, cu lacrimi în ochi, scum­pa de ea le-a pus într-o ceașcă, în apă multă, cinstindu-ne cu livej dulce de prune uscate, cu damf de berbeniță. Treptat, treptat, cădea zăpada de pe casă, înmugurea dudul de la poartă, răsăreau boboci mici de trandafiri, care nu puteau crește dacă nu erau pupați de Maria pupăcioasa. Nu mai era mult și venea vremea să mergem cu caprele în pădure. Abia așteptam să ne vedem zilnic cu prietenii, să ne jucăm cu iezii abia fătați și, mai ales, să mâncăm frunze de fag, fragede și acrișoare. Caprele erau atât de lacome, încât mâncam cu ele de pe aceeași creangă. Nu tre­cea mult timp, că răsărea macrișul sălbatic în po­iană. Îl mâncam cu aceeași poftă, până când ni se stre­pezeau dinții atât de tare, încât nu mai puteam să ne atingem de mâncare. La fel pățeam când creșteau corcodușele, bieții noștri dinți strepezindu-se într-atât, că două zile nu ne mai atingeam de mălai sau de mămăligă. Ăstimp, caprele mâncau toate frunzele la care ajungeau, dar nu le lăsam să rupă crengi sau să jupoaie arbuști. Veneam acasă, refuzam să mân­căm din cauza strepezelii, ne făceam lecțiile, apoi treceam la citit. În tot acest timp, mama Elena și bu­nicul Ilie lucrau pământurile, luând cu ziua și aju­toare din sat; tata Longin mergea la Sov-Rom, la serviciul de pompagiu de petrol, iar bunica Floarea făcea mâncare. În acele zile, toți din casă făceam câte ceva. Mi-a venit rândul să umblu cu vacile, după ce comuniștii ne luaseră boii la cooperativa agricolă. Primăvara venea iute, după topirea zăpezii, umplând dealurile cu flori. Îi lua locul vara cea fierbinte, când făceam baie în apa limpede a Gilortului, la stâlpul înclinat, numit Mihoho. Urma toamna răcoroasă, cu livezile și viile pline de rod, cu merele Ionatan ale nașei Oprișescu și cu prunii albi din dealul Suviilor. Iarna, la rândul ei, nu făcea decât să ne amețească de ger, bine înfiripați pe săniuțe, păstrând la distanță dulceața soarelui de Martie. Ce timpuri! Cu cât înaintăm în vârstă, cu atât copilăria ne apare ca un univers mult prea îndepărtat al seniorilor care am ajuns azi în societate.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian