
Sosirea primăverii aducea multe bucurii în viața simplă a copiilor de altădată. Primii pași îi făceau mărțișoarele, florile înghețate de bozoței, tămâiorile care albăstreau tăpșanele, cu ultimele lor petece de zăpadă. Cât de dragi ne erau nouă, pruncilor de pe Ulița Cocoșului bătăuș al Riței, ultimele trăgușuri pe zăpadă, opincile ude și speranța că gerul se moaie! Precum vremea își scotea blana de oaie, rămânând ca un proletar la margine de oraș, tot așa ne lepădam și noi hainele groase, mănușile de lână și căciulile de astrahan. Bunicul Ilie intra în grădini, curăța viile de uscături, le tăia corzile lungi, tăia pomii, îi văruia, explicându-ne fiecare mișcare, în cele mai mici amănunte. Era mereu însoțit de doi-trei vecini, mai ales când mergea la viile și la pomii de pe dealuri. Urma pregătitul terenului, al celui din grădini și al celui de pe lunci. Se ara cu plugul tras de boi sau, mai târziu, după sacrificarea boilor pe altarul comunist, de vaci. În spatele plugului erau mama și alte femei din sat, semănând porumbul. În tot timpul ăsta, parcă la o comandă cerească, înfloreau de zor ghioceii, bozoțeii, apoi zambilele, bănuții, caprinele și alte flori de primăvară. Făceam iute buchețele pentru mama Lenuța, pentru sora mea Maria, pentru bunica Floarea, pentru câteva colege de școală. Ce minunăție de anotimp, înviau toate, iar noi zburam! De departe, cele mai frumoase „zboruri” le avea Maria, pe care primăvara o așeza în vârful unui măr înflorit. Striga, saluta, își flutura căciulița, cânta și gângăvea cântece copilărești, învățate de la tanti Liuța, sora mamei. În niciun alt anotimp nu ni se întâmplau atâtea minuni ca primăvara! Urmăream, cu o curiozitate neobosită, cum răsăreau răsadurile de roșii, de ardei și vinete, în casă, pe pervazurile late ale ferestrelor. Când frigul ne slăbea, traversam vioi șoseaua și ne lăsam vrăjiți de porumbul care se înverzea pe câmp, ieșind din zăpada târzie, căzută peste noapte. Lupta cerealelor contra zăpezii triumfa mereu, sub plăpumioara lunii lui Martie. Verdele și albul peisajului dădeau viață primăverii curajoase. Cu cât verdele se lățea, cu atât patul insectelor devenea mai generos. Mama Torica ne povestea despre creșterea, dezvoltarea și secerarea păioaselor. Adormeam de multe ori de glasul ei cald și liniștit. Apariția albinelor ne speria, dar ne și fascina. Vecinul Vasile, stupar, ne explica rolul albinelor în polenizarea pomilor fructiferi și în procesul producerii mierii, o adevărată minune dumnezeiască. Tot primăvara venea și vacanța de Paște. Atunci începeau alte minuni! Plecam pe luncă sau pe dealuri, uneori cu unul din bunici, alteori singuri, vedeam culturile, pomii fructiferi sau sălbatici, încercând să aflăm tot ce se putea despre aceștia. Uite așa deveneam mai înțelepți, mai buni și mai… înalți, în fiecare primăvară.