Primăvara, în grădina mea

ANDRA OCNARU

La începutul vieții

„În adâncurile iernii, am învățat că în mine există o vară invincibilă”. Eram în liceu când am dat peste citatul ăsta din Albert Camus. Mi-a plăcut atât de mult, încât m-am repezit ime­diat după agenda mea cu însemnări din cărți și mi l-am scris acolo. Iar după ce l-am scris, am tăiat cuvântul vară și dea­supra lui am scris primă­vară. „În adâncurile iernii, am învățat că în mine există o primăvară in­vincibilă”.

M-am născut pe 23 Martie. Mama mi-a povestit că în noaptea de 22 spre 23 a nins. Apoi, pe 23, a venit soarele, a venit căl­dura, zăpada s-a topit și a fost primăvară. Cred că de atunci am fotografia cu părinții mei, ținându-mă în brațe, zâmbind cu gura până la urechi. E cu sigu­ranță prima fotografie care mi-a fost făcută. Sunt o mogâldeață de om, înfășată în alb, descoperind lumea, primăvara, în grădina casei. Pentru mine, în­tr-un fel ciudat, e ca și cum acolo m-aș fi născut: în grădina casei, în brațele pă­rin­ților mei, într-o foto­grafie în care e mereu pri­măvară. De câte ori mi-a fost iarnă, frig și am simțit ger pe dinăuntru, m-am întors acolo, în fotografie, în brațele părin­ților mei, tineri, în gră­dina mea de la început de primăvară. Am simțit    mirosul mamei mele și al tatălui meu. L-am văzut pe bunicul în spatele aparatului de fotografiat, zâmbind. Am simțit vântul care dez­miardă toate lucrurile și face valuri ușoare în rochia ma­mei. Am simțit îm­brăți­șarea tatei, brațele lui pu­ternice: cele mai puternice brațe sunt brațele unui tată care învață să-și țină copilul. De fiecare dată când mi-a fost ger, m-am întors la primăvara din foto­grafie, primăvara aia de la începutul vieții, când soarele făcea firele de iarbă să creas­că repede, repede, când pomii erau proaspăt tunși și dați cu var, pregătiți să înmu­gu­reas­că… Primăvara aceea, când am văzut prima oară zam­­bile și ghiocei, și toate, dar absolut toate din jurul meu, și cerul și pământul, toa­te erau dragoste.

Mă întorc la fotografia asta, ca să știu că o să fie bi­ne. Ca să știu că oricât de lun­gă, de pustie sau de în­frigu­rată ar fi iarna, după ea vine întotdeauna primăvara. În ea văd și tot ce nu se vede: deta­lii tandre, părinții mei râzând unul cu altul și, mai încolo de ei, grădina. Grădina cu brazde proaspăt făcute, rondurile cu tran­dafiri, tufele cu merișor gata să în­florească. Nu știu încă, sunt doar un bebeluș în poza asta, dar peste puțin timp și pentru multă, multă vreme, poate pentru totdeauna, gră­dina va deveni cea mai fru­moasă dintre lumile posibile. Lo­cul meu preferat de joacă, de explorat lumea. Locul în care, an de an, primăvară de primăvară, se întâm­plă magia: mama dezmiardă pământul, îi cântă, îl răscolește, îl așază. În el pune semințe. Le udă, le cântă și lor. Peste puțin timp, ele răsar. Uite-le: ceapă, usturoi, salată verde. Mama ia niște ghi­vece mici, pune și aici semințe: ardei, roșii. Le dez­miardă și pe ele, le acoperă cu un geam, mai încolo vor crește. Mama o să le scoată din ghivece, o să le pună în pământ. Mama e o vrăjitoreasă: tot ce pune în pământ rodește, grădina se umple de miracole mici.

În fotografia mea, pot simți și mirosul pămân­tului reavăn, parfumul difuz al primăverii: un zarzăr care s-a grăbit să înflorească, mirosul narciselor de pe alee. Pot să aud pițigoii: au venit să-și facă cuib în mărul bătrân din fața casei. Pot să văd ciocăni­toarea care ne curăță părul, părul ăla care mai târziu, în vară, va da cele mai bune și mai zemoase pere din lume. În fotografia mea miraculoasă, văd până departe în livadă. Livada e plină de toporași, printre ei întotdeauna zboară zâne. Iar mai încolo de livadă văd pădurea, văd florile dinăuntrul ei, petele albe și mov de măseaua-ciutei.

E mare lucru să știi că pe lume ai undeva o gră­dină. Că în grădina aceea, acum, începe să se întâmple primăvara. Că în pământul reavăn, ră­dă­cinile se umplu de sevă. Că totul va înflori și va rodi iar. Și iar. E un mare dar pe lume să ai o grădină în care să te poți uita ca într-o oglindă și ea să-ți amin­tească că, oricâtă zăpadă și frig te-ar acoperi, întotdeauna va veni primăvara. O grădină în care s-a cuibărit toată viața ta, de când erai un ghemotoc înfășat în scutece albe. O grădină pe care o vezi acum într-o fotografie și pe care abia aștepți să o revezi aievea. S-o revezi ca pe o soră mai mare, mai înțeleaptă, mai puternică, care să te învețe mereu și mereu, de câte ori uiți, că primăvara din tine e invincibilă.

LILIANA URSU

Raftul cu stele

          Cine ne descuie primăvara și inimile obosite de atâta iarnă? Cine ne descuie zâmbetul și bucuria după atâta gri, griji și frig? Cine altele, decât gră­dinile care seamănă nădejdea și lumina florilor, a ghioceilor, a zambilelor, a violetelor smerite, dar atât de parfumate, risipite prin verdele crud al unti­șorului (cât alint cheltuiește românul pe cele dragi lui, din preajma binecuvântată a vieții care este gră­dina!). M-ați invitat să povestesc grădina de lân­gă casa mea, dar ea cuprinde, de fapt, toate gră­dinile su­fle­tului meu: cele mai misterioase și mai vii, fi­indcă îmi adăpostesc copilăria: grădina bunicilor din Sibiu, cu grădina de Duminică din fața casei, plină de crini, de câr­ciu­mărese, de stânjenei, de bujori, de regina-nopții, cu gardul tot îm­brăcat în caprifoi sau palma-Maicii Domnului, însoțindu-se cu un liliac alb, împărătesc de-a dreptul, și apoi gră­dina din spate, cu straturi ordonate de ceapă verde, de roșii, de salată verde și de înfoiate verze și car­tofi, străjuite de șiruri de agrișe și de câțiva pruni, meri și un cireș de Mai, apoteotic. E grădina pe care am deschis ochii, înconjurând cu frumusețea ei primii mei ani de viață. Iar casa bunicilor    o vedeam și o numeam ca atare: „Muntele din grădină”.

        Mai târziu, pe la 10 ani, și-a făcut loc în viața mea grădina din Apoldu de Jos, cea în care copi­lărise și tata. Ca toate grădinile din Ardeal, respec­tuoase și dând întâietate casei, șurii și acareturilor și unei curți mari, pavată cu pietre de râu și acoperită de o parfumată boltă de viță-de-vie, sub care era o masă, în jurul căreia ne adunam du­minicile și uneori în serile fierbinți de vară. De treceai de șura cea cu toate tainele ei înmiresmate și cu podul umplut cu fân pentru iarnă, pentru văcuță și vițel, și pentru calul Suru și cei doi boi, ieșeai deodată în plină lu­mină și dădeai de o gră­dină cu toate legumele, „ham­barul verilor”, cum îi spuneam, și care se termina cu o livadă de meri și peri și pruni „izvorâtori” de o țui­că aurie, ardelenească în­tru toate.       

Sigur, locurile își vor­besc, mai ales grădinile își îm­prumută poveștile, oa­me­nii, întâmplările. Poate și de aceea mi-am numit una din cărțile mele de poezie cele mai dragi „Grădina din turn”, fiindcă are vizibi­li­tatea cea mai mare. Și-apoi, grădinile își au ocro­ti­torii lor, precum Sfântul Mucenic Trifon al grădi­nilor, livezilor, viilor și al păsărilor, și pe Sfântul Foca Grădinarul, dar și pe Sfântul Seren Grădina­rul, care adună stelele de prin grădini, și tot el le așează pe raftul din cămară, lângă mere, și le citește rugăciuni până ce ele se urcă iar la cer…

Și am la inimă o grădină biblică, e la San Fran­cisco, în orașul Sfântului Francisc. Viețuiam într-un februarie la ocean. Pașii mă purtau mereu acolo. Treceam pe micile alei străjuite de magnolii și de camelii. Maci albi, fumurii și roșii, asemeni lacri­mi­lor femeilor Mironosițe, străluceau vii între pie­tre. Vaporoase valuri de lavandă îmi mângâiau glez­nele obosite, iar mirtul mi-a uns fruntea ca-n vis, pe când treceam pe sub coroana lui regească. Ane­monele, salvia și rozmarinul mi-au șoptit câțiva psalmi, iar narcisele m-au purtat pe palmele lor fragile peste ocean, acasă, unde duhul grădinii în floare mă veghează de ani buni. Iar narcisele care-mi luminează fericit preajma sunt scrisorile de primăvară ale tatălui meu. Iubea mult mierlele și narcisele. Cu câtă grijă așeza bulbii lor în lădițele cu etichete frumos scrise de el! Le vorbea. Ca și trandafirilor, și ei, veteranii grădinii mele, cărora eu le-am adăugat un vișin, un liliac, o magnolie, un trandafir japonez și bujori. Grădina? O punte peste neant. Spre Dumnezeu.   

OTILIA ȚEPOSU

Raiul primelor grădini

De vrei să vezi cum în­cepe primăvara, te aștept în grădina mea. Dacă deschizi poarta mare, în fața ta în­cepe un drum acoperit de piatră măruntă, albicioasă. Acolo e mereu umbra pe care o ține zidul casei din vecini și de aceea semnele noului anotimp sunt doar niște timide smocuri de iarbă. Dar chiar și așa, am văzut că de la an la an iarba încăpățânată și tenace se-ntinde tot mai mult și pune stăpânire pe calea care se oprește în gardul din spatele livezii, după ce trece de șirul de pruni. Dar dacă alegi să intri pe poarta mică, aceea care se leagănă înainte și înapoi și se închide singură, atunci trebuie să te pregătești cu răbdare multă, cu timp prietenos și să deschizi bine ochii pentru ceea ce urmează să vezi.

Mai întâi treci prin co­ridorul umbros făcut de crengile celor patru brazi bătrâni. Primăvara ajunge acolo mai greu, poți doar s-o simți cum trece pe lângă tine, ca un curent de aer proas­păt, subțire și răcoros. Vara, acolo e cel mai bun loc în care scapi de zăpu­șeală. Mirosul puternic de cetină și stratul gros de ace uscate care acoperă pămân­tul te-ar pu­tea face să crezi că ești într-o pădure de la munte. Toamna târziu, când încep ploile și furtunile, dar și iarna, în volbura fulgilor scăpătați din vreun nor, frea­­mătul crengilor amin­tește de zăpezile de altă­dată și de înălțimi. Acolo, printre brazi, lumina soa­relui pă­trunde greu și cu sfială, dar în locurile în care ajunge trezește și dezvăluie ierburi și mlădițe firave și viețui­toare mișunând într-o ve­selie de lume veșnică, fără griji. După ce treci de brazi, intri direct pe cărarea largă, care, pe de-o parte, mărginește casa, pe alta, stratul în care, de pri­măvara și până toam­na târziu, se întrec să în­florească, pe rând, niște lalele, ghiocei albi de pia­tră, dar și din aceia de apă, cu clopoțelul mai găl­bui, brândușe albe, gal­bene și violete, câțiva toporași și crini portocalii, trandafiri și bujori albi. Acolo trăiește și iasomia, lângă cârciumăresele și crizantemele pitice, de toamnă, și ploaia de aur, forsythia, care împrăștie cu mare generozitate, pe crengi arcuite, lumina galbenă primită în dar de la soare. Dar tot acolo sunt și vreo două tufe de ferigi care acum, primăvara devreme, își ițesc din pă­mân­tul încă rece frunzele firave, rotunjite ca niște gâturi de vioară. Flori de ferigă încă n-am vă­zut, deși le pândesc mereu în nopțile de Sânziene, când, după cum spun bătrânii, se deschid cerurile pentru minuni, iar cei norocoși, doar ei și numai ei, pot vedea înflorind feriga în lumina albăstruie a tainei.   

Cum ai lăsat ferigile în urmă, pe partea dreaptă a potecii, se deschide o poieniță înierbată, nu mai mare decât o săliță în care pot încăpea o masă și vreo două scaune. Umbrită pe jumătate de un măr scorburos (în care-și face veacul un întreg clan de ciocănitori), de un cireș și de doi vișini, are în partea dinspre asfințit un platou pietruit unde se află fântâna. Aproape de ea, am pus vechea piatră de tocilă pe care tata își ascuțea topoarele și cu­țitele. Am adus-o de departe, de dincolo de Gutâi, din curtea în care m-am născut. Când mi-e dor de acele vremuri, e destul să mă uit la cutia de lemn în care se pune apă, și-mi amintesc bucuria cu care în­vârteam de mâner, în vreme ce tata apăsa lama to­po­rului pe piatra de pe care stropii săreau în curcubeie în jurul nostru. Îmi dau seama pentru a nu știu câta oară că, după ce am ajuns în locul acesta, după ce m-am mu­tat în această grădină, s-a întâmplat ca, fără să vreau, la început, dar în același timp, clar țintit, să doresc să refac grădina copilăriei de care îmi este mereu atât de dor. Poate că ducem după noi toată viața raiul primelor grădini în care am crescut și-n care am început să cunoaștem lu­mea, în care am descoperit prima oară primăvara.

Pecetea soarelui

Păpădiei i se mai spune și lăptucă, pentru că atunci când o rupi iese o zeamă albicioasă din tul­pina ei; dar unii îi zic gușa ori papa-găinii, floarea-broaștei ori crestățeauă. E ca o pecete a soarelui, printre primele flori care ies devreme din mustul zăpezii. Floarea ei galbenă înveselește poienile, mar­ginile drumurilor, sărăturile și câmpurile nea­rate încă. E o floare modestă, dar puternică și dor­nică de a stăpâni lumea, altfel cum să-ți explici că miile ei de semințe, purtate prin aer cu aripi de puf, ajung pe unde nici nu gândești. În grădina mea, pă­pădiile stăpânesc toate colțurile, mai ales acelea în care lumina soarelui e stăpână mai multe ceasuri din zi. Dar n-a fost dintotdeauna așa. Când am ajuns în curtea aceasta pentru prima oară, n-am gă­sit pă­pădii, deși ierburile sălbatice, de toa­te felurile, cu­lorile și mărimile umpleau locul. Tulpini groase de cârmâz mă întreceau în înălțime, corni, soci, oțetari, scaieți creșteau în devălmășie cu iedera sălbatică și cu pirul care prindea într-o rețea întinsă flori de cicoare și de ochiul-boului. Ani de zile, până să o cumpăr eu, grădina nu mai fusese îngrijită și se sălbăticise, devenind adăpost pentru tot felul de vie­țuitoare, de la vulpi, până la mierle, șoimi, turturici și cârduri întregi de vrăbii gureșe, care făceau cât era ziua de lungă mari chermeze, ascunse în frun­zișul pomilor.

Încetul cu încetul, m-am obiș­nuit cu locul, cu pomii, cu toate ce­le care alcătuiau colțul acesta de lu­me de la marginea orașului. Mai greu a fost când am început să fac ordine, bună rân­duială între cele care trăiau și creșteau laolaltă. Pen­tru asta m-am străduit mult să intru firesc în armonia interioară a grădinii, să descifrez semne și legături dintre pomi și flori, să mă întreb de ce unele cresc într-un loc, altele în altul, de ce pătlagina de la poar­tă este mai mică și pipernicită decât aceea de sub păr. Nu poți începe rânduiala într-o grădină până când nu-i știi felul, până nu o simți și nu te identifici cu ea. Știam că există o ordine secretă în felul în care trăiesc plantele într-o grădină. Împărăția verde nu crește la întâmplare. Prietenii și dușmănii se nasc între frunze, ba chiar amoruri de liane răzbătătoare peste tot și gelozii de arbuști neîmpliniți și nebăgați în seamă. Mai ales primăvara descopăr această ordine tainică din jurul meu, când lucrez printre stra­turi și pe sub pomi. Cu sigu­ranță, aș fi mult mai bogată su­fletește, dacă aș putea răspunde la toate întrebările care-mi apar în acele momente. Deși uneori e necesar ca hârlețul ori sapa să devină arme în lumea buru­ienilor și a ierburilor fără căpă­tâi, încerc să intervin cât mai puțin, cât mai subtil și delicat în universul din grădina mea, aflat sub puterea și pecetea soa­­relui.

Împrumuturi și adăugiri

În primii ani am observat că lip­sesc unele dintre ierburile și florile cu care eram obișnuită. Așa că mi-am adus din alte părți și am răsădit păpădii, mentă, ur­zici, măcriș-sălbatic, dar și câteva rădăcini de coada-șoricelului, margarete de câmp, cimbrișor și sunătoare. Dintr-un sat de la munte am mutat câteva fire de ciu­boțica-cucu­lui, ca să înfloreas­că devreme primăvara. Nu s-au prins toate, poate că nu le-a plă­cut viața la șes, au mai rămas doar două care au fost mai îndrăznețe și s-au adaptat mai ușor. Mare mi-a fost bucuria când într-o le­gătură de le­urdă cumpărată de la piață, acum câțiva ani, am des­co­perit că una avea o rădăcină bulboasă, sănătoasă, pe care am plan­tat-o imediat într-un loc mai umbros și am acum o grădinuță întreagă de frunze verzi, usturoiate, atât de bune la gust. Cele câteva păpădii adu­se de departe alcătuiesc acum covoare aurii, în­veselind toate colțurile grădinii, de cum iese soarele de primăvară. Am câștigat mai mult decât frumusețe atrăgătoare de fluturi și albine, frunzele crude, ușor amărui, sunt bune de salată, din flori fac un sirop gros, auriu ca mierea, și din tul­pini împletesc lan­țuri, ca să-mi aduc aminte de gră­dina în care am cres­cut. Zilnic aflu povești de la vie­țuitoarele cu care mă întâlnesc fie în grădinuța de zarzavaturi și ier­buri mirositoare, fie în livada cu pomi, flori și ier­buri sălbatice. Primăvara, când ae­rul înnoirii cu­prin­de lumea întreagă, fac cu­ră­țenie în grădină, ca și cum aș face ordine în viața mea. În lumea tot mai ostilă în care ne este dat să trăim, frămân­tarea neîntreruptă a naturii, care se schimbă neîn­cetat, odată cu ano­tim­purile, rămâne totuși cel mai si­gur reper după care îți poți ordona deve­nirea. Oa­re ce poveste îmi va mai spune și mâine grădina mea?

Reproduceri după desene de EMIL PAVELESCU