ANDRA OCNARU
La începutul vieții

„În adâncurile iernii, am învățat că în mine există o vară invincibilă”. Eram în liceu când am dat peste citatul ăsta din Albert Camus. Mi-a plăcut atât de mult, încât m-am repezit imediat după agenda mea cu însemnări din cărți și mi l-am scris acolo. Iar după ce l-am scris, am tăiat cuvântul vară și deasupra lui am scris primăvară. „În adâncurile iernii, am învățat că în mine există o primăvară invincibilă”.
M-am născut pe 23 Martie. Mama mi-a povestit că în noaptea de 22 spre 23 a nins. Apoi, pe 23, a venit soarele, a venit căldura, zăpada s-a topit și a fost primăvară. Cred că de atunci am fotografia cu părinții mei, ținându-mă în brațe, zâmbind cu gura până la urechi. E cu siguranță prima fotografie care mi-a fost făcută. Sunt o mogâldeață de om, înfășată în alb, descoperind lumea, primăvara, în grădina casei. Pentru mine, într-un fel ciudat, e ca și cum acolo m-aș fi născut: în grădina casei, în brațele părinților mei, într-o fotografie în care e mereu primăvară. De câte ori mi-a fost iarnă, frig și am simțit ger pe dinăuntru, m-am întors acolo, în fotografie, în brațele părinților mei, tineri, în grădina mea de la început de primăvară. Am simțit mirosul mamei mele și al tatălui meu. L-am văzut pe bunicul în spatele aparatului de fotografiat, zâmbind. Am simțit vântul care dezmiardă toate lucrurile și face valuri ușoare în rochia mamei. Am simțit îmbrățișarea tatei, brațele lui puternice: cele mai puternice brațe sunt brațele unui tată care învață să-și țină copilul. De fiecare dată când mi-a fost ger, m-am întors la primăvara din fotografie, primăvara aia de la începutul vieții, când soarele făcea firele de iarbă să crească repede, repede, când pomii erau proaspăt tunși și dați cu var, pregătiți să înmugurească… Primăvara aceea, când am văzut prima oară zambile și ghiocei, și toate, dar absolut toate din jurul meu, și cerul și pământul, toate erau dragoste.

Mă întorc la fotografia asta, ca să știu că o să fie bine. Ca să știu că oricât de lungă, de pustie sau de înfrigurată ar fi iarna, după ea vine întotdeauna primăvara. În ea văd și tot ce nu se vede: detalii tandre, părinții mei râzând unul cu altul și, mai încolo de ei, grădina. Grădina cu brazde proaspăt făcute, rondurile cu trandafiri, tufele cu merișor gata să înflorească. Nu știu încă, sunt doar un bebeluș în poza asta, dar peste puțin timp și pentru multă, multă vreme, poate pentru totdeauna, grădina va deveni cea mai frumoasă dintre lumile posibile. Locul meu preferat de joacă, de explorat lumea. Locul în care, an de an, primăvară de primăvară, se întâmplă magia: mama dezmiardă pământul, îi cântă, îl răscolește, îl așază. În el pune semințe. Le udă, le cântă și lor. Peste puțin timp, ele răsar. Uite-le: ceapă, usturoi, salată verde. Mama ia niște ghivece mici, pune și aici semințe: ardei, roșii. Le dezmiardă și pe ele, le acoperă cu un geam, mai încolo vor crește. Mama o să le scoată din ghivece, o să le pună în pământ. Mama e o vrăjitoreasă: tot ce pune în pământ rodește, grădina se umple de miracole mici.
În fotografia mea, pot simți și mirosul pământului reavăn, parfumul difuz al primăverii: un zarzăr care s-a grăbit să înflorească, mirosul narciselor de pe alee. Pot să aud pițigoii: au venit să-și facă cuib în mărul bătrân din fața casei. Pot să văd ciocănitoarea care ne curăță părul, părul ăla care mai târziu, în vară, va da cele mai bune și mai zemoase pere din lume. În fotografia mea miraculoasă, văd până departe în livadă. Livada e plină de toporași, printre ei întotdeauna zboară zâne. Iar mai încolo de livadă văd pădurea, văd florile dinăuntrul ei, petele albe și mov de măseaua-ciutei.
E mare lucru să știi că pe lume ai undeva o grădină. Că în grădina aceea, acum, începe să se întâmple primăvara. Că în pământul reavăn, rădăcinile se umplu de sevă. Că totul va înflori și va rodi iar. Și iar. E un mare dar pe lume să ai o grădină în care să te poți uita ca într-o oglindă și ea să-ți amintească că, oricâtă zăpadă și frig te-ar acoperi, întotdeauna va veni primăvara. O grădină în care s-a cuibărit toată viața ta, de când erai un ghemotoc înfășat în scutece albe. O grădină pe care o vezi acum într-o fotografie și pe care abia aștepți să o revezi aievea. S-o revezi ca pe o soră mai mare, mai înțeleaptă, mai puternică, care să te învețe mereu și mereu, de câte ori uiți, că primăvara din tine e invincibilă.
LILIANA URSU
Raftul cu stele

Cine ne descuie primăvara și inimile obosite de atâta iarnă? Cine ne descuie zâmbetul și bucuria după atâta gri, griji și frig? Cine altele, decât grădinile care seamănă nădejdea și lumina florilor, a ghioceilor, a zambilelor, a violetelor smerite, dar atât de parfumate, risipite prin verdele crud al untișorului (cât alint cheltuiește românul pe cele dragi lui, din preajma binecuvântată a vieții care este grădina!). M-ați invitat să povestesc grădina de lângă casa mea, dar ea cuprinde, de fapt, toate grădinile sufletului meu: cele mai misterioase și mai vii, fiindcă îmi adăpostesc copilăria: grădina bunicilor din Sibiu, cu grădina de Duminică din fața casei, plină de crini, de cârciumărese, de stânjenei, de bujori, de regina-nopții, cu gardul tot îmbrăcat în caprifoi sau palma-Maicii Domnului, însoțindu-se cu un liliac alb, împărătesc de-a dreptul, și apoi grădina din spate, cu straturi ordonate de ceapă verde, de roșii, de salată verde și de înfoiate verze și cartofi, străjuite de șiruri de agrișe și de câțiva pruni, meri și un cireș de Mai, apoteotic. E grădina pe care am deschis ochii, înconjurând cu frumusețea ei primii mei ani de viață. Iar casa bunicilor o vedeam și o numeam ca atare: „Muntele din grădină”.
Mai târziu, pe la 10 ani, și-a făcut loc în viața mea grădina din Apoldu de Jos, cea în care copilărise și tata. Ca toate grădinile din Ardeal, respectuoase și dând întâietate casei, șurii și acareturilor și unei curți mari, pavată cu pietre de râu și acoperită de o parfumată boltă de viță-de-vie, sub care era o masă, în jurul căreia ne adunam duminicile și uneori în serile fierbinți de vară. De treceai de șura cea cu toate tainele ei înmiresmate și cu podul umplut cu fân pentru iarnă, pentru văcuță și vițel, și pentru calul Suru și cei doi boi, ieșeai deodată în plină lumină și dădeai de o grădină cu toate legumele, „hambarul verilor”, cum îi spuneam, și care se termina cu o livadă de meri și peri și pruni „izvorâtori” de o țuică aurie, ardelenească întru toate.
Sigur, locurile își vorbesc, mai ales grădinile își împrumută poveștile, oamenii, întâmplările. Poate și de aceea mi-am numit una din cărțile mele de poezie cele mai dragi „Grădina din turn”, fiindcă are vizibilitatea cea mai mare. Și-apoi, grădinile își au ocrotitorii lor, precum Sfântul Mucenic Trifon al grădinilor, livezilor, viilor și al păsărilor, și pe Sfântul Foca Grădinarul, dar și pe Sfântul Seren Grădinarul, care adună stelele de prin grădini, și tot el le așează pe raftul din cămară, lângă mere, și le citește rugăciuni până ce ele se urcă iar la cer…

Și am la inimă o grădină biblică, e la San Francisco, în orașul Sfântului Francisc. Viețuiam într-un februarie la ocean. Pașii mă purtau mereu acolo. Treceam pe micile alei străjuite de magnolii și de camelii. Maci albi, fumurii și roșii, asemeni lacrimilor femeilor Mironosițe, străluceau vii între pietre. Vaporoase valuri de lavandă îmi mângâiau gleznele obosite, iar mirtul mi-a uns fruntea ca-n vis, pe când treceam pe sub coroana lui regească. Anemonele, salvia și rozmarinul mi-au șoptit câțiva psalmi, iar narcisele m-au purtat pe palmele lor fragile peste ocean, acasă, unde duhul grădinii în floare mă veghează de ani buni. Iar narcisele care-mi luminează fericit preajma sunt scrisorile de primăvară ale tatălui meu. Iubea mult mierlele și narcisele. Cu câtă grijă așeza bulbii lor în lădițele cu etichete frumos scrise de el! Le vorbea. Ca și trandafirilor, și ei, veteranii grădinii mele, cărora eu le-am adăugat un vișin, un liliac, o magnolie, un trandafir japonez și bujori. Grădina? O punte peste neant. Spre Dumnezeu.
OTILIA ȚEPOSU
Raiul primelor grădini

De vrei să vezi cum începe primăvara, te aștept în grădina mea. Dacă deschizi poarta mare, în fața ta începe un drum acoperit de piatră măruntă, albicioasă. Acolo e mereu umbra pe care o ține zidul casei din vecini și de aceea semnele noului anotimp sunt doar niște timide smocuri de iarbă. Dar chiar și așa, am văzut că de la an la an iarba încăpățânată și tenace se-ntinde tot mai mult și pune stăpânire pe calea care se oprește în gardul din spatele livezii, după ce trece de șirul de pruni. Dar dacă alegi să intri pe poarta mică, aceea care se leagănă înainte și înapoi și se închide singură, atunci trebuie să te pregătești cu răbdare multă, cu timp prietenos și să deschizi bine ochii pentru ceea ce urmează să vezi.
Mai întâi treci prin coridorul umbros făcut de crengile celor patru brazi bătrâni. Primăvara ajunge acolo mai greu, poți doar s-o simți cum trece pe lângă tine, ca un curent de aer proaspăt, subțire și răcoros. Vara, acolo e cel mai bun loc în care scapi de zăpușeală. Mirosul puternic de cetină și stratul gros de ace uscate care acoperă pământul te-ar putea face să crezi că ești într-o pădure de la munte. Toamna târziu, când încep ploile și furtunile, dar și iarna, în volbura fulgilor scăpătați din vreun nor, freamătul crengilor amintește de zăpezile de altădată și de înălțimi. Acolo, printre brazi, lumina soarelui pătrunde greu și cu sfială, dar în locurile în care ajunge trezește și dezvăluie ierburi și mlădițe firave și viețuitoare mișunând într-o veselie de lume veșnică, fără griji. După ce treci de brazi, intri direct pe cărarea largă, care, pe de-o parte, mărginește casa, pe alta, stratul în care, de primăvara și până toamna târziu, se întrec să înflorească, pe rând, niște lalele, ghiocei albi de piatră, dar și din aceia de apă, cu clopoțelul mai gălbui, brândușe albe, galbene și violete, câțiva toporași și crini portocalii, trandafiri și bujori albi. Acolo trăiește și iasomia, lângă cârciumăresele și crizantemele pitice, de toamnă, și ploaia de aur, forsythia, care împrăștie cu mare generozitate, pe crengi arcuite, lumina galbenă primită în dar de la soare. Dar tot acolo sunt și vreo două tufe de ferigi care acum, primăvara devreme, își ițesc din pământul încă rece frunzele firave, rotunjite ca niște gâturi de vioară. Flori de ferigă încă n-am văzut, deși le pândesc mereu în nopțile de Sânziene, când, după cum spun bătrânii, se deschid cerurile pentru minuni, iar cei norocoși, doar ei și numai ei, pot vedea înflorind feriga în lumina albăstruie a tainei.
Cum ai lăsat ferigile în urmă, pe partea dreaptă a potecii, se deschide o poieniță înierbată, nu mai mare decât o săliță în care pot încăpea o masă și vreo două scaune. Umbrită pe jumătate de un măr scorburos (în care-și face veacul un întreg clan de ciocănitori), de un cireș și de doi vișini, are în partea dinspre asfințit un platou pietruit unde se află fântâna. Aproape de ea, am pus vechea piatră de tocilă pe care tata își ascuțea topoarele și cuțitele. Am adus-o de departe, de dincolo de Gutâi, din curtea în care m-am născut. Când mi-e dor de acele vremuri, e destul să mă uit la cutia de lemn în care se pune apă, și-mi amintesc bucuria cu care învârteam de mâner, în vreme ce tata apăsa lama toporului pe piatra de pe care stropii săreau în curcubeie în jurul nostru. Îmi dau seama pentru a nu știu câta oară că, după ce am ajuns în locul acesta, după ce m-am mutat în această grădină, s-a întâmplat ca, fără să vreau, la început, dar în același timp, clar țintit, să doresc să refac grădina copilăriei de care îmi este mereu atât de dor. Poate că ducem după noi toată viața raiul primelor grădini în care am crescut și-n care am început să cunoaștem lumea, în care am descoperit prima oară primăvara.
Pecetea soarelui
Păpădiei i se mai spune și lăptucă, pentru că atunci când o rupi iese o zeamă albicioasă din tulpina ei; dar unii îi zic gușa ori papa-găinii, floarea-broaștei ori crestățeauă. E ca o pecete a soarelui, printre primele flori care ies devreme din mustul zăpezii. Floarea ei galbenă înveselește poienile, marginile drumurilor, sărăturile și câmpurile nearate încă. E o floare modestă, dar puternică și dornică de a stăpâni lumea, altfel cum să-ți explici că miile ei de semințe, purtate prin aer cu aripi de puf, ajung pe unde nici nu gândești. În grădina mea, păpădiile stăpânesc toate colțurile, mai ales acelea în care lumina soarelui e stăpână mai multe ceasuri din zi. Dar n-a fost dintotdeauna așa. Când am ajuns în curtea aceasta pentru prima oară, n-am găsit păpădii, deși ierburile sălbatice, de toate felurile, culorile și mărimile umpleau locul. Tulpini groase de cârmâz mă întreceau în înălțime, corni, soci, oțetari, scaieți creșteau în devălmășie cu iedera sălbatică și cu pirul care prindea într-o rețea întinsă flori de cicoare și de ochiul-boului. Ani de zile, până să o cumpăr eu, grădina nu mai fusese îngrijită și se sălbăticise, devenind adăpost pentru tot felul de viețuitoare, de la vulpi, până la mierle, șoimi, turturici și cârduri întregi de vrăbii gureșe, care făceau cât era ziua de lungă mari chermeze, ascunse în frunzișul pomilor.
Încetul cu încetul, m-am obișnuit cu locul, cu pomii, cu toate cele care alcătuiau colțul acesta de lume de la marginea orașului. Mai greu a fost când am început să fac ordine, bună rânduială între cele care trăiau și creșteau laolaltă. Pentru asta m-am străduit mult să intru firesc în armonia interioară a grădinii, să descifrez semne și legături dintre pomi și flori, să mă întreb de ce unele cresc într-un loc, altele în altul, de ce pătlagina de la poartă este mai mică și pipernicită decât aceea de sub păr. Nu poți începe rânduiala într-o grădină până când nu-i știi felul, până nu o simți și nu te identifici cu ea. Știam că există o ordine secretă în felul în care trăiesc plantele într-o grădină. Împărăția verde nu crește la întâmplare. Prietenii și dușmănii se nasc între frunze, ba chiar amoruri de liane răzbătătoare peste tot și gelozii de arbuști neîmpliniți și nebăgați în seamă. Mai ales primăvara descopăr această ordine tainică din jurul meu, când lucrez printre straturi și pe sub pomi. Cu siguranță, aș fi mult mai bogată sufletește, dacă aș putea răspunde la toate întrebările care-mi apar în acele momente. Deși uneori e necesar ca hârlețul ori sapa să devină arme în lumea buruienilor și a ierburilor fără căpătâi, încerc să intervin cât mai puțin, cât mai subtil și delicat în universul din grădina mea, aflat sub puterea și pecetea soarelui.
Împrumuturi și adăugiri

În primii ani am observat că lipsesc unele dintre ierburile și florile cu care eram obișnuită. Așa că mi-am adus din alte părți și am răsădit păpădii, mentă, urzici, măcriș-sălbatic, dar și câteva rădăcini de coada-șoricelului, margarete de câmp, cimbrișor și sunătoare. Dintr-un sat de la munte am mutat câteva fire de ciuboțica-cucului, ca să înflorească devreme primăvara. Nu s-au prins toate, poate că nu le-a plăcut viața la șes, au mai rămas doar două care au fost mai îndrăznețe și s-au adaptat mai ușor. Mare mi-a fost bucuria când într-o legătură de leurdă cumpărată de la piață, acum câțiva ani, am descoperit că una avea o rădăcină bulboasă, sănătoasă, pe care am plantat-o imediat într-un loc mai umbros și am acum o grădinuță întreagă de frunze verzi, usturoiate, atât de bune la gust. Cele câteva păpădii aduse de departe alcătuiesc acum covoare aurii, înveselind toate colțurile grădinii, de cum iese soarele de primăvară. Am câștigat mai mult decât frumusețe atrăgătoare de fluturi și albine, frunzele crude, ușor amărui, sunt bune de salată, din flori fac un sirop gros, auriu ca mierea, și din tulpini împletesc lanțuri, ca să-mi aduc aminte de grădina în care am crescut. Zilnic aflu povești de la viețuitoarele cu care mă întâlnesc fie în grădinuța de zarzavaturi și ierburi mirositoare, fie în livada cu pomi, flori și ierburi sălbatice. Primăvara, când aerul înnoirii cuprinde lumea întreagă, fac curățenie în grădină, ca și cum aș face ordine în viața mea. În lumea tot mai ostilă în care ne este dat să trăim, frământarea neîntreruptă a naturii, care se schimbă neîncetat, odată cu anotimpurile, rămâne totuși cel mai sigur reper după care îți poți ordona devenirea. Oare ce poveste îmi va mai spune și mâine grădina mea?
Reproduceri după desene de EMIL PAVELESCU