Când a murit Fulger, era o iarnă de pomină, l-am văzut pentru prima oară pe tata plângând. Stătea pe un scăunel din acelea joase, la gura sobei, cu fața îngropată în palmele bătucite de muncă, și lacrimile îi curgeau până la bărbie. Era seară, întunericul se așezase peste satul Ciocanu, locul binecuvântat de Dumnezeu unde mama m-a născut la zi mare, de Bunavestire. Mi-am luat un scăunel și m-am așezat și eu la gura sobei, lângă tata. „Tu plângi, măi taicule”, i-am zis. „Păi, e interzis plânsu’ în casa asta, măi, Gogule?”, mi-a zis cu o nesfârșită blândețe, și mi-a pus palma bătucită de muncă pe umăr.
Tata nu a avut niciodată parte de cai. Dar când am împlinit zece ani, mi-a cumpărat un mânz luat de la țâța unei iepe din sat, pe care l-am botezat Fulger. Îmi făcuse un căpăstru din curele de piele și eu îl duceam în fiecare dimineață la fântână să bea apă din jgheabul de lemn și îi dădeam otavă și uruială de grâu, cât a fost mic. Era negru ca abanosul, cu o stea albă în frunte.
„De ce plângi, taicule?”, l-am întrebat din nou. „A murit Fulger, măi Gogule”, mi-a zis cu o blândețe fără margini, în care se ascundea durerea. Mi-a zis apoi că în noaptea trecută, când eu dormisem la bunicul Pătru, în timpul unei furtuni năpraznice de zăpadă, în care a bătut Crivățul până dimineața, a zburat ușa grajdului în care îl închideam pe Fulger și mânzul s-a făcut nălucă până în Poiana Stânii. A tăbărât pe el o haită de lupi, l-au gherănit și l-au sfâșiat, până ce nu a mai rămas decât pielea din el.
Îmi aduc acum aminte cum într-o noapte de Sfântul Andrei, în 30 noiembrie, m-am dus cu tata în grajdul lui Fulger, i-am dat să bea dintr-o găleată cu apă neîncepută, iar tata i-a tăiat coama și părul cozii în trepte, cu foarfecele de tuns oile. Așa era obiceiul, se chema că, prin acest ritual, mânzul va crește un armăsar de toată isprava. N-a fost să fie. Am rămas cu imaginea plânsului tatei la gura sobei și a nămeților de zăpadă care acoperiseră de tot geamurile din fața casei. Făcuserăm un tunel prin care trebuia să mă strecor până în drum, ca să pot merge la școala din Dâmbovicioara.
De la moartea lui Fuger, tata nu a mai avut niciodată cai. Pentru a merge și a veni acasă cu brânză în coajă de brad, de la stâna din Funduri, mergea pe jos, câte 4-5 ore. Îmi aducea covrigi făcuți din caș dospit în buduroi din coajă de brad, opăriți în zer și afumați la fumul din vatra stânii.
Când s-a născut Petru, băiatul meu și al Ancăi, mi-am pus în cap să-i cumpăr un mânz, să-l dau în grija unui consătean să-l crească, să-i facă șa din lemn, căpăstru, hamuri, o căruță, și neapărat o sanie pentru iernile de pomină. Gândeam să-l duc pe Petru în satul nașterii și copilăriei mele, să pun hamurile și căpăstrul pe Fulger, cel din imaginația mea, să-l înham la sanie și să facem drumul de la Ciocanu la Șirnea, până la Drumul Carului și înapoi, numai prin serpentine. O minune de plimbare, în lumina de argint a unei zile de iarnă! Apoi să încingem soba cu lemne și să frigem cârnați și carne afumată de porc, în bulgării de jăratec.
A rămas doar o poveste, pe care i-o spuneam, seara, lui Petru, pe când avea doar trei-patru ani. Bucureștiul ne-a prins implacabil în măruntaiele lui, iar Petru tocmai ce-a împlinit 17 ani. Adolescentul de azi ar zâmbi pe sub mustață dacă i-aș aminti povestea lui Fulger, cel din imaginație.
Întâmplarea reală, cea cu Fulger care a fost sfâșiat de o haită de lupi în Poiana Stânii, nu i-am spus-o niciodată.
GEORGE ARUN
Romanian