Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Ultimul mare duhovnic român de pe Muntele Athos – IULIAN PRODROMITUL

– A plecat la Domnul pe 10 Martie, la vârsta de 97 de ani. Părintele Iulian Lazăr a fost duhovnicul Schitului Românesc Prodromu din Sfân­tul Munte Athos. Ultimul dintr-o generație de mari duhovnici, care s-au format în perioada interbelică și au mărturisit credința în timpul dic­taturii comuniste. Unii dintre ei au fost propuși spre canonizare –

Ucenicul părintelui Cleopa

Avva Iulian Lazăr în 2018

Părintele Iulian Lazăr s-a născut pe 8 ianuarie 1926, la Vorona, în județul Botoșani. România era „mare” de doar opt ani, iar generația lui avea să crească cu mândria că aparține unei țări pentru care viitorul e mai luminos decât trecutul. A fost o gene­rație care a așezat temeliile României de astăzi. Peste visul lor s-a prăbușit al doilea război mondial, care ne-a sfârtecat țara și a adus urgia roșie a comunismului. Dramele întâmplate atunci au săpat urme adânci în inima fragedă a viitorului duhovnic, care a căutat alinare la Dumnezeu. „Văzând ororile războiului, m-am sfătuit cu un prie­ten să plecăm la mânăstire. Suferin­ţele războiului ne-au făcut să ne gândim la mântuire, aşa copii cum eram. Așa ne-a îndemnat Dumnezeu să căutăm şi să ale­gem viaţa de mănăstire. A fost o che­mare…”. La douăzeci de ani, viitorul duhovnic al Prodromului a lăsat lumea în urmă, pentru a se închinovia la Schitul Sihăstria, din județul Neamț, unde, în urmă cu doar doi ani, fusese numit stareț un alt botoșănean, părintele Cleopa Ilie. Duhovnic al mânăstirii era tot un părinte din Botoșani, blândul Paisie Olaru, sub al cărui epitrahil s-a spovedit și părintele Iulian. La vremea când a intrat ca novice, Sihăstria fremăta de viață. Deși nu avea istoria marilor lavre de la Secu și Neamț, acest schit sfințit de râvna sihaștrilor care-l întemeiaseră i-a atras pe călugări prin rânduiala sa aspră și prin faima starețului Ioanichie Moroi, unul dintre cei mai vestiți călugări nemțeni. Părin­tele Iulian nu l-a mai prins în viață pe părintele Ioanichie, murise de doi ani, când el a trecut pentru pri­ma dată pe porțile mânăstirii, dar numele său era înconjurat de o aură de sfințenie. Părintele Ioanichie le lăsase însă monahilor din obște pu­terea rugăciunilor sale, care nu se va risipi niciodată, și un stareț sme­rit, care-i fusese ucenic și care, pâ­nă atunci, păscuse în munte oile mânăstirii – părintele Cleopa Ilie.

Nopțile albe ale începătorilor

Părintele Iulian cu schima mare

E liniște, liniște de mânăstire, acea liniște de pe altă lume, în care te cufunzi ca să-L afli pe Domnul. Și-n pacea asta, părintele Iulian se trezește. Fratele său de chilie, pă­rintele Ioanichie Bălan, cu care-și împarte nu numai bucuriile și durerile, ci și ru­găciunile, s-a cufundat în somn. Se ridică și începe să facă metanii, cu smerenie și dor de Dum­nezeu. Așa își rânduiseră, ca atunci când unul dintre ei se odihnește, celălalt să se trezească și să se roage. În felul acesta, în chilia pe care o împăr­țeau fră­țește, ruga nu se oprea niciodată. Nevoința asta aspră, de luptă cu trupul și cu somnul, i-a sfințit pe amândoi. Undeva, din chilia sa, părintele stareț Cleopa îi va fi întărit și binecuvântat. Dar curând, dorul lor după Dumnezeu și rugăciune avea să fie izbit de viforul roșu, stârnit de la răsărit. Decretul 410 din 1959    desființa de facto mânăstirile din țară, alungându-i pe monahi înapoi, în lume, unde puteau fi urmăriți și persecutați mult mai ușor. Ca să nu fie închisă, mânăstirea Sihăstria a fost transformată, pentru ochii autorităților, într-un azil închinat găz­duirii monahilor în vârstă. În obște au putut să rămână doar monahii bătrâni și tinerii care aveau studii teologice. Securitatea îl va prigoni pe părin­tele Cleopa, care va fi silit să plece în pustiu, pentru a scăpa de gheara ei. Rămas fără stâlpul de lumină care sprijinea mânăstirea, părintele Iulian alege și el sihăstria, împreună cu un alt monah din obște. Anii aceia de prigoană comunistă, în loc să-i slă­bească, i-au întărit. Ascunși în lumina lui Dumne­zeu, acești monahi-sihaștri au ținut țara pe palmele lor împreunate în rugăciune. Nu știm nevoința din pustiu a părintelui Iulian, dar e limpede că singură­tatea i-a adus adâncirea în adâncul inimii și o apro­piere de Hristos. A fost nevoie de relaxarea adusă de anul 1964, pentru ca viața monahală să-și reia curgerea firească. Abia atunci, părintele Cleopa s-a putut reîntoarce din pustiu. Dar nu mai era același. Plecase un monah încercat în lupta cu patimile, un tânăr iubit și respectat, și se reîntorsese un monah încercat în ispitele sihăstriei, un bărbat la vârsta deplinei maturități în Hristos, care avea să atragă cu sfaturile și lumina sa toată țara. Părintele Iulian s-a copt la focul învățăturii lui și s-a curățit în lacrimile vărsate la spovedanie de părintele Paisie Olaru. O flacără aprinsă de doi sori.

Călugăr pe Muntele Sfânt

Schitul românesc Podromu, renăscut din ruină

Pentru orice călugăr, Athosul e un pisc, dar nu unul din piatră, ci este un munte nevăzut, plămădit din rugăciune și lacrimi și luminat de dragostea veșnică a Maicii Domnului. Un Munte Sfânt, pe care Prea­sfânta și l-a ales drept grădină cerească pe pământ. Ea îi cheamă aici pe slujitorii ei și tot ea va fi rânduit ca regimul comunist să le îngăduie călugărilor români să meargă pelerini la Athos. Sigur, comuniștii nu făceau asta din evlavie, ci ca să arate occi­dentului, ai cărui bani îi voiau, că sunt deschiși liber­tății religioase. Așa a ajuns părintele Iulian, îm­preună cu alți monahi din România, să pășească pen­tru prima dată în Muntele Sfânt, în anul 1977. Avea cincizeci de ani, era deja un duhovnic încer­cat. Va viețui patru ani la Schitul Lacu, iar apoi va veni la Schitul Pro­dromu, care, pe vremea aceea, era o ruină. „În biserică nu se mai slujise de mai bine de treizeci de ani! Ploua înăuntru şi toată ten­cuiala cădea de pe pereţi. Dar am zis că, şi dacă vom muri de foame, la comunism nu ne mai întoar­cem!” povestea părintele Atanasie Floroiu, actualul stareț al Schitului Prodromu, venit din țară în Mun­tele Athos la un an după părintele Iulian. În țară, părintele Iulian nu s-a mai întors niciodată.

Un adânc de smerenie

La 62 de ani

„Avea cărările lui, pe care ime­diat urca pe Athon, să se roage. Seara, îl vedeam plecând, dispărea imediat, chiar dacă era mai în vârstă, pe la 80 de ani. La vârsta aceea era ca o stâncă, avea o robustețe spirituală, o credință de neclintit și o sănătate de fier”. Părin­tele Andrei Coroian e un pelerin neobosit. La fel ca sutele de mii de ortodocși din fostele țări comuniste, după căderea Cortinei de Fier    a luat cu asalt Atho­sul. Dragostea lor de rugăciune și de viață sfântă s-a întâlnit atunci cu iubirea simplă și smerită a bătrânului Iulian. În anii 2000, când Muntele Sfânt a fost inundat de românii, rușii, sârbii, bulgarii și georgienii veniți să se închine, părintele Iulian Lazăr avea 80 de ani. Atunci l-a cunoscut și părin­tele Andrei Coroian. „Am simțit tot timpul o pace când mă aflam lângă dânsul, care m-a făcut să mă apropii tare de el. Odată am stat la sfat în chilia dânsului o noap­te întreagă, până spre ziuă, când am mers la slujbă. Am ră­mas surprins că, așa mi s-o pă­rut, știa Noul Testament pe dinafară. Avea în chilie, ascunsă după o perdea albă, o bibliotecă de vreo câteva sute de volume, o bibliotecă bună, din care era în stare să facă sute de trimiteri. Și avea un fel aparte de a sfătui, le­gând cu­vintele sale de învăță­tură în mici poezii, ca să fie reținute mai ușor. A fost un pă­rinte cu viață sfân­tă, un monah de o mare adân­cime duhovni­cească, un om cu o viață curată de mic. Mi s-a părut asemă­nător cu părintele Sofian – un du­hovnic de mare putere, care se manifesta într-un adânc de sme­renie, iubire și răb­dare. Nu a fost un mare predica­tor, ca părintele Cleo­pa, nici un măr­turisitor, ca părintele Iustin, ci a fost un adânc de smerenie, ceea ce i-a dat o mare putere a cre­dinței. Era ca o stâncă.”

Darurile sfințeniei

Părintele Iulian împreună cu părintele Cleopa, pe Sfântul Munte Athos, în 1977

Nevoințele, rugăciunea se adăugaseră peste inima părinte­lui Iulian. Sufletul, întărit de nopțile de prive­ghere, îi purta peste tot trupul, de parcă n-ar fi fost al unui om bătrân. A spovedit în anii aceia mii de pelerini români, veniți din toate colțurile lumii și ale Athosului. Ușa chiliei le era mereu deschisă, puteai intra la dânsul oricând, monah sau pelerin, erai binevenit. Așa a făcut și George Crăs­nean odată, într-o zi a anului 2009. A bătut la ușă și a intrat, fără să mai aștepte să fie primit. Într-un colț, pe un scăunel, părintele Iulian stătea aplecat peste creștetul unui basarabean care i se spovedea. „Pă­rin­tele asculta mărturisirea, și pe fața lui şi­roiau lacrimile care se scurgeau apoi pe patrafirul ce se cutremura de plânsul în hohote al căitului creş­tin de peste Prut! Plângeau amândoi şi mi s-a părut în clipa aceea că şi Dumnezeu ar fi putut plânge de amarul lacrimilor pocăinţei lor!”. Darul acesta, de-a fi una cu durerea celui care ți se spo­vedește și de-a arunca peste noianul de păcate nemărginirea iubirii dumnezeiești, este un semn al duhovnicilor peste care odihnește Du­hul Sfânt. „Am avut multe întâlniri cu părintele Iulian, dar una m-a marcat.” își amintește părintele Cons­tantin Co­man. „A fost o spovedanie generală. Mai făcusem așa ceva, dar niciodată atât de amănunțit. Stăteam în Athos la un părinte pustnic. Mi-aduc și acum aminte… Părintele Iulian a venit la noi și, într-o pădure, ore întregi, mi-a ascul­tat mărturisirea păcatelor, revăr­sând asupra mea bunătatea lui dumne­zeiască. Acesta este semnul unui mare duhovnic – bunătatea, care este reflexul bunătății lui Dumnezeu, care nu este condiționată de faptele noastre. Așa era și părintele Iulian… M-a copleșit cu bunătatea lui, după ce eu am răscolit, din copilărie, toate întinăciunile mele. Cred că acea spovedanie din pădurile Athosului mi-a rămas în inimă ca una dintre cele mai frumoase pagini ale vieții mele creștinești”. Miile de pelerini care i-au căutat sfatul părintelui Iulian au mai văzut ceva la dânsul, o harismă care este dată numai sfinților – puterea de a vedea cu ochii duhului. De multe ori, nici nu era nevoie să i te spovedești, pentru că bătrâ­nul știa tot ce ai pe inimă. George Crăsnean, care și-a numărat peregrinările sale în Athos (la 63 de ani a trecut deja de 170 de întâlniri cu părintele Iu­lian), a văzut de mai multe ori cum bătrânul le vădea pelerinilor gândurile lor cele mai ascunse. „Odată, am ajuns în Athos cu cineva și, fără să-l cunoască, părintele Iulian a venit la el și i-a spus din senin: «O să-ți pară rău de ce ai făcut, o să vrei să te întorci, dar nu o să mai poți!» Și a plecat, iar omul acela a rămas plângând, pentru că știa că tot ce îi spusese părintele era adevărat. Deci Duhul era cel care grăia printr-însul”.

„Fața lui era numai lumină”

Domnul Costion Nicolescu s-a întâlnit cu părin­tele Iulian Lazăr o singură dată. A fost îndeajuns pentru a-și întipări în inimă amintirea unui sfânt. „Sunt deja 13 ani de atunci. Când am ajuns la Prodromu pentru prima dată în viață, mi s-a spus că cel mai iscusit și mai prețios duhovnic de acolo este părintele Iulian Lazăr. Deci nu părintele stareț Petroniu, ci el era duhovnicul cu D mare, el avea sub mantia lui duhovnicească pe cei mai mulți. Ne-a primit la el în chilie, era deja în vârstă, împlinise 83 de ani. Simplu, micuț la trup. Alb la față, cu barba albă, totul era alb la el, zâmbitor, tot ce spunea, spunea cu bucurie. Ne-a vorbit și am notat câteva din gândurile sale. Erau sfaturi spuse de un om care se vedea că are în spate foarte multă trăire. Un om care ajunsese la o finețe în a-l comu­nica pe Hristos celor din fața lui. O finețe venită printr-o îndelungă șlefuire, prin rugăciune, prin ne­voință. Dumnezeu ajunsese transparent prin ființa lui. Ne-a mângâiat pe toți, avea o dulceață a firii, o blândețe care te chema la spovedanie. Totul împletit cu o rigurozitate a credinței, pe care am întâlnit-o la toți părinții mari pe care i-am cunoscut. Era ge­nul de părinte blând, blând și foarte dispus să reverse spre tine căldura și iubirea lui, atunci când te dezlega de păcate ca duhovnic. Îl simțeai că avea o împreună suferință cu tine când te spovedea. Chiar și în momentele când vorbea despre păcate, ni se comunica nouă, cu toată lumina ființei lui. Ajunsese la o simplitate pro­prie marilor noștri duhov­nici, care nu se bazau mult pe studiu, ci pe trăirea credinței. Avea o simplitate țărănească, impresia era că nu mai trăia el, ci Hristos trăia în el, ceea ce îi și dădea o mare transfi­gurare a chipului. De aceea, fața lui era numai lumină, dar o lumină care era foarte tânără. Bătrânețea, care ve­nea din albul bărbii, era, paradoxal, răzbătută de o tinerețe. Avea în el o ardere pe care nu o regăsești la ti­neri. Acel foc nestins, care e alimentat mereu, dar nu nu­mai de rugăciune, ci și de ceva de dincolo de rugăciu­ne. Rugăciunea vine din noi, or, la părintele Iulian, era un fel de stare paradisiacă, de­ve­nită firească, o stare care nu venea din el, ci curgea de sus peste el. Părea că lăsase în urmă rugăciunea, asceza, și că intrase într-o altă stare. Ca un balon cu aer cald care urcă spre cer. Sigur că nacela lui e plină cu rugăciune, cu nevoință, dar el urcă de acum firesc, fără să mai fie ajutat de ele. De atunci, nu l-am mai văzut pe părintele Iulian, dar acea unică întâlnire a fost atât de puternică, încât l-am inclus pentru totdeauna în iconostasul inimii mele”.

Marea trecere

Părintele Iulian Lazăr la coasă, în arsanaua Podromului (1988)

Pe 9 Martie, părintele Iulian a închis ochii. Nu a murit, doctorii ar spune că era în comă, eu sunt în­credințat că era în mâna lui Dumnezeu. A doua zi, vineri, 10 martie, în timp ce în biserică se săvârșea Sfânta Liturghie, părinții din Prodromu au hotărât să săvârșească Sfântul Maslu la căpătâiul bătrânu­lui. La a patra evanghelie, părintele Iulian a deschis gura, a răsuflat de trei ori și a plecat… Ultima amin­tire a lui George Crăsnean cu duhovnicul lui e, într-un fel, pecetea vieții bătrânului. „Acum câțiva ani, părintele a trecut printr-o grea încercare – a fost la un pas de moarte, nu mai recunoștea pe nimeni, iar un ucenic de-al lui, care cunoștea meșteșugul medi­cinei naturiste, l-a adus înapoi printre noi. La câteva săptămâni de la această în­cer­care, ajunsese să se poată plimba din nou prin grădină. Și-am mers la dânsul în chilie și am stat de vorbă, iar eu i-am spus: «Părinte, e de mi­rare că acum două săptămâni nici nu mă mai cunoșteai, iar acum ești în stare să-mi citezi pe de rost din Scrip­tură!» Și l-am văzut că s-a mâh­nit. Și mi-a spus: «Tu nici acum nu-ți dai seama că acuma, când vor­bim, Duhul Sfânt este cu noi?!» De aceea, vă mărturisesc că eu am și un fel de bucurie că părintele a mu­rit, pentru că cei care trăiesc bine nu pot muri rău, iar el a fost unul dintre părinții care chiar au trăit bine. Eu am încredințarea că el s-a dus în rai, pentru că a fost un om cu viață sfântă”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian