Cărări pierdute

Satele românești se sting. Locul țăranilor îl iau fermierii, pe care îi doare în cot de tradiție. Cum erau așteptate sfintele Paști, altădată, și cum bate azi vântul înstrăinării? Ca să dau un singur exemplu, în Bărbătești, satul nașterii mele, așezat pe frumoasa luncă a Gilortului, locurile în care alergam după capre și sunam din țeavă de aramă, la Sfântul Gheor­ghe, nu mai sunt decât în memoria mea. Forfota Paștilor s-a dus, și ea, pe apă, în jos. O caut zadarnic, pe drumurile copilăriei. Trec printre porumbari și mărăcini, printre pruni răzleți, până ajung la locul numit Subvii, cândva plin de podgorii și de pruni. Viile au dispărut, prunii și-au încovrigat tulpinile, iar vestitele știubee au rămas doar cu numele. Trec pe culmea numită Cioacă, unde trona, bine îngrijită, via lui Telerez. Dincolo de un rând de pruni, era via lui Goriță Pleșa, iar mai la deal, via lui Ilie Ciobanu. Astăzi, nimic altceva, decât tufe și arboret. Fac pasul spre Măiagă, zonă de platou însorit, din care porneau cărările spre știubee – un fel de fântâni cu izvoare de suprafață, amenajate cu un tub de ciment și o cană universală pentru cei însetați: copii cu vitele, țărani aflați la muncă, pădurari, vânători, paznici ai con­ductelor de țiței. În zona de răsărit, se afla știubeiul lui Gruia. La apus, găseai știubeiul lui Goriță Pleșa. Pe poteca din pantă, ajungeai la știubeiul lui Ilie Cio­banu. Dacă porneai pe acest nivel, te pomeneai în Dosul Ierului, unde moșul Ilie, bunicul meu, semăna ovăz, și de Paști, ne punea să căutăm ouă roșii prin iarbă. Ajung la Cârlig, lângă fosta vie altoită a nașei Oprișescu. Nu mai e vie, nici poiană, nici luminiș. Cum cobori spre Plopiș, nu mai găsești nici poiana Getei și a Toricăi, fetele cele iubite din anii copilăriei, care veneau, de Paști, la biserică, în costume națio­nale din Gorj, ci o pădure sălbatică de salcâmi și un păr rătăcit printre ei. Și în Rușchi, unde se afla un alt platou de vii al comunei, pădurea sălbatică a cuprins totul. Numai porumbari, mărăcini, salcâmi, în locul viilor de altădată. Odinioară, de Paști, din vârful dea­lului vedeai rufele întinse la soare, prin curți. Până la Dumnezeu ajungea mirosul de curățenie ma­re, sunetul oalelor spălate și puse în gard, la uscat. Ici, colo, câte o femeie descânta primăvara, în apa de ploaie adunată în ciubăr. Dar au murit și viile, și oamenii, și pomii. Hățișuri sălbatice, coborâte din­spre păduri, astupă pentru totdeauna amintirile.     

Ion Longin Popescu