Stilul struțului

Nimic nu devoalează mai bine totala lipsă de apetență pentru guvernare a mai-marilor noștri decât apariția unei crize – cât de mică. Dacă prin (bună) guvernare în­țelegem căutarea unor soluții la probleme stringente (în cazul cri­zelor) și, mai mult decât atât, asu­marea lor clară, cu costuri elec­torale, la o adică, atunci când miza o repre­zintă binele comun, atunci tocmai am găsit definiția a ce urăște cel mai mult pe lumea asta guvernantul român. Prin însăși natura sa, o criză te scoate din zona de confort și te pune în fața unor decizii radicale. Cum pentru gu­vernantul român „zona de confort” o repre­zintă, la propriu, confortul său, mica șuetă și aranjamentul meschin în beneficiu personal sau de grup, plus vorbăraia searbădă la ceas de seară pe la televiziuni, orice im­perativ al acțiunii are un efect paralizant.

Nu că guvernantul nostru n-ar avea exerci­țiul gândirii critice sau că n-ar avea instru­mentele pentru a căuta soluții, o consultare publică pe o temă de interes general nu e „ști­ința rachetelor”: pur și simplu nu vrea asta. Și nu vrea, pentru că orice soluție de criză sfâr­șește, inevitabil, prin a deranja pe cineva din cer­cul puterii. Dacă ai vrea să rezolvi o ipo­tetică criză de medicamente, e imposibil ca cei care au provocat-o – ori marii distribuitori, ori directorii de spitale, ori cei din minister – să nu fie oamenii partidului X sau Y. Vrei să re­zolvi dezastrul ce domnește peste Căile Ferate Române (nu e săptămână să nu auzim de un nou accident!), dai automat peste foști mi­niș­tri, peste sinecuriștii de partid, pitiți prin con­silii de administrație, peste furnizori de ser­vicii care și-au luat „partea” ani de zile (vezi sifonări de bani publici comandate de unde, dacă nu „de la Centru”). În Educație, la fel…

Și-atunci, tactica guvernantului român în fața oricărei crize, verificată de-acum și în cazul crizei COVID, și în cazul războiului din Ucraina, e tactica struțului. Te faci că scor­monești preocupat prin nisip, dai din picioare și din coadă, ba mai bagi și capul în gaură și rămâi așa, de parcă acolo, în străfunduri, s-ar afla răspunsurile primordiale ale lumii. De fapt, nu faci nimic, nu vrei să faci nimic și speri ca, printr-o minune, problema să dispară, cât timp îți faci de lucru cu capul în nisip. Ultima mostră de „acțiune” a guvernării PSD – PNL – UDMR + unii din opoziție este noua lege a pensiilor, care ar trebui să rezolve problemele unui sistem care deja nu se mai susține decât prin împrumuturi lunare extrem de costisitoare și care ne-ar deschide, în fine, calea spre miliardele de euro de la UE, din PNRR. Sunt luni de zile de când partidele de la guvernare mimează interesul în rezolvarea problemei. E limpede că nu vor să facă nimic, pentru că, spărgând „buba” pensiilor speciale, își atacă – nu atât propriul electorat (e și asta), cât propriii colegi de gașcă.

Știm de multă vreme că ce-i ține laolaltă pe cei mai mulți din PSD sau PNL nu e nici ideologia, nici apartenența la anumite valori, ci un set foarte clar de interese comune. Spe­ciale, le-am mai putea spune. Din ’90, de când au preluat puterea de la fostul PCR și și-au împărțit averea țării, partidele românești nu fac altceva decât să acționeze în virtutea unor in­terese speciale, de grup. Cazul pensiilor speciale nu face decât să ne confirme că nu s-a schimbat nimic. Și că nici miliardele de euro, pe care tot ei le-ar împărți, nu prevalează pro­priilor interese.