Treptele Postului Mare – Cu COSTION NICOLESCU, despre iertare, uitare și dragoste

– Suntem la mijlocul Postului Mare, așteptând marea bucurie a În­vierii. Dar înfrânarea la dulce e abia un început. Biserica ne aduce me­reu aminte că Postul Paștelui e „întreg” doar dacă iertăm și iubim. Despre aceste două virtuți am stat de vorbă cu domnul COSTION NICOLESCU, antropolog, doctor în teologie al Institutului Saint Serge din Paris –

„Dumnezeu ne șterge păcatele, dar nu le uită”

– Ca să fie deplină, iertarea trebuie să fie du­blată obligatoriu și de uitare: uitarea răului, șter­gerea lui din suflet și din conștiință. Din păcate, în realitate nu se prea întâmplă așa: iertarea nu șterge și pecetea răului, amintirea lui. Aș vrea să începem acest interviu chiar cu întrebarea aceas­ta: poate să existe iertare fără uitarea completă a răului?

– „Te iert, dar nu uit” este o vorbă pe care am auzit-o fiecare dintre noi, de multe ori rostită de oameni care au suferit o rănire teribilă de la altci­neva. Plecând de la ei, aș spune că există    două trep­te de iertare: una cu uitare, alta fără. Adică, pentru lucruri mai mici ierți și uiți, că sunt lucruri mai mărunte, dar la unele foarte mari nu uiți. Uneori, uitarea face să dispară problema iertării. Ți-a făcut cineva un necaz, te-a supărat puțin, dar nu ai stat să ȋl ierţi atunci și pe urmă ai uitat. Îţi aduci aminte după un timp, când nici nu mai contează. E ca atunci când expiră termenul unei fapte penale şi se prescrie. Există însă și situații când uitarea poate să fie chiar un păcat. Unele lucruri e mai bine să nu le uiți. Nu ca să păstrezi în tine un fel de act de acuzare sau de reproş sau de dorință de răzbunare. Nu. Ci să ierți, dar să nu uiţi, pentru că unele lucruri uitate pot să se repete ȋntr-o manieră sau alta și pot să readucă puterea aceea de rănire, de distrugere pe care o au unele păcate pe care le fac oamenii unii față de alţii. Chiar și Dumnezeu, dacă ne gândim, nu uită relele pe care le-am făcut. Ni le şter­ge, ni le iartă, dar nu le uită. Sigur că nu ni le mai socoteşte, dar ele rămân acolo, undeva. Chiar și în vieţile sfinţilor păstrăm toate faptele lor, chiar şi căderile. Nu ȋl spălăm pe Apostolul Petru de căderile lui. Păcatele rămân acolo, marcate, dar şterse de iubirea dumnezeiască. Până la urmă, ele sunt cicatricile care arată că te-ai bătut, că ai suferit, că nu a fost aşa de uşor. Şi, ȋn principiu, nu a fost uşor pentru niciun sfânt, chiar dacă, din afară, noi avem impresia că ei aşa au fost făcuţi de Dumne­zeu, să fie sfinţi. Ei au parcurs un drum cu un anumit efort.

Iertare, adică eliberare

– Așadar, poți să ierți pe deplin, dar să nu uiți?

– Da, în măsura în care, prin iertare reușești, totuși, să te eliberezi. Eu am rămas cumva uluit, când am descoperit că, la noi, la români, substan­tivul „iertare” provine etimologic de la verbul latin „libertare”, care înseamnă „a elibera”. Or, asta este extraordinar pentru noi, ca popor care făureşte o limbă. În toate celelalte limbi sunt alte cuvinte pentru iertare, doar la noi se leagă iertarea de eli­berare. Asta este esenţa iertării, până la urmă. Ierţi, ca să te eliberezi; eşti iertat, ca să fii liber. Poporul român, cum s-a născut el, creştin, spunem noi, a ales asta, dintre toate posibilităţile lingvistice pe care le avea. Alţii au ales alte cuvinte, cu alte con­ţinuturi. Unul din sinonimele verbului „a ierta” ar părea că este „a scuza”, venit la noi pe filieră italia­nă și franceză. Îl calci pe unul pe picior ȋn autobuz şi zici: „Vă rog să mă scuzaţi”. Dar nu poţi să te duci la Dumnezeu să ȋi spui – ȋn limba noastră, cel puţin: „Doamne, scuză-mă!”. E o altă ȋncărcătură la „iertare”, e o ȋncărcătură existenţială, ţine de fiinţă, de spirit, de inimă, de suflet, pe când „scuze” e o chestie mai măruntă, de zi cu zi, ȋn care greşeşti fără să vrei şi, ȋn fine, ai făcut totuşi un rău, dar poţi să foloseşti scuzele. Capacitatea limbii române de a nuanţa este extraordinară. La noi, la români, ierta­rea este foarte adânc prezentă ȋn condiţia vieţuirii reciproce. Suntem ȋn Postul Mare, iar ȋnainte de post este Lăsata Secului şi la orice lăsat de sec era un moment al iertării. Finii se duceau la naşi, la pă­rinţi și ȋşi cereau ier­tare unii altora. Sunt mo­men­te care sunt ȋncon­jurate de fastul respec­tiv, unde există, desi­gur, şi pericolul să ȋţi ceri iertare din vârful buzelor. Mai e și acest laitmotiv, care a ajuns poate tic verbal la unii: „Doamne, iartă-ne!”. Sau: „Să ȋl ierte Dumnezeu!”. Dar, dincolo de automatis­me, e o prezenţă ȋn limba­jul românilor care denotă o conştiinţă a nevoii de ier­tare. Nu ştiu dacă la alţii există, dar la noi, oricine poate să recunoască lucrul ăsta.

„Lipsa iertării otrăvește sufletul”

– Sunt convins că nu e numai la noi. Iertarea e, până la urmă, universală, e prezentă în con­știin­ța omenirii.

–    Da, așa este, iar dacă ne uităm la istoria lumii vom vedea că este și o istorie a nevoii de iertare, a necesității de a ierta. Iertarea are un rol extraordinar pe parcursul isto­riei fiecăruia din­tre noi şi pe par­cur­sul istoriei lu­mii. În fond, este o chemare la elibe­ra­re, la confort in­terior şi exterior. Marile drame şi marile tragedii ale lumii vin din a­ceas­tă greşire reci­procă a oamenilor şi din imposibili­tatea, ȋn multe si­tuaţii, de a ierta, de a stinge ura. Iertarea vine ca o stingere a unor pro­vocări la dezordine, la conflict, la ură. Iertarea adu­ce pace, te linişteşte; neiertarea te păstrează ȋntr-o stare de conflict cu ceilalţi şi cu tine ȋnsuţi. Fiecare dintre noi ştie că, atunci când nu iartă, păstrează în sine ceva care ȋi otrăveşte sufletul, o ură care, dacă o porţi cu tine, te oboseşte existenţial şi te consumă. Or, nimeni nu ȋşi doreşte asta – şi de aceea suntem atât de chemaţi la iertare. Sigur că sunt situații în care e chiar foarte greu, chiar cumplit de greu să ierţi. Mă gândeam, de exemplu, la războiul din Ucraina sau dintre ţările din fosta Iugoslavie, cu epurarea aceea etnică, cu violurile în masă, când vine cineva și-ți omoară fratele, copilul, mama… Sau îți violează soția, fiica… Atunci e foarte greu să ierți. În Iugoslavia, trăiau în același bloc și croați, și bosniaci, și sârbi, și macedoneni. Se înțelegeau, se salutau și, deodată, s-a creat ceva cumplit… Trebuie să ai o tărie extraordi­nară ca să poți să ierți din toată inima pe cei care-ți omoară copiii. Și este extraor­dinar că Dumnezeu nu pune nicio limită la iertare. Când Iisus este ȋntrebat de Pe­tru de câte ori să iertăm aproapelui nostru, Mântuitorul răspunde – de 70 de ori câte şapte! Asta înseamnă fără limită, adică, nu există o limită pentru iertare. Nu e uşoară condiţia noastră de creştini, dar nu e uşoară nici condiţia de om, ȋn general.

– Şi dacă nu poţi să ierți, înseamnă că nu poţi să mai iubeşti? Iubirea e le­gată de iertare şi de uitare.

– Iubirea e foarte legată de iertare. Dacă nu depăşeşti un rău prin iertare, iubirea e blocată. Dacă-l depăşeşti prin­tr-o iertare adevărată, atunci iubirea ȋşi reia cursul, pulsaţia, ȋşi continuă existen­ţa. Dacă nu ai iubire, nu ajungi nici la iertare. Iubirea are un caracter tămăduitor, vinde­că şi ȋn interior, dar vindecă ȋn general. Când te ȋndrăgosteşti şi iubeşti nu ai nicio problemă cu iertarea, ea e necesară doar când ȋncep trădările și certurile. Normal, orice convieţuire, orice ȋntâlnire ȋntre oameni, orice context, până la urmă, presu­pune răniri reciproce, mai mici sau mai mari, negli­jenţe, ofensări din diverse motive, din neputinţele noastre, care cer iertări mai mici sau mai mari. Sigur că poți să ierți așa, rațional, ȋntr-un fel. E bună şi iertarea raţională, doar că marile noastre drame, marile noastre răni nu sunt la nivelul raţiunii. Nicio­dată nu o să ne gândim că trebuie să iertăm pe cine­va pentru că are o altă idee decât noi, ci pentru că sentimentele pe care ni le provoacă sunt pe dos şi pentru asta ne simţim răniţi şi totul se rezolvă prin­tr-o iertare. Iertarea e tămăduitoare ȋn toate planu­rile, nu numai ȋn plan sufletesc, ci şi ȋn plan fizic. Altfel e otravă, nu e iertare.

– Faţă de cine greşim noi cel mai mult? Pe cine trebuie să iertăm de obicei?

– Pe cei mai de aproape. Dacă eşti căsătorit, pe soţie, ȋn primul rând, apoi pe părinţi, pe copii… Dacă nu ierți, te urmăreşte neiertarea. Mie, de exemplu, mi se pare că nu am fost destul de atent faţă de părinţii mei, când le-a fost greu. Nu am fost atent, pur şi simplu eram cu capul ȋn altă parte, la lumea mea, la familia mea restrânsă. Nu am fost atent să văd că acolo era o suferinţă ȋn care nu era nevoie de mare lucru, ci doar de puţină prezenţă. Sunt lucruri grave, care vin din lucruri aparent mici. Dacă ești bolnav, nu aştepţi ca celălalt să vină să te vindece, dar să vină sa te ia de mână, să ȋţi spună un cuvânt, asta ȋnseamnă mult.

„Iertarea de sine se obține greu”

– Astăzi se discută mult despre faptul că ar trebui să te ierți pe tine însuți…

– E foarte complicat. E o tendinţă, pe de o parte, să fii ȋngăduitor şi să te ierţi uşor, dar dacă eşti un om moral, atunci conştiinţa nu te lasă. Conştiinţa este un acuzator nemilos şi te iartă foarte greu, foarte greu. De aceea, nevoia de iertare de sine este foarte mare şi se obţine foarte greu. Cred că iertarea de sine, până la urmă, poate să vină numai prin intermediul lui Dumnezeu, pen­tru că dacă te iartă El, atunci şi tu devii oarecum obligat să nu fii altfel decât vrea el. Te duci la spovedanie ȋncărcat, sunt lucruri pe care le-ai greşit. De obicei, greşeşti faţă de cei de aproape, şi nu mă refer la greşeli mici, la micile certuri, ci la greşeli mai zdra­vene, aşa. Îţi vine foarte greu la spove­danie, dar dezlegarea are putere. Te dezleagă preotul şi e clar că pleci altfel, cu sufletul altfel. Nu e o iluzie; aşa trăieşte fiecare şi de aia se duce la preot, la spovedanie, că dacă ar pleca de acolo cum a venit, nu s-ar mai duce. Când duhovnicul e bun, când spove­dania e bună şi când comunicarea cu Dum­nezeu e cum trebuie, atunci lucrurile se schimbă, şi tu simţi că poţi să te ierţi. Altfel, e cumplit. Când faci tu rău cuiva, simţi o degradare, o rupere, o sfâşiere care te ma­ci­nă, te mănâncă. Sunt oameni care poartă toa­tă viaţa o neiertare. Dar dacă aici, pe pă­mânt, lucrurile nu se rezolvă până la capăt, se rezolvă ȋn altă parte. Acolo se rezolvă tot. Acolo, fiind o altă viaţă, oamenii sunt vii şi crima a dispărut, cumva. E ȋmpărăţia ȋn care se ȋmpacă toate.

– De multe ori avem această atitudine, chiar și în fața duhovnicului, la spoveda­nie: „Eu nu am făcut nimic rău, n-am omorât pe nimeni, nu am furat, de ce să ȋmi cer iertare?” .

– Da, și e o atitudine greșită, pentru că sunt multe lucruri pe care le-ai făcut fără să ȋţi dai seama, greşelile astea pot să fie ade­sea indirecte. La cei care sunt jurnaliști, de exemplu, sau scriitori: poţi să faci rău cu cuvântul tău, cu scrisul tău, cu vorbitul tău, poţi să faci nişte păcate de care să nu fii con­ştient, să sminteşti pe cine ştie cine. De aia e bine să ȋţi ceri iertare mereu în fața lui Dumnezeu, pentru că sunt şi păcate de care nu eşti conştient. Sunt oameni ȋn care ai tre­zit nişte orizonturi de aşteptare, pe care nu le-ai ȋmplinit. Ai spus un cuvânt şi nu ai rea­lizat că poate tu l-ai spus cu alt gând, dar el l-a re­cep­ţionat cu alt gând şi lucrurile alea nu s-au rezol­vat. Deci, e bine să fii implicat ȋn cererea de iertare, şi asupra păcatelor făcute fără voie sau neştiute. Că nu ştii ce ai declanşat, poate tu ai spus o prostie, altul a luat-o şi a amplificat-o și a declanşat o reac­ţie ȋn lanţ.

„E bine să-l negi pe altul, dar nu să-l distrugi”

– Ar trebui să ne cerem iertare și atunci când știm că avem dreptate?

– Noi, oamenii, suntem foarte porniţi să punem dreptatea ȋnainte de toate. Bineȋnţeles, Dumnezeu ne cere să fim drepţi, să existăm ȋn adevăr, dar drep­tatea asta trebuie ȋnsoţită și de iubire. Sigur, ne aprin­dem, avem dispute, avem polemici, ne plac, ne duelăm, avem lupte, unele sunt frumoase, cât timp nu devin foarte grave şi nu sunt puse să-l des­fiinţeze pe celălalt. Dacă sunt purtate cu eleganţă, ca să ducă la aflarea adevărului, la o dreptate care să fie comună, să fie dreptatea lui Dumnezeu mai presus de toate, atunci pot să fie şi aceste dispute, cu mici răni intermediare, dar care să fie făcute fără ȋncrâncenare şi pornire de desfiinţare. Din păcate, foarte multe polemici sunt puse pe desfiinţat celă­lalt, să ȋl negi, să-l distrugi. Nu să desfiinţezi o părere greşită, ci să ȋl desfiinţezi pe cel cu care te contrazici. Or, asta te ȋncarcă pe tine. Lui ȋi face cât ȋi face rău, dar pe tine te ȋncarcă şi te şubrezeşte pe interior şi, şubrezindu-te pe interior, te şubrezeşte şi pentru acţiunea ȋn exterior şi pentru contactul bun cu ceilalţi.

„Ar fi bine să existe cât mai puține reaprinderi ale iubirii”

– Domnule Costion, acum, spre finalul inter­viului, aș vrea să vă întreb ce facem cu dragostea noastră de zi cu zi? În biserică vorbim foarte mult despre iubirea de Dumnezeu, și aproape deloc, despre iubirea dintre femeie și bărbat. Or, soții tră­iesc împreună o viață,    în care se apropie între ei sau, dimpotrivă, se îndepărtează unul de celă­lalt.

– Drama stingerii unei iubiri iniţiale există şi pândește orice pereche. La început, iubiţii se caută, ȋşi văd frumuseţea, şi-o admiră, şi-o cântă, sunt por­niţi să descopere lumea şi pe ei ȋnşişi, ȋmpreună. Apoi lucrurile se pot stinge, dacă nu ca­pă­tă şi o aşe­zare ȋntru continuitate, ȋntru veşnicie; dragostea se stinge odată cu stingerea unor pasiuni imediate. Țelul este ca un cuplu să-și păstreze aprin­să flacăra iubirii. Sigur că lucrurile se mai schimbă, se mai estompează în timp – ca şi culorile toamna: de la verdele primăverii, foarte intens, ajungi toam­na la o culoare şi mai frumoasă, ȋntr-un fel, a rugi­niilor, a galbenurilor, dar care induce alt sen­ti­ment, alt tip de recipro­citate.

În general, eu cred că greşim mult, pen­tru că nu mai suntem atenţi unii la alţii, nu mai suntem atenţi la gesturile și cuvintele noastre, punem prea mult la inimă lucrurile care nu ne convin. Sigur că lucrurile astea sunt foarte umane, ȋntr-un fel fac parte din neputinţele umane. De aceea, trebuie să ne iertăm. Tot ce ţine de iubire, din pricina ne­pu­tinţei noastre omenești, implică, măcar din când ȋn când, iertarea. Ne greşim, mai mult sau mai puţin grav, iar cel care greşeş­te trebuie să ceară iertare, are nevoie de iertarea celuilalt, iar celălalt are chemarea asta să fie după asemănarea lui Dumnezeu şi să ierte. Nu numai pentru că Dumnezeu o să ȋi ierte lui, ci pentru că fiinţa lui ȋşi găseşte astfel un echilibru. Pe mine mă arde cumplit când simt că am greşit faţă de cine­va, mă tulbură. Sunt lucruri care sunt puţin precizate, nedefinibile, e un fel de vină di­fu­ză, pe care o simţi în jur, e ca un fum care vine spre tine. Dacă ai o piatră ȋn cale, o dai la o parte, dar când e fum, ce faci cu el? E ȋn jurul tău şi te deranjează şi nu ştii cum să scapi de el. E o vină în felul tău de a te comporta în general, din ignorarea celui care aşteaptă ceva de la tine, şi astea sunt destul de complicat de iertat. Și ar mai fi ceva important de luat în seamă – nu nu­mai dragostea dintre doi soți se transformă, ci și ei înșiși. Când eşti tânăr, eşti ȋntr-un fel, la 40-50 de ani, lucrurile se schimbă ȋn tine, şi biologic, şi ca experienţă de viaţă, şi ca pregătire intelectuală, culturală. Lu­cru­rile se schimbă tot timpul ȋntr-un om viu. Cum să păstrezi flacăra de la început aşa cum ai păstra flacăra candelei să nu se stingă, când tu ești într-o continuă transfor­mare? La oamenii cu multă credinţă şi a­tenţi la celă­lalt, candela nu se stinge nicio­dată. E un secret pentru care nu aş şti să dau un pro­gram clar. Totul e ca fiecare să ȋncer­ce să rămână cumva ȋn frumuseţea dintâi, să zic aşa. Că, pe urmă, flacăra se tot stinge, se tot aprinde, se stinge, se aprinde – şi, bine­ȋnţeles, că oamenii cu cap şi cu simţire ştiu să supra­vieţuiască şi să nu abandoneze. Ar fi fru­mos să fie necesare cât mai puţine reaprin­deri ale iubirii dintre noi…