Anchetă: Neguri de primăvară

– Inflație, criză, război… Din câte amenințări ne înconjoară, care vă frământă cu adevărat? –

Ioana Marin, 32 de ani, muzeograf

„În afară de Dumnezeu, nu mai avem pe nimeni”

Într-adevăr, mă simt foarte vulnerabilă și sen­sibilă la tot ce e în jur! Mă frământă ce se întâmplă cu noi, oamenii… Cu noi, oamenii, și cu planeta as­ta. Parcă tot nu se mai termină răul: după pan­de­mie a venit războiul, apoi cutremurul din Tur­cia… Și tot nu scap de gândul că am putea să fim și noi în aceeași situație oricând… Acest „oricând’” îmi dă insomnii! E mare nesiguranță în lume, un mare dezechilibru în univers. Cel puțin, în partea asta de Europa, până acum am fost mai feriți. Acum au venit toate în lanț. Mă simt bombardată și de știrile negre, nu mai fac față. Încerc să nu mă mai uit la televizor, să nu mai citesc presa, pe unde te uiți, doar război și cutremure. Am ajuns la un ase­menea nivel de intoleranță, încât mă bușește efec­tiv plânsul, când văd vreo știre legată de oa­menii care mor în război, în Ucraina! Mă sperii când citesc de copiii care au rămas orfani, de bă­trâ­nii care acum sunt fără casă, de tinerii militari arun­cați în brațele morții. E incredibil, ca în plină civilizație a mileniului trei, să nu poți opri un răz­boi. Să asiști neputincios la imaginile alea cum­plite de la televizor. I se poate întâmpla oricând, oricui. Cine să te apere? NATO? Până să intervină ești gata mort. Dincolo de cruzimea lui, războiul din Ucraina dovedește cât suntem de neapărați. În afară de Dumnezeu, nu mai avem pe nimeni.

Ana Spiridon, 36 de ani, manager PR

„Mă apasă singurătatea”

Ca să glumesc un pic, simt că mi s-au ames­tecat serotonina cu adrenalina, că mi-a scăzut do­pa­mina sau oxitocina, nu știu… Ideea e că, de câte­va luni am o stare generală proastă. Mă simt moa­le, fără energie. Tot ce fac mi se pare în zadar. Zile­le mele trec la fel, job, casă, casă, job. Și gândurile sunt tot alea, de când mă trezesc și până mă culc. Cele mai multe sunt legate de bani și de singură­tate. Super combo, nu?!    Legat de bani: fără să par o răsfățată, dar am fost obișnuită cu un anumit nivel de trai. De când cu scumpirile astea colosale, nu-mi mai permit toate lucrurile pe care mi le permiteam înainte, nu mai pot să plec în weekend-uri din țară, nu mai pot să mai mănânc în oraș ori de câte ori îmi poftește inima, mă gândesc de 7 ori înainte să-mi cumpăr vreun parfum sau vreo haină mai de firmă. Și, dincolo de as­ta, am și pre­siu­­nea familiei pe cap. „Când mă mărit?, când fac co­pil?”. Dacă până acum râdeam de ei și apoi îi ig­noram, de la o vreme, deși nu vreau să recu­nosc în fața lor, lucrurile as­tea au început să mă apese și pe mine. Pro­babil, vârsta e de vină, ceasul biolo­gic, dar am început să-mi pun pro­blema și să ma­cin, așa, în gol. M-am con­centrat ani de zile pe carieră și am neglijat să-mi fac o familie, am amâ­nat, n-am pus preț pe asta. Bine, nici nu s-a ivit per­soana potrivită, dar nici eu nu mi-am dat inte­resul prea mult. Și m-am tre­zit la 36 de ani, că nici nu o mai duc pe roze cu ba­nii, că sunt singură și, ce e cel mai rău, că sin­gu­rătatea asta mă apasă tot mai mult. Mă gân­deam, până una alta, să-mi iau o pisică, dar cred că asta m-ar în­trista și mai tare. Nu vreau să ajung la 50 de ani, necă­sătorită, fără co­pii, dar cu 7 mâțe, pe care să le strig „Mami, ma­mi, pui­șor”. Și nu vreau nici să ajung vreo tipă d-aia care o dă cu „sunt mult prea deș­teaptă ca să mă mă­rit”, sau „cum să faci un copil când lumea asta se duce de râ­pă”…Toa­te astea mi se par scu­ze frustrante, in­ventate doar ca să-ți fie mai ușor să-ți duci eșe­cul. O să văd, tot îmi zic c-o să fie bine, tot îmi zic…

Claudiu Cepeleanu, 41 de ani, web developer

„Mi-am transformat viața în cincinale”

Vreau să renunț la job o vreme, să mă mut la țară, la bunici, doar să mă odihnesc. De câteva luni bune, mă simt cumva în derivă, ca și cum aș fi pierdut contactul cu adevăratul meu sine, ca și cum aș fi rămas fără busolă. Mi se pare că viața asta s-a prăvălit peste mine: „Hai, Claudiu, dă tare din coate, hai, Claudiu, ai rate la bancă, hai, Cla­u­diu, trebuie să mergi și tu în vacanță, hai, Clau­diu, muncește, că trebuie să faci bani!”. Și asta, de ani de zile. Vreau și eu să mă bucur, așa, ca prostul, să ies la un meci, să mă plimb cu ne­vas­ta prin parc în weekend, lucruri d-astea liniș­tite. Tot timpul mai e ceva de făcut, de-adunat, nu se mai ter­mină niciodată. Mi-am transfor­mat viața în cin­cinale. Sunt un robot. Tot orga­nis­­mul îmi urlă să mă odihnesc. Nervii mei sunt întinși la ma­ximum și parcă toți țipă că vor o vacanță! Și asta o să și fac. Avem niște eco­nomii, o să trăim din ele o vre­me. Am nevoie de o pa­uză. Știi, eu obiș­nu­iam să pictez. Și pic­­tam frumos, era un fel de te­rapie pentru mine. N-am mai pictat de 4 ani. Vreau să pic­tez iar. Vreau să încerc să expun un­deva, într-un bar, într-o librărie, într-o piațetă, nu con­tează. Ăsta a fost visul meu, să fiu pictor. Pic­tor, nu să lu­crez ore și ore în fața unui monitor! Îmi spun prie­tenii că am devenit irascibil. Recu­nosc și eu. Dar am ajuns așa pentru că am uitat să mă bucur, să mă odihnesc, să o iau ușor. Dar, gata: MĂ DUC LA ȚARĂ! Te rog eu, când scrii acolo răs­pun­sul meu, s-o faci cu majuscule. Să fie clar, poate rezonează și alții.

Teodora Zamfir, 48 de ani, kinetoterapeut

„Învăț să mă iubesc pe mine”

Întrebarea ta mă face să zâmbesc. Mă bucur sincer că există preocuparea asta și mă onorează nespus faptul că răspunsul meu va fi publicat și, poate, de ce nu, spusele mele vor in­fluența pe mai departe și alți oameni. Draga mea (dacă-mi dai voie să-ți spun așa), de la o vreme, încerc să-mi induc o stare de liniște, de de­ta­șare. Și, pa­ra­doxal, odată cu detașarea, vine și sen­timentul de împli­nire. Multă vreme, mai ales în perioada 22-38 de ani, am fost o per­soană zbu­ciumată, un om stre­sat pe dină­un­tru, măcinat de griji. Mi-am văzut de fa­cultate, de serviciu, mi-am îngrijit bunicii bolnavi, apoi părinții, am încercat să clădesc o căsnicie, am eșuat, n-are sens să le în­șir pe toate. Pe scurt, n-am știut să mă iubesc mai mult pe mine sau să-mi ascult vocea interioară. Am făcut cum a trebuit, am trăit după normele socie­tății. Dacă ar fi fost după mine, după liceu aș fi plecat în India și mi-aș fi câștigat traiul din te miri ce, dar fiind împă­cată cu mine și în permanentă le­gătură cu divinul. Am făcut CE TREBUIE, în loc să fac CE-MI PLA­CE. Am făcut lucrurile din da­torie, m-am lă­sat pe ultimul loc. Dar, știi, viața îți arată căi, te învață lecții, dacă știi să asculți, să vezi, să pri­mești informația. Eu am știut mereu ci­ne sunt în inima mea, unde vreau să ajung, sau, mai bine zis, cum vreau să ajung! Do­rința de-a mă bucura mai mult de viață, de-a face lucrurile în concor­dan­ță cu ce simt. Toți știm că viața e scurtă, dar pu­țini dintre noi trăim ca și cum știm asta cu adevărat. Eu în­cerc să tră­iesc ca și cum totul se poate întrerupe oricând. Și-atunci, alt­fel răspunzi la bună ziua și altfel privești soa­rele. Altfel reac­ționezi la rău, altfel te ra­portezi la lucruri lumești. Încerc să păstrez liniș­tea asta, o hrănesc. Mă rog de trei ori pe zi, medi­tez, încerc să fiu cea mai bună versiune a mea. Iau fiecare zi ca pe un dar.

Iulian Banu, 51 de ani, taximetrist

„Dau un claxon și merg mai departe”

N-am doamnă nimic, ce să am?! Soarele e încă pe cer, vine primăvara, toți ai mei sunt bine, sănătoși, taximetria merge, ce să am, n-am nimic! Că dacă ar fi să mă enervez și să pun la pipoțică toate necazurile, unde aș ajunge?! Nici traficul din oraș nu mă mai supără, dau un claxon și merg mai departe. Când ajung aca­să, pup copiii, pup nevas­ta, des­chid o bere și viața e frumoasă!

ANDRA OCNARU

Ilustrații de FRANCISC CHIUARIU