Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Elegie pentru copaci

Foto: Shutterstock

La țară sau în orașe, în curți, în parcuri sau pe margini de drum, copacii cresc tăcuți, su­por­tând arsița sau gerul. Vântul îi piaptănă, îi leagă­nă sau îi bate, în­cercând trăinicia ră­dă­cinilor. Între arbori și noi, oamenii, de multe ori se leagă adevărate prie­tenii, ei ră­mân în po­eziile noastre, în amin­tirile noastre, poate chiar ca martori ai trăirilor noas­tre cele mai adânci. Scoarța lor suportă elanul nostru de prietenie exage­rată, săpat în trunchiul lor, fără să ne gândim că acel tatuaj va ră­mâne pe veci sub formă de ci­ca­trice. Du­pă câte o fur­tună, la te­levi­zor, copa­cii sunt în­vinuiți că au distrus o ma­șină sau că au rupt în cădere firele elec­tri­ce, dar cui îi pasă pe timp fru­mos că fil­trează po­luarea orașelor și ne apără de canicula ve­rii? În dru­murile mele de bucureș­teancă, am ur­mă­rit copacii încă din anii copilăriei. Inte­resul pentru ei a crescut, pe măsură ce înțe­le­geam tot mai mult binele ce ni-l fac. Ani de-a rândul, așteptând prin stații tram­vaiul sau tro­lei­bu­zul, m-au adăpostit de soare sau ploi, am urmărit jo­cul vră­biuțelor sau am ad­mirat con­turul glo­bu­lar al crenguțelor pline de pică­turi, din drep­tul vre­­u­nui felinar. Cu ani în ur­mă, am rămas mută de uimire când am vă­zut în drep­tul sta­ției de la Arhitectură că cei ce as­faltaseră au ur­cat smoală fierbinte până pe trun­chiul copa­cilor. M-am în­tre­bat atunci de unde vin acei oa­meni, unde au crescut? Azi mă întreb la fel, urmărind vân­zătoarele ce stau fumând în uși de prăvălii, dar nu văd pă­mântul uscat din ju­rul co­pa­cilor din fa­ța magazinului. Acum, în­să, vreau să atrag atenția se­me­ni­­lor mei, asu­pra tăcutelor mor­minte de co­paci. Mor­­minte fără cruci, unde nu­mai Dum­ne­zeu face să creas­că câte o bu­­ruia­nă, da­că nu este și ea căl­­cată de ro­țile vreunei ma­­șini. Tre­cem zil­nic pe lângă ele. Sunt pe lângă tro­tuare, în­con­jurate de pie­tre, uneori mai păstrează un ciot ce amintește că acolo a trăit un copac. Du­pă dia­me­tru, îi putem aproxima și vârs­ta, ca atunci când fa­cem o scă­dere ra­pidă, uitându-ne la vreo cru­ce. Trecem pe lân­gă aceste mici mor­min­te, uităm că poate am aș­tep­tat tram­va­iul la um­bra dantelată a celui ce nu mai este și, orbiți de întu­ne­ricul tim­pu­rilor, ne că­u­tăm adă­post în do­sul vre­unui stâlp de beton, și tot nu ve­dem nimic… Orbi și tăcuți, așteptăm să creas­că betonul și-în noi…

IULIANA B.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian