Au venit berzele!

– Internetul are și-o parte bună: e plin de știri care dau de veste că berzele s-au întors. Printre atâtea amenințări, e un eveniment grandios! Doar gândul la zborul lor, care taie cerul albastru, de primăvară, și te face om fericit. O bucurie curată, la care vrem să vă facem părtași –

România stă bine!

Plecate peste iarnă în Africa, berzele revin în Europa la sfârșit de Martie și început de Aprilie, după o călătorie istovitoare, care durează în medie 49 de zile. Deși cea mai scurtă rută le-ar duce pes­te Marea Mediterană, ele preferă să zboare dea­supra uscatului, pe coridoare de migrație străbă­tute de curenți ascendenți, care le ajută să econo­misescă energie. Poate că cea mai fericită perioadă din viața berzelor, cel puțin când vorbim despre Europa, a fost cea a Evului Mediu, când au fost defrișate multe păduri și create numeroase pășuni și terenuri agricole noi, zone care, alături de mlaștini, le priesc de minune berzelor, deoarece le este mai ușor să-și procure hrana și să cuibărească. În secolul al 19-lea, s-a înregistrat însă o scădere drastică a populației de berze din Europa, din cauza industrializării și a îngrășă­min­telor chimice folosite în agricultură. Așa se face că astăzi berzele albe au dispărut din multe dintre țările europene, în care le plăcea odinioară să poposească. Interesul pentru profitul agricol a șters bucuria întoarcerii lor, așteptarea aceea, înfrigu­rată, să vezi prima barză întorcân­du-se la cuibul ei. În schimb, berzele continuă să vină în număr mare în țări mai puțin „avansate”, precum Portugalia, Spania, Ucraina, Polonia și România.    Potrivit datelor fur­nizate de Societatea Ornitologică Ro­mâ­nă, popu­lația globală de berze este estimată, în prezent, la 700.000 – 704.000 de păsări. Pentru că sunt încă în număr atât de mare și au un teritoriu imens de răspândire, specia este clasificată ca fiind cu „risc scăzut”. Printre principalele pericole cu care se confruntă berzele albe se numără electro­cutarea (în special a exemplarelor tinere), ori eolie­­nele, aratul mecanic al pajiștilor pe care se află cuiburi cu pui, utilizarea pe scară largă a pestici­delor care le otrăvesc păsărilor sursele de hrană.

La noi în țară trăiesc două specii de berze, cele albe (Ciconia ciconia) și cele negre (Ciconia ni­gra). Ambele sunt protejate, dar berzele negre, care sunt mai timide, mai retrase și preferă să cui­bărească departe de așezările umane, în păduri    bătrâne care au în apropiere lacuri sau bălți de unde se hrănesc cu pești, cu broaște, șerpi și in­secte, sunt mai scumpe la vedere. Foto­grafierea unei berze negre în localitatea Româ­neşti, din județul Prahova, a constituit în vara anului trecut un adevărat eveniment mediatic, imaginea făcând înconjurul lumii.

Populația globală de berze negre este mult mai mică decât cea a berzelor albe, fiind esti­mată, conform Societății Ornitologice Româ­ne, la doar 24.000 – 44.000 de indivizi. Dacă, în cazul berzelor albe, pericolul principal îl constituie electrocutarea, deoarece le place la nebunie să-și facă cuiburi pe stâlpii rețelelor de energie electrică, berzele negre sunt ame­nințate de tăierea pădurilor bătrâne, de secarea luncilor, precum și de modificarea cursurilor de apă prin captări, un fenomen care, neținut sub control, riscă să lase aceste păsări în criză de hrană.

Cu cât sunt cuiburile mai mari, cu atât mai bine

În ceea ce privește berzele albe, ele se pot întâlni pe tot cuprinsul țării și sunt obișnuite cu oamenii care nu se mai satură să le admire. Ba, de la o vreme, le fac și cuiburi cât se poate de con­for­tabile și de încăpătoare. Maiestuoase, berzele măsoară în medie 100-115 cm de la vârful ciocu­lui până la capătul cozii și au o anvergură a aripilor care poate depăși doi metri. Între femele și masculi nu există diferențe notabile, iar berzele pot ajunge să cântărească, indi­ferent de gen, chiar și peste patru kilo­grame. Ca și rudele lor negre, berzele albe se hrănesc cu viermi, râme, in­sec­te, crustacee, broaș­te, șoareci, cârtițe și chiar șerpi ori șopârle. O proble­mă mare o consti­tuie pentru ele elas­ticele de cauciuc, pe care le pot confun­da cu râmele, în­ghițindu-le și fă­când un blocaj al tractului digestiv, care le poate fi fatal. Dacă nu apar însă asemenea accidente nefericite, berzele pot duce o viață înde­lungată, trăind mai bine de 30 de ani.

Berzele nici nu se întorc bine din Africa, că și încep să se pregătească intens de cuibărit. Zonele preferate sunt cele care au în preajmă câmpuri deschise, iar cuiburile sunt enorme, cu un diame­tru de până la 1,5 m, o adâncime de până la 2 m și o greutate care poate varia între 60 și 250 de kg. Ele sunt adesea refolosite cu anii, mai ales de băr­zoii mai vârstnici. Masculii sunt primii care so­sesc, ca o veritabilă avangardă, și încep imediat să-și aleagă un cuib de-a gata. Cele mai râvnite sunt cele mari, care să poată găzdui cât mai mulți pui. În alegerea cuiburilor, se ține cont și de o anumită ierarhie. Berzele tinere sunt adesea puse în situația să se mulțumească cu cuiburi periferice, în timp ce berzele mai în vârstă ocupă cuiburile cele mai bune. Urmează îndrăgosteala. Deși aceste păsări sunt în general monogame, trăind în cupluri fidele pentru toată viața, ele cochetează de zor, flirtează, pășesc grațios pe pași de balet, se înfoaie în pene, pocnind din ciocuri, în timp ce-și lasă capul galeș pe spate. După care ur­mează o perioadă în care copuleză frec­vent, depunând apoi ouă. Fiecare pere­che face în medie patru ouă, care cântă­resc 96-126 g. Puii ies pe rând, după o așteptare de circa o lună. La berze se aplică regula „primul sosit, primul servit”, astfel încât cel dintâi pui care eclozează câștigă un avantaj competitiv față de frații lui. Une­ori se întâmplă și drame. Părinții își ucid puii mai slabi sau mai mici. Un asemenea comportament nu a fost însă observat decât în cazuri foarte rare, în perioade în care se înregistrează o lipsă acută de hrană, de pildă în timpul unei secete ex­treme. După ce ies din ouă, puii de barză cresc rapid în greutate, fiind hrăniți de părinții lor cu viermi și insecte. După circa două luni, încep primele lecții de zbor, devin independenți, însoțindu-și părinții către meleaguri mai calde. Berzele revin în locu­rile în care au văzut lumina zilei abia când îm­plinesc vreo patru-cinci ani și își ating maturitatea sexuală, devenind la rândul lor părinți.

Mereu iubite și bine primite

Berzele par să fi avut dintotdeauna un bun renume, fiind admirate și îndrăgite din timpuri străvechi aproape oriunde au ajuns. În limba ebrai­că, berzei i se spune, de pildă, „chasidah”, care înseamnă milos, bun la suflet. Romanii le con­siderau păsări sfinte, iar în mitologia greacă, berzele erau privite ca modele de devoțiune pa­ren­tală. Oamenii credeau că berzele le poartă de grijă și părinților    vârstnici, hrănindu-i și chiar pur­tându-i pe aripi, în zbor. În Grecia antică a fost chiar emisă o lege care-și trăgea numele de la bar­ză – „pelargos” – și care le impunea cetă­țe­nilor să aibă grijă de părinții lor ajunși la bătrâ­ne­țe. Un scriitor roman din secolul al III-lea d.Hr., Clau­dius Aelianus, relata în scrierea „De natura ani­malium” că drept răsplată pentru evlavia față de părinții lor, berzele zboară spre niște insule din ocean, unde se transformă în oameni. Berzele sunt, de asemenea, menționate în mai multe din­tre fabulele scriitorului grec Esop, care a trăit între anii 620 și 560 î.Hr. Ele erau protejate în regiunea Tesaliei, deoarece vânau șerpi.

Musulmanii au privit la rândul lor berzele cu ochi buni, întrucât credeau că obișnuiesc să zboa­re, în pelerinaj, la Mecca. Iar egiptenii foloseau o barză drept hieroglifă pentru „suflet”.

Berzele sunt amintite și în unele legende creș­tine. Una dintre ele povestește că la nașterea pruncului Iisus, Fecioara Maria nu avea niciun scutec moale și călduros, așa că barza și-a smuls cele mai bune pene de pe piept pentru a încropi un cuib pentru pruncul Iisus. De atunci, Hristos a binecuvântat această pasăre, transformând-o în ocrotitoarea tinerelor mame și a copiilor, într-un simbol al nașterii și al maternității.

Barza e prezentă și în folclorul diferitelor popoare. În cel german se spune, de exemplu, că berzele, despre care se credea că au suflet de om, găsesc copii în peșteri sau mlaștini și îi cară în coșulețe până la gospodăriile celor care-și doresc să aibă parte de urmași. Pentru a primi un copil, doritorii trebuia să lase în schimb dulciuri pe per­vazul ferestrei. Ideea berzelor aducătoare de copii a fost apoi preluată și popularizată în se­colul al 19-lea, de celebrul scriitor danez Hans Christian Andersen.

Și în tradiția românească se consideră că prezența berzelor este de bun augur. Se spune, de pildă, că dacă barza își face cuib pe acoperișul unei case, în familia care locuiește acolo se va naște în curând un copil. Sau că acea casă va fi ferită de fulger și foc. Iar dacă o femeie visează o barză urmează să rămână gravidă. Dacă barza este visată de un bărbat necăsătorit, acesta va deveni în curând mire. O altă su­perstiție românească spune că omul peste care zboară o barză nu va fi în anul acela bolnav.

„Uite barza!” – în România au fost recenzate anul trecut 5.410 exemplare

Că berzele sunt păsări îndrăgite mult de români o arată și faptul că în țara noastră există o aplicație specială pentru colectarea datelor privind cuibăritul berzei albe în România. Aplicația se numește „Uite barza!” și îi ajută pe spe­cia­liști să colecteze de la oamenii care îndrăgesc aceste păsări date importante, care să fie folosite de reprezen­tanții Societății Ornito­lo­gice din România la conser­varea lor. Nu­mără­toarea berzelor în aplicație se face din 10 iunie până pe 10 iulie, adică în perioada în care puii sunt deja mari și pot fi văzuți în cuib. Cei care văd un ase­menea cuib îi trimit locația, o fotografie și câteva pre­cizări menite să-i ajute pe specia­liști să colecteze date cât mai exacte. După ce informațiile sunt cen­tralizate, specialiștii pot veni în ajutorul păsă­rilor. Ei pot afla plasa­mentul cuiburilor care au nevoie să fie ocro­tite de companiile de distribuție electrică. Acolo unde firele neizo­late le pot pune ber­zelor viața în pericol, se poate, de exemplu, interveni cu un suport de cuib artificial.

Dar dincolo de utilitatea lor punctuală, informațiile adunate pe durata recensă­mân­tului berzelor au și meritul de a ne oferi o imagine generală destul de precisă despre numărul păsărilor care trăiesc în țara noastră. De pildă, potrivit datelor fur­nizate de Socie­tatea Ornitologică din România, numărul berzelor albe înregistrate anul trecut a fost de 5.410 indi­vizi, dintre care 2.689 adulți și 2.721 de pui. În ceea ce privește cuiburile, în 2022 au fost recen­zate 1.358, dintre care nu mai puțin de 310 au fost semnalate pentru pri­ma oară; 777 dintre cuiburi se aflau pe stâlpii de electri­ci­tate și erau lipsite de suport, 515 cuiburi erau construite tot pe stâlpii de electri­citate, dar dispuneau de un suport meta­lic, iar restul de 66 de cuiburi erau am­plasate pe acoperi­șuri, pe hornuri ori prin copaci. Datele colectate anul trecut le-au permis ornitologilor să realizeze și un clasament al județelor în care au fost semnalate cele mai multe cuiburi de barză. Topul arată în felul următor: Constanța (cu 245 de cuiburi), Brașov (209) și Tulcea (114). Cuibul situat anul trecut la cea mai mare altitudine, de 1.116 metri, se afla în comuna Beliș, din județul Cluj, iar cuibul situat la cea mai mică altitudine, de numai 2 metri, se afla la Sfântu Gheorghe, în județul Tulcea. Re­cordul de pui numărați într-un singur cuib a fost înregistrat anul trecut, în loca­litatea Bod, din județul Brașov, unde perechea de adulți se îngri­jea cu sârg de șase păsări. Recordul absolut din România s-a înregistrat în 2019, când într-un singur cuib, aflat în satul Horodnicul de Sus din județul Suceava, au fost găsiți șapte pui de barză albă.

În luna martie a acestui an, Societatea Ornito­logică Română a făcut un nou apel la români, să înregistreze primele berze sosite la cuib și să precizeze, între alte­le, dacă pasărea ză­rită e solitară sau da­că în cuib se află o pe­reche, câți pui sunt, pe ce fel de con­struc­ție este am­plasat cui­bul și dacă acesta se află în vreun pericol.

Câteva curiozități despre berze

* Se crede că, la fel ca majoritatea familiilor de păsări acvatice, berzele ar fi apărut în Paleogen, pro­babil cu 40 sau chiar 50 de milioane de ani în urmă.

* Berzele albe adulte au ciocul roșu, însă cel al puilor este negru.

* Cea mai bătrână barză albă sălbatică cu­nos­cută a trăit timp de 39 de ani după ce a fost inelată în Elveția.

* Berzele adulte sunt mute. Singurul sunet vocal pe care îl pot genera este un șuierat slab, care abia dacă poate fi auzit. Spre deosebire de exemplarele adulte, păsările ti­nere pot, to­tuși, scoate un șuie­rat ascuțit, diverse ciripituri și un fel de mieunat ca de pisică, cu care cer hrană. Dar chiar dacă barza albă e aproape mută, asta nu înseam­nă că e tăcută. Ba dimpotrivă. Ea scoate un clăm­pănit zgomo­tos din cioc, care a fost asemă­nat, pe bună dreptate, cu focul de mitralieră auzit din depăr­tare. Clămpănitul este fo­losit de berze într-o varietate de interac­țiuni sociale, are rit­muri dis­tincte, în funcție de situație, și cu cât durează mai mult, cu atât devine mai zgo­motos.