Maria și pana de înger

– Acum o sută de ani, primăvara –

(Antologie AS)

Ferestruica ei dă către munți. O cruce din lemn o împarte în patru ochiuri, ca la că­suțele din povești. Dincolo de ele, nin­soarea stă suspendată în aer, deasupra copacilor din livadă, deasupra văilor învelite în zăpadă, deasupra crestelor Pietrei Craiului. În că­suță e cald. Mama Maria șade pe-un scău­nel, ușor aplecată dea­supra so­bei în care focul tros­nește cu mi­ros de lemn au­riu. E foarte bă­trână. Are aproa­pe o sută de ani. Mâinile i se odih­nesc pe capătul unui băț lus­truit, făcut cândva dintr-o crean­gă. Bem o fiertură din plante ama­­re și ea pare puțin speriată de în­trebările pe care i le pun. Cre­zuse că vreau să vor­bim despre griji, des­pre moartea care uită să vină, des­pre singu­rătate și boală sau despre feciorii ei cei gro­zavi, din care unul a ajuns co­lonel, iar al­tul… Când colo, eu trag vâr­tos din țigară și-o-ntreb ce vede ea pe fe­reastră, cum vine primăvara pe coa­ma dealului acestuia înalt și su­perb, cum taie crucea geamului mun­tele-n pa­tru, și cerul, și amin­ti­rile ei de dinaintea răz­boiului, când era fa­tă și hălă­duia prin păduri. Și poa­te despre soțul ei, „cio­bănoiul”, care s-a dus, de la o vreme, în ceruri, la Dum­nezeu…

Creasta Îngerilor

Aplecată ușor peste vatră, cu fața prinsă în rama neagră a năfra­mei ca-ntr-un tablou, Ma­ma Maria clipește ne­încrezătoare și scor­mo­ne cu bățul în jarul    din sobă. Nimeni, nicio­dată, nu a vrut să afle de la ea asemenea lu­cruri, n-a vorbit nicio­dată cu nimeni decât des­pre griji. Iar eu, eu… Brusc, pe fața Ma­mei Maria înflorește un zâmbet larg. „Măi băia­tule”, spune. „Băiete, păi atunci, stai pu­țin!” și dispare în odaia cealaltă, din care scapă o adi­ere de ger. Acolo nu face foc niciodată, e odaia de musa­firi, stau doar vara fe­ciorii în ea, când mai vin câteo­dată pe-acasă. Apoi simt iarăși adierea de ger, și odată cu ea, Mama Maria se întoarce îm­brăcată într-un costum popular din Muscel. Costum străvechi, cu fotă, cu brâu din lână, înfășurat peste mijloc de două ori, cu că­mașă albă împodobită cu râuri. „Ei?”, mă întreabă cu mă­reție, de la înălțimea celor o sută de ani. „Uite”, zice, „uite, băiete, așa erau vremurile des­pre care mă-ntrebi. Așa um­blam îm­brăcată în tinerețe. Le mai port și-acuma, câteodată, când mă scobor la biserică. Dar nu pe iarnă, ca acuma. Nu­ma’ când mai crește de primă­vară și-mi răsare soarele-n geam.” „Cum crește pri­mă­vara, Mamă Ma­ria?”, întreb. „De unde crește? Creș­­te din pământ sau din cer?”    Și iat-o acum pe Mama Ma­­ria, așezată în dreptul fe­restrei, cu jumă­tate din față luminată albu­riu, de ninsoarea suspen­dată în aerul de afară, și cu jumătatea cealaltă întoar­să către o primăvară din alte timpuri, în care ea mer­ge desculță prin iarba abia țâș­nită din­tre zăpezi. Doam­ne, când să fi fost? „La noi, aicea, iarna se ridică târziu. Stă agă­țată cu omă­tul de munte. În vremea asta, pe dedesubt, verzi­tura dă colț. Nici nu știi când ră­sare. Odată vezi că s-a stră­puns omătul de frun­zuce firave și atunci știi că a venit primă­vara. Așa era și-atunci. Eram un boț de copilă. Nu-l știusem încă pe omul meu, c-asta a fost pe urmă, după război. Nici nu-mi aduc aminte cum era lumea atunci. Știu numa’ că mă uitam toată ziua la creas­tă, la Piatra Craiului. Mama bătrână îmi spunea că unde alburesc pietrele, stau îngerii, în cer. Mer­geam desculță, cu ochii numai acolo. Că de la noi, ori de unde te-ai duce, creasta Pietrii Craiului se zărește mereu.”

Mama Maria privește afară prin ochiurile pitice ale ferestrei, și crucea gea­mului taie muntele în pa­tru. Când e senin, zimții Pie­trei Craiului se înalță vertigi­nos din păduri, ca un zid ver­tical și strălucitor: Creasta În­ge­rilor. Parcă o văd pe Maria co­pilă, ur­mându-și des­culță vă­cuțele, așa cum avea să fa­că apoi toată viața, fascinată de creasta aceea, ca o tâmplă de rai. „Cum mirosea iarba, Mamă Maria, cum erau co­pacii? Cum arăta Creasta În­gerilor?”, întreb. Ea mă privește o clipă uimită, pentru a se lăsa absorbită apoi de timpu­rile acelea pe care le credea în­gropate, pen­tru tot­dea­una, în pă­mânt. „Știi, dimineața, vân­tul bă­tea în sus. Ve­nea dinspre sat și se urca peste pă­dure, în sus, la creastă. Și pe urmă, în amurg, când soarele asfințea pes­te mun­te, se lăsa și vântul spre văi. Mergeam în buza pădurii. Brazii erau așa de mari, că trebuiau patru copii ca să fa­cem o horă împrejur. Și pe urmă, când oboseam, ne puneam cu fața la pământ. Cum mirosea? A crud mirosea, măi băiete, a pri­mă­vară. Ce n-aș da să mai simt mi­ro­sul ăla o dată. Uite-așa stă­team, cu fața la pământ și cu dege­tele în­fipte în iarbă, ca să intre pri­mă­vara în noi.”

Cămașa soarelui

Ceva mai târziu, tot în­tr-o pri­mă­vară ca aceea, Maria a fost scoa­­să la horă, îmbrăcată ca acuma, în port, într-o că­mașă albă ca soarele. Și pen­tru că era prima dată la horă în viața ei, a jucat așa de mult și de bine, până când i s-au aprins tălpile ghetelor cum­părate la Câm­pulung. Când s-a oprit, toți feciorii din sat se uitau doar la ea și dintre toți, mai ales Ciobă­noiu’. „Par­că mă ardea din priviri cu fier roșu. Da’ nu-mi plăcea neam de el. Îmi furase inima unul mai subțire și fru­mușel. Cio­bănoiu’ nu era de la noi. Era de sus, de la munte. Par­că-l văd și-acuma, înalt, ne­gricios, cu căciula trasă peste sprâncene, cu mâna înfiptă-n curea. Nu m-a jucat, n-a vorbit cu mi­ne ni­mic. Nu­mai s-a uitat și atât.” Bătrâna tace o clipă. Toa­te astea s-au petrecut, poa­te, cu 80 de ani în urmă. Și? „S-a întors pe călcâie și dus a fost. Avea niște cizme de stră­lu­cea lu­mea-n ele. Da’ nu trece mult, și în­tr-o zi îmi ține calea la pod. Zice către mine, de parcă mă cu­noștea de când lumea: «Mărie, eu am să te iau». Și eu râ­deam, că mi se părea cam posac și cam prea moș­negos. Și el iară s-a sucit pe călcâie și dus a fost. Și a mai tre­cut o bucată de vre­me, și când s-a în­tors iar la mine, ți­nea în mână o traistă, și-n trais­tă, înve­lită într-o pânză, o pană, al­bă-albă și mare, cum nu mai văzusem în via­­ța mea. Zice: «Marie, am fost pen­tru tine în Piatră, m-am suit tocmai în Creas­ta Înge­rilor, și uite ce ți-am adus». Când am văzut pana aia, am știut că o să merg după el. Nu mai auzisem nicio­dată de vreun bărbat care să se ducă pe Creastă, ca să adu­că o pană de înger pentru dră­guța lui. Că pană de înger era. Altceva ce să fie? Așa de albă și de străluci­toare. Și-așa m-am dat după el, și dusă am fost. Ion îl chema, da’ eu l-am botezat Ciobănoiu’. Când m-am măritat, aveam 16 ani.”

Atunci au fost pentru ea timpurile cele mai feri­cite, care nu s-au mai în­tors niciodată. După primă­vara aceea, parcă n-a mai fost niciodată la fel. Anii treceau, veniseră copiii, pri­mul, al doilea, al treilea, se luase cu munca, cu casa, cu grijile gospodărești. Me­reu aștepta primă­vara, mereu spunea: uite, acu­ma murmură verzitura pe sub omă­turi, acuma crește soarele peste munte, acu­ma co­boa­ră vântul la vale, dar niciodată n-a mai stat cu nasul în iarbă și cu de­getele înfipte în pământ. Și pe urmă timpul s-a dus. Nici nu și-a dat seama când a tre­cut viața. „De când eram copilă, am vrut să mă urc și eu odată pe creas­tă, să văd cum e. Că prea am visat de multe ori În­gerii. Pe urmă, m-am mul­țumit cu pana din traistă, și pe urmă am fost prea bă­trână. Stau aici, la fe­reastră, și câteodată mi se nă­za­re că pes­te crestele muntelui albește ce­va. Un licăr, ceva, o abu­reală, poate că un înger în zbor.”

La sfârșit, înainte să plec, Mama Ma­ria a ieșit afară, în nin­soare, ca să-i fac o poză. Ca și cum ar fi fost lucrul cel mai firesc din lume, am întrebat-o, într-o doară, ce s-a întâmplat cu pana de înger. „A dis­părut. Nu mai este. A stat 40 de ani în ca­mera bună, deasupra icoanei. Într-o zi, ia-o de unde nu-i. Omu-meu s-a făcut negru. Am că­u­tat peste tot. El era de-acu­ma bătrân. A crezut că-i semn rău. Că vine moar­tea sau ceva cu necaz peste noi. N-a murit. A mai trăit după asta încă 30 de ani.” Și-atunci? „Ce știu eu? Poa­te că așa a fost sorocul, 40 de ani. Poa­­te că pe urmă a venit în­ge­rul de sus, de pe munte, și a luat-o îna­poi.”