ȘTEFAN POPA POPA’S (Grafician, mare maestru al caricaturii): „Noi, românii, am supraviețuit pentru că am știut să facem haz de necaz”

Nu ne-ar ajunge probabil toate paginile aces­tei reviste, dacă ar fi doar să enu­merăm distincțiile, premiile și expo­zițiile artistului Ștefan Popa Popa’S. Este cunoscut pe toate continentele, premiat cu aur la toate marile concursuri de caricatură din lume, primit cu respect la curțile regale și la Vatican, acceptat cu bucurie la întâlnirile celor mai influente personalități ale lumii. La Festivalul Internațional de Caricatură de la Saint-Estève, din Franța, Popa’S a stabilit un re­cord: a realizat 2772 de caricaturi, în zece zile și zece nopți, fiind desemnat cel mai bun portretist-cari­caturist. Tot atunci a fost declarat și „cel mai rapid caricaturist din lume”, el reușind să realizeze 131 de caricaturi într-o oră! Am stat de vorbă cu maestrul Ștefan Popa Po­pa’S, rugându-l să ne îngăduie accesul la uriașa sa carieră.

La 7 ani, prima caricatură publicată în ziar

– Domnule Ștefan Popa Popa’S, când v-ați dat seama că vocația dumneavoastră este grafica și cum de ați ales acest drum?

– Nu a fost neapărat un moment revelator, o viziune, dar eu am făcut mereu ceea ce mi-a plăcut. Am început să desenez de pe la 4-5 ani, pe cear­ceafuri, pe fața de masă, pe ce găseam, ca orice copil. Apoi, tata a început să îmi aducă hârtie și materiale pentru desen, lucruri care se obțineau destul de greu în acea perioadă a comunismului, în anii 60. Plus că eram într-un orășel unde lumea în­țelegea mai greu cum e chestia asta cu desenul, la Tur­nu Severin. Noroc cu tata, care m-a încurajat, iar la 7 ani, aveam deja prima caricatură publicată în ziarul local, și la 14 ani, mi-a apă­rut primul desen în revista „Urzica”. Și a mai fost ceva: cât eram elev la Severin, aveam acces la reviste occi­den­tale, care ajun­geau la noi pe la sârbi. În re­vistele astea erau tot felul de concursuri de desen, și am început să trimit și eu dese­nele mele. Tata, lucrând în port cu vapo­renii, a acceptat să îmi tri­mită scrisorile în vest, pe ascuns. Așa se face că dintr-o re­vistă am aflat că e un concurs de desen pen­­tru UNESCO și am trimis câteva dese­ne. Abia când am ajuns prima oară în Fran­ța, la 19 ani (5 ani du­pă ce trimisesem ace­le desene), mi s-a spus că eu câștigasem acel concurs, iar eu habar nu aveam. Mi-au dat atunci diploma, după 5 ani! În facultate am fost la un mo­ment dat chemat la Secu­ritate și mi-au pus pe masă niște reviste în care erau publicate caricaturi de-ale mele. Le-am privit și eu uimit: desene de-ale mele ajun­­seseră la redacțiile occidentale și ei le publi­caseră, însă eu nu știam, pentru că, deși ei îmi tri­miteau revistele, eu nu primeam nimic, cen­zura oprea tot.

Oameni providențiali

– Deci, așa se explică legătură dum­nea­voastră specială cu Franța?

– În parte, da. Adevărul este că Henry Coursaget, președintele festivalului de la Con­folens, este cel care a crezut în mine din prima clipă, de când mi-a văzut acele prime desene trimise pentru concursul UNESCO. La 19 ani, când am mers pri­ma oară în Franța, m-a luat sub protecția lui, a de­venit managerul și susținătorul meu. Cu ajutorul său mo­ral și financiar, am reușit să merg la multe con­cursuri din lume, din Japonia până în America. A fost pentru mine un om providențial. Apoi legăturile cu artiștii francezi au venit de la sine, am crescut printre ei, practic.

– Ați mai avut noroc, de-a lungul carierei, de astfel de oameni providențiali?

– Da, mi s-a mai întâmplat. La un moment dat, m-a chemat șeful Securității Timiș. Mi-a dat un teanc de scrisori din vest pentru mine și mi-a spus: „Citește-le și apoi distruge-le! Dacă ți le pun pe astea la dosar, nu mai ieși din țară vreodată!”. Altădată, a fost cineva de la pașapoarte, care trebuia să îmi elibereze o hârtie prin care primisem dreptul să ies din țară doar de două ori pe an. Ei bine, acel „cineva” a adăugat un 1 în fața cifrei doi, și câțiva ani buni, nimeni nu s-a prins de chestia asta, am pu­tut călători cât am vrut… Nu știu ce să zic, am avut noroc de oameni care au fost de partea mea…

– De ce ați ales caricatura? Cu talentul dum­neavoastră, puteați la fel de bine să realizați, de exemplu, peisaje frumoase…

– Nu te apuci de artă doar pentru că „este mai frumos”. Te apuci de artă pentru că vibrezi cu ceea ce poți să pui pe hârtie sau pe pânză. Eu cu asta am vibrat, asta m-a atras. Sigur că trebuie să faci și pic­tură, ca să simți culoarea, dar și sculptură, ca să simți volumul, pentru că altfel nu faci față la concur­surile internaționale. Pentru că viața unui grafician satiric nu se reduce doar la a publica desene într-un ziar sau o revistă. În momentul în care mergi la un eveniment important, la un festival de artă, acolo sunt și regizori, și sportivi, și poli­ticieni. Provo­cările sunt diverse și trebuie să ai o pregătire solidă.

– Aș mai zăbovi un pic asupra perioadei în care erați la Turnu Severin. Acolo v-ați petrecut o parte din copilărie și adolescență. Aveți amintiri lumi­noase din acea perioadă?

– Momentele luminoase au fost cele din familie, momentele de viață obișnuită, de zi cu zi, atâtea câte au fost, înainte ca Securitatea să îl distrugă pe tata, și pe mama să o bage în pușcărie… Pe partea artistică, nu sunt amintiri prea plăcute, pentru că profesorii de desen îmi rupeau toate desenele pe care le făceam. Dar asta mă ambiționa și mai mult. Nu înțelegeam de ce îmi rupeau munca mea, dar ei nu suportau caricaturile. Ei aveau o carență, așa cum au și cei de aici, de la Uniunea Artiștilor Plas­tici Timișoara, care nu au vrut să îmi primească do­sarul de artist plastic și am fost nevoit să îl depun la București. Revenind la anii copilăriei, noi am fost trei frați la părinți și au fost momente frumoase, chiar dacă nu eram niște oameni bogați. Întotdeauna copilăria este frumoasă, indiferent de starea mate­rială. Aveam posibilități să ascult muzică, fratele meu mai mare cânta la diferite instrumente, lui tata îi plăcea foarte mult literatura și cumpăra foarte multe cărți, așa că era la noi acasă o atmosferă destul de culturală.

Marea fericire a d-nei Mitterand

– De-a lungul carierei ați avut întâlniri for­midabile, de la regi și președinți, până la vedete internaționale și campioni mondiali, că­rora le-ați înmânat personal caricaturi sau portrete. Există cineva care să vă fi impresionat în mod special?

– Sigur, fiecare întâlnire are farmecul și ineditul ei. Îmi amintesc, de exemplu, că la întâlnirea cu Re­gele Marocului, după ce i-am înmânat caricatura, ni­meni din antu­rajul său nu a râs până nu a râs el, ceea ce mi-a amintit de Ceaușescu. A mai fost un mo­­ment când, după o întâlnire la Am­basada Ameri­cană, mă grăbeam să ajung înapoi la Timișoara. Și ploua afară, turna cu găleata. Iar am­basadorul de atunci, Ro­sapepe, m-a condus cu umbrela până la ma­șină, ceea ce este un gest de mare onoare pentru ori­cine. Și la despărțire mi-a zis: „Ne vedem la Praga!”. Eu nu am în­țe­les pe moment ce vrea să spu­nă și am în­trebat ce se întâmplă la Praga. Și el a făcut așa, un gest, să tac și să nu mai spun nimic. Abia apoi mi-am dat seama și s-a și ade­ve­rit – România urma să fie primită în NATO. Și eu am fost primul care am aflat acest lu­cru. Și îmi mai amintesc o întâl­nire plăcută, cu prima doamna a Franței, Danielle Mitterand. Eram la Paris și eram invitat să fac caricaturi la Prefec­tură, la un eveniment oficial. La astfel de întâlniri, nimeni nu stă să pozeze, ei sunt acolo să discute, iar eu făceam repede câte un desen, lucram în pi­cioare. Era și prima doamnă Mitterand și i-am făcut și ei o caricatură și i-am dat-o. A zis că nu prea sea­mănă. Atunci i-am zis că dacă vrea un desen bun, să ne așe­zăm la o masă, și e nevoie să îmi acor­de măcar 5 minute. A fost de acord, am găsit o ma­să, ne-am așezat și am desenat, nu așa, la 1 minut, am avut 5 minute. Și când i-am dat desenul a fost fe­ricită, a zis că am un mare talent. Mă rog, am făcut o șme­cherie… că am desenat-o cam cu 10 ani mai tânără. Și ea a fost bucuroasă.

– Oare în ziua de azi ne mai permitem să râ­dem? Poți să mai râzi, când în lume bântuie răz­boiul și foamea?

– Există hazul de necaz. Noi, românii, mai ales în ultimele decenii, am supraviețuit și pentru că am știut să râdem, am știut să facem haz de necaz și să mergem mai departe. Consider că asta este o esență a poporului român, este genialitatea lui. Sigur, avem și mulți inculți, e destul să ne uităm la po­li­ticieni și la șefii de instituții de astăzi. Nu e de ajuns să nu furi, ca treaba să meargă bine, în orice dome­niu este nevoie de o cultură, de o educație minimă, ca lucrurile să funcționeze. Dar oricât de neagră este situația, românul știe să o lumineze cu un zâm­bet, cu umor.

Caricatura trebuie să te pună pe gânduri

– În caricaturile dvs. nu este vorba doar despre umor, de multe ori, societatea, lumea politică sunt privite cu un ochi critic. Care este rolul unui ca­ricaturist, până la urmă?

– Păi, se uită omul la o caricatură, și zice: „Oare ce a vrut ăsta să spună aici?”. Eu am mers destul de mult pe desenul satiric și filosofic, în sensul de a te pune pe gânduri, să îți dea o temă de reflecție, și în felul ăsta lucrarea nu se termină acolo, în expoziție. Pleci din fața desenului și te mai gândești la el și peste o zi, și peste un an. Când o lucrare artistică te pune pe gânduri, acesta este cel mai important lucru, și asta se întâmplă și cu o carte bună, și cu un cântec sau un film bun. Am luat în țară toate premiile mari posibile, și foarte multe în străinătate, și asta, pentru că eu mereu am încercat să am și o idee foarte bună, dar și o reprezentare gra­fică excelentă. Mihai Stănescu, de exemplu, a fost un astfel de desenator. A luat mari premii internaționale și merită vene­rat. Și a fost și un mare disi­dent, unul adevărat. Da, arta poate schimba societatea, ea trebuie sus­ținută, dar în mod com­petent. Nu ori­cine are drep­tul să își dea cu pă­rerea, oricând. Uitați-vă la cazul plă­cuțelor de la Tărtăria – o scriere mai ve­che decât cea sumeriană, o des­co­perire ex­traor­dinară, uni­că în lume, și vin doi oarecare și încep să stri­ge că sunt fal­suri. Cum să faci așa ceva cu lucrurile im­por­tante ale istoriei și identi­tății noastre?! Este inadmi­sibil! Nu poți lăsa țara asta să fie batjocorită de orici­ne! Uita­ți-vă și la austrieci, că au venit aici și au făcut ce au vrut, de la păduri la gaze. De aceea, oa­menii de cultură care au ceva de zis ar trebui respec­tați, în așa fel încât mesajele lor să fie amplificate și ascul­tate. Mulți dintre ei preferă, însă, „să nu se bage” în contro­verse. Ei bine, ar trebui să se bage, să spună clar niște lucruri, să fie puși la punct im­postorii, pentru că altfel riscăm să auzim doar vo­cile unor trepăduși.

„Locul românului este în România”

– Puteați să trăiți oriunde în lume, un artist de valoarea dum­neavoastră ar fi avut porțile des­chise în orice țară. De ce ați ales să rămâneți la Timișoara?

– Eu, de când am plecat prima oară în străinătate și până în pre­zent, am vrut să fac ceva pentru țara asta. Pe unde am fost, amba­sa­dorii stăteau la coadă la mine, să le fac portretul sau caricatura. La centrul cultural din Viena, coada era de aproape un kilo­metru, pe trei rânduri. La Göteborg, în Suedia, era coadă la măsuța mea, ceea ce nu prea vezi pe la scan­dinavi, să stea la coadă. Dar eu sunt român, și lo­cul românului este în România! Din păcate, pa­trio­tis­mul pare un cuvânt depășit, dar asta, doar pentru că nu îl înțeleg așa cum trebuie unii ce fac parte tot din poporul român. Eu trăiesc acest cu­vânt, nu mă pot ocupa de reabilitarea lui. Eu sunt doar un observator și îmi spun o părere despre starea lucrurilor.

– Dar starea caricaturii care mai este astăzi în România?

– Era mai bine înainte, pentru că erau multe ziare care publicau carica­tură, era revista „Urzica”, bună-rea, cum era, dar publica. În „Urzica” mai puteai să publici și câte o șopârlă. Mi-au refuzat, la un moment dat, o cari­ca­tură cu un general care avea armata în spate și el sărea o coardă făcută din grani­ța unei țări. Au refuzat-o, pe motiv că ăla seamănă prea mult cu un general rus, că avea vipușcă, de­gea­ba am spus eu că era un general oarecare. Am trimis aceeași caricatură la un con­curs în Rusia, și am luat meda­lia de aur a „Academiei de Arte Frumoase” de la Mosco­va. Când au văzut așa, ai noștri au pus-o ulterior pe coper­tă… Așa arată istoria… Alt­fel… eu am înființat o Aca­de­mie pen­tru a da mai de­parte tinerilor știința desenu­lui. Poate gene­ra­țiile urmă­toare vor face mai mult.

– În urmă cu câțiva ani, din cauza unei cari­caturi cu Mahomed, un fanatic religios a ucis mai mulți desenatori de la revista franceză „Charlie Hebdo”. Până unde poate mer­ge umorul?

– A fost, într-adevăr, o tragedie, și eu am re­simțit-o extraordinar de dureros, mai ales că îi ști­am pe toți cei de acolo, eram prieteni, am stat la ma­să împreună, am creat împreună. Eu zic că libertatea caricaturii și libertatea umorului poate merge până la „bunul simț”. Dacă tu și cu mine suntem în aceeași societate și eu mă leg de religia ta, trebuie să o fac până acolo unde există bun-simț. Ei au exagerat, au trecut această limită. Asta, însă, nu justifică în niciun caz un act criminal! Nu poți să ucizi niște oameni pentru că au exagerat prin arta lor! Personal… în arta mea, dar și în ceea ce le-am pre­dat copiilor la cursurile mele, eu mereu le-am recomandat să evite re­­ligia și sexul ca tematică, în pri­mul rând pentru că reprezintă niște teme facile.

Porumbelul de la fereastra spitalului

– Ați primit din partea Vatica­nului distincția Palma D’oro, dar și premiul Romana Civitas. Mai mult, ați fost ales portretistul ofi­cial al Papei Benedict al XVI-lea. Cum a fost întâlnirea cu el?

– Întâlnirea cu Papa se cheamă audiență apostolică. Da, am avut acest privilegiu. Eu, când am plecat la Vatican, sufeream de o boală foarte gravă la stomac. Doctorul mi-a și spus să nu plec, că nu mă mai întorc. Când am ajuns acolo, în dreapta Papei era prefectul Vati­ca­nului și în stânga era aghiotantul lui, cu care vorbea în germană, în timp ce cu ceilalți vor­bea în italiană, iar cu mine a vorbit în franceză. În toată întâlnirea, a vorbit cu fiecare în limba lui. Și când a fost la ple­care, și-a pus mâna pe mâna mea și a spus: „Mai stai un pic”. Au plecat ceilalți și apoi m-a în­tre­bat: „Ce vă apasă?”. I-am spus ade­vărul: că sunt bolnav și nu mă simt prea bine. S-a ridicat și a făcut deasupra mea semnul binecuvântării. „Altce­va?”, m-a întrebat. Păi, de 19 ani am cerere depu­să să trec la biserica catolică și mă tot amâ­nă cu dosarul. A mai făcut o dată sem­nul crucii deasupra mea și mi-a spus: „Din acest moment, sunteți ca­to­lic!”. Apoi am ieșit. Nu am traver­sat curtea Palatului Apostolic, și mă su­nă soția mea și îmi spune că au căutat-o de la biserică, să-mi spună că mi-a fost ac­ceptat dosarul și sunt trecut la ca­to­lici. Când am ajuns acasă, am mers din nou la medic. Erau la fereastra spi­ta­lului mai mulți porumbei și am întrebat: „Ce le dați să mănânce?”. „Nimic”, zice medicul, „că suntem la etajul 7 și aici geamul nu se deschide”. Am fost anes­teziat, și când m-am trezit, doctorul mi-a spus uimit că nu mai am nimic, că nici cicatricea de la vechea intervenție nu a găsit-o. La geam, rămăsese un singur porumbel. Și am zis, „Uite, ce porumbel frumos!”. Iar medicul s-a uitat și nu a văzut nimic – „Ce porumbel? Unde?”, m-a întrebat. Dar era chiar acolo, la fereastra mea.