VERA MICZNIK (Nepoata pictorului Victor Brauner): „Mi-am trăit toată adolescența cu conștiința că am un unchi foarte inteligent și talentat la Paris”

Este nepoata lui Victor Brauner, marele nostru pictor suprarealist, celebrat în programul „Timișoara, capitală europea­nă”. De întâlnit, nu l-a întâlnit însă niciodată. Re­gimul comunist nu i-a permis să iasă din țară, iar când a reușit s-o facă, era deja prea târziu. Po­veștile ei despre cei șase frați Brauner și viețile lor ne restituie însă partea nevăzută din destinul unei fa­milii cu totul speciale. Azi, Vera Micznik își îm­par­te timpul între Vancouver și New York, alături de soțul ei, compozitor. Și, după o viață consacrată ca­tedrei, ca profesor la University of British Co­lum­bia, con­tinuă să publice articole de mu­zico­logie, preocuparea ei dintotdea­una.

Refugiul francez

– Vera, vă propun să o luăm chiar pe firul biografic, pentru a descâlci pu­țin istoria familiei dvs. și în­cepu­turile ei, la Piatra Neamț. E locul în care s-a născut, de altfel, și Victor Brauner.

– Victor s-a născut în 1903, într-o familie tipică de evrei. Herman Brau­ner, capul familiei, era in­giner silvic, pro­prietarul unei fabrici de cherestea și tatăl a șase copii, în ordinea nașterii: Rudolf (Rudy), Rovena (Vena), Victor, Ve­ro­nica (Ronca), Harry și Theo­dor (Teddy). Toți acești frați Brauner erau foarte apropiați unii de alții, foarte legați între ei, în tinerețe. Dintre ei, mama mea (Ve­ronica) s-a căsătorit prima și foarte devre­me, la 18 ani, cu Leopold Micznik, un evreu de origine ba­sa­rabeană. Eu însă m-am născut târziu, abia în 1944, după două decenii de căsnicie. Cred că mama și-a dorit ca mai întâi să-și trăiască viața, pro­fesându-și pa­siunea, gim­nas­tica. Mai târziu, când a venit timpul să facă copii, prin 1935-1938, deja ame­nin­ța­rea nazistă era destul de mare, așa că m-au mai „amânat”, până la eliberare.

– V-ați născut, prin ur­mare, în­tr-un an istoric…

– Da, m-am născut exact când războiul se încheia, iar lumea începea să creadă cu tărie în ideile comuniste. La vremea aceea, în familia mea ma­jo­ritatea erau simpatizanți comuniști. Era o familie de evrei care tocmai scă­­pase de amenințarea nazistă, de anii în care trăiseră cu drepturi reduse, cu obligația de a face muncă obliga­torie și de a purta steaua evre­iască pe mânecă. Instalarea comuniștilor la putere pentru mulți evrei hăituiți de nemți și de legionari a fost o ușurare.

Fuga în Alpi

– Victor Brauner însuși a co­chetat o vreme cu ideile comuniste. Prin anii 1935-1936, s-a apropiat de Partidul Comunist, aflat în clan­des­tinitate, pentru ca un an mai târziu, revoltat de direcția pe care o im­pu­nea Moscova, să se distanțeze net de comunism.

– Asta se întâmpla în anii în care Victor se în­torsese temporar în Ro­mânia, fiindcă încă nu reu­șise să-și facă un rost la Paris. Dar în 1938, lucrurile au luat o întorsătură mai gravă, un decret regal îi obliga pe evrei să solicite din nou cetățenia română. Situația devenise foarte apăsătoare și în mediile artistice, și Victor a decis să plece de tot și s-a sta­bilit la Paris. Despre opțiunile lui comuniste din perioada franceză n-aș ști să spun. Dar anii de după război au fost ani în care ideile de stânga cir­culau liber printre intelec­tualii vremii. Ce știu sigur însă e că a trebuit să fugă în nenumărate rânduri din Pa­ris, din cauza naziștilor. S-a refugiat o vreme la Per­pignan, în sudul Fran­ței, apoi într-o mică lo­ca­litate din apropiere, Ca­net-Plage. De acolo, a plănuit o fugă în SUA, cu ajutorul Comitetului de Salvare, apoi una în Cu­ba, dar ambele încer­cări au eșuat. A mai stat o vre­me prin Marsilia. La un moment dat, și-a obținut un act de identitate fals. Iar din 1942, a intrat cu to­tul în clandestinitate. A fu­git cu Jacqueline Abra­ham, soția lui, în munți, în Alpi, și au stat ascunși timp de trei ani.

– Iar cu partea de familie rămasă în țară ce s-a întâmplat după război?

– Foarte curând, și-au dat seama că regimul co­munist proaspăt instalat e departe de ce-și imaginau ei. Vena a plecat în 1948 la Geneva, unde a lucrat toată viața ca ingineră la fabrica de ceasuri Mont­blanc. Teddy, mezinul, a fugit primul, chiar la în­ceputul războiului. A plecat din România pe o bar­că, împreună cu pictorul Jean David, cu care era bun prieten. Au ajuns în Cipru și de acolo au obținut permisiune să ajungă în Israel. În Israel, Teddy a făcut o carieră artistică frumoasă, de fotograf.

– La un moment dat, în unele fotografii de arhivă, îl regăsim alături de Victor Brauner, la Paris.

– Până la urmă, s-a instalat și el la Paris, după mari ezitări, pentru că nu voia să fie perceput ca um­bra fratelui mai mare. După război, Victor Brau­ner avea deja parte de foarte multă recunoaștere ca pictor. Teddy făcea niște fotografii extraordinare. Am cumpărat și eu câteva de la fiica lui, Marion, care trăiește la Paris. În țară au rămas mama mea, Harry, care era un folclorist de re­nume (Harry Bra­uner, n.r.), și Rudy, care a făcut o carieră fru­moasă de doctor. Rudy nu a fost niciodată însurat, a avut o par­teneră până la bătrânețe, dar de locuit a lo­cuit mereu cu mama lui, de care a și avut grijă, până la sfârșitul ei, în anii ‘60. Pe Rudy îl vedeam mai des, pentru că în fie­care duminică sora mea, Olga, și cu mine ne îmbră­cam frumos și mergeam cu mama în vizită la ma­ma-mare, la bunica Debo­rah, unde primeam cremă de vanilie.

– …și unde bunicul Herman făcea ședințe de spiritism. Victor Brauner le povestea prietenilor că pasiunea lui pen­tru ocultism a început de fapt foarte de­vreme, urmărindu-și tatăl. Așa este?

– Pe bunicul nu l-am cunoscut, a murit la în­ceputul anilor ‘40, înainte să mă nasc eu, dar știu de la mama, care a fost martoră în copilărie la aceste ședin­țe, în casa de la Piatra Neamț, că bunicul intra în transă și comunica într-o stare de hipnoză cu spirite din lumea de dincolo, că une­ori li se părea și lor, copiilor, că masa se miș­că sau că se întâmplă diverse lucruri. În tot cazul, bătrânul Her­man fusese foarte pasio­nat de ocultism.

Margit, iubirea de tinerețe

– La începutul războ­iului, Victor a di­vorțat de pri­ma lui soție, Margit Brau­­ner, care a rămas, se pare, în România. Pe ea ați avut ocazia să o cunoaș­teți?

– Da, pe ea am cu­noscut-o bine, fiindcă ea era din­totdeauna prietena foar­te bună a mamei mele. Margit Kosch era tot evreică, ro­mâncă, dar cu ră­dăcini maghiare. De altfel, în familia noastră, multă vreme s-a respectat această veche tradiție, și Braunerii s-au căsătorit tot cu evreice. Margit a fost iu­birea de tinerețe a lui Victor, o artistă am­bițioasă și tempe­ramentală. Făcea artă plastică și textile. Când Victor a plecat la Paris ultima oară, în 1938, ho­tărât să rămână definitiv, Margit n-a mai plecat cu el. În 1939 au și divorțat. Dar deja cu un an înainte, Victor o cunoscuse prin in­termediul unor prieteni pe Jacqueline Abraham, evreică și ea, care i-a de­venit apoi soție. O femeie mai protectoare, mai li­niștită, cu care a rămas până la capătul vieții. Eu nu l-am cunoscut personal pe unchiul meu, dar înclin să cred că era un bărbat destul de rezervat, de timid și de ezitant cu femeile, dar că tocmai felul acesta al lui de-a fi, misterios, îi dădea farmec. Restul bă­ieților Brauner, se cam știa, erau destul de fluturași. Cât despre Margit, ea a rămas la București, unde a trăit până prin anii ‘60.

– I-ați putea face un portret din câteva tușe?

– Era urâtă, după standardele clasice de fru­mu­sețe, dar extrem de frumoasă, când începeai să ob­servi expresivitatea feței ei. Era foarte plină de via­ță. O femeie inteligentă, o intelectuală din cercul artistic pe care Victor și-l crease la București. Au fost căsătoriți aproape un deceniu. Mergeam dese­ori cu mama pe la ea, când mama ieșise deja la pen­sie, să stăm la taclale. Margit era prietenă foarte bu­nă și cu pictorița Medi Wechsler Dinu și cu soțul ei, poetul suprarealist Stephan Roll, pe numele lui adevărat Gheorghe Dinu, care era un tip extrem de spiritual, adoram bancurile și glumele lui. Cam ăsta era grupul în care se mișca mama. Când am plecat în sfârșit în Israel, cu mama și sora mea, am plecat toate trei, îmbrăcate în niște paltoane maxi croite din materialele superbe țesute de mâinile lui Mar­git. Eram foarte mândre de ținutele noastre de creator.

O dramă de familie

– Despre Victor se vorbea vreodată în acest grup de prieteni? Erau totuși foștii lui tovarăși de idei.

– Ca să înțelegeți de ce nu vorbeau, ar trebui să vă spun că anii aceia au fost pentru familia Brauner marcați de o poveste mult mai dureroasă. În 1950, fratele mamei, Harry Brauner, a fost acuzat în lotul Pă­trășcanu și trimis la închisoare împreună cu par­tenera lui de atunci, Lena Constante. Lucrețiu Pă­trăș­canu reprezenta aripa intelectuală a Partidului Co­munist, care începuse să se distanțeze de sta­linism, deci trebuia lichidată. Iar întâmplarea face că Lena era prietenă foarte apropiată cu soția lui Pătrășcanu, iar Harry era extrem de apropiat de Lucrețiu. Înțe­legeți de ce, în atmosfera aceea de spai­mă care exis­ta, ca să mă protejeze și să se protejeze și pe ei, pă­rinții aveau grijă să nu aflu prea multe. Nu doar că nu vorbeau despre Victor, fratele fugit în stră­inătate, dar nu vorbeau nici despre faptul că suntem evrei. Eu am aflat întâmplător.

– Cum așa?

– Când aveam zece ani, aveam o prietenă cu care mă jucam în parc și pe care o mai vizitam uneori acasă. Într-o zi, mama ei m-a luat deoparte și mi-a spus în șoaptă: „Vreau să-ți spun ceva, tu și cu fata mea sunteți singurele evreice din cartier”. Dar nu mi-a spus ce înseamnă evreice, iar eu am cre­zut, după tonul conspirativ, că e ceva foarte, foar­te secret. Drept pentru care nu am vorbit cu nimeni multă vreme. Până ce la școala noastră a venit o fată nouă, tot evreică, care m-a invitat odată la ea acasă. Și mama ei m-a întrebat direct: „Tu ești evreică?”. Iar eu am răspuns rușinată: „… Cred că da, dar vă rog să nu-i spuneți lui mama!” Evident că i-a povestit și au râs în hohote.

– Înțeleg că mama dvs. a fost ultima dintre frați care a părăsit țara, nu?

– Exact. Tata a murit devreme, iar ma­ma a rămas singură. Din partea tată­lui oricum nu mai aveam pe nimeni. Rudele lui plecaseră cu mult îna­inte în Rhodesia, unde făceau afaceri cu dia­mante. Iar noi abia la finalul anilor ‘60, când am aflat că putem fi în sfârșit răs­cumpărate de statul Israel, am depus ce­rere de plecare din țară. În 1971 ni s-a apro­bat și am plecat la Tel Aviv. Am stat apoi o pe­rioadă de timp la Geneva, iar de la Geneva, m-am lăsat purtată de o poveste de dragoste tu­mul­tuoasă, care m-a dus tocmai pe continentul ame­­rican, unde trăiesc și azi.

Tablourile din pivniță

– Lucrări de-ale lui Victor v-au mai rămas în România sau a dus totul cu el?

– Când a plecat, Victor și-a lăsat ta­blourile în casa maternă, adică la bunica și la Rudy. Doar că între timp izbucnise războiul, iar ei, purtând numele de Brauner, erau mai expuși persecuțiilor naziste. Așa că Rudy a organizat pe șest mutarea tablo­u­ri­lor din casa bunicii acasă la mama, în pivniță. Le-a ascuns în spatele șirurilor de lem­ne. Pri­măverile, ai mei trăiau cu spai­­ma că, pe mă­sură ce lemnele se consumau, tablo­urile de­veneau vi­zibile. În anii ‘70, mama a găsit de cu­viință să-i re­turneze lui Rudy tablo­urile. Între timp, Harry și Lena ieșiseră din în­chisoare și, la rejudecarea lo­tului Pătrășcanu, au fost rea­bilitați și au primit un apartament în Dru­mul Taberei. Și atunci, Rudy le-a dat și lor o par­te din tablouri. Mamei i-a rămas doar un por­tret al ei făcut de Victor în ulei, un portret mai mic al tatălui și câ­teva de­sene, care sunt acum la noi.

– După ce a scăpat de exil și războiul s-a în­cheiat, Victor a reluat legătura cu familia? De existența dvs. știa?

– Știa, firește. Dar de văzut, m-a văzut doar în fotografii. După ce Harry a ieșit din închi­soare și regimul comunist s-a mai relaxat, pe mama au lăsat-o de câteva ori să iasă din țară și s-a dus să-l vi­ziteze la Paris. Victor a fost extrem de drăguț și generos cu ea. O ducea deja foarte bine, avea bani și i-a închiriat surorii lui un apar­tament, pe toată perioada șederii la Paris, ca ea să poată sta liniștită, să aibă intimitate. Dar cel mai emoționant pentru mine rămâne faptul că, știind că sunt muziciană (eram în liceu și mă pre­găteam pentru Conser­vator), Victor mi-a trimis cinci din dis­curile lui de jazz. Cinci din cei mai buni jazz­mani ai lumii la vre­mea aceea, pe care în România nu îi avea ni­meni. Și acum îl admir pentru gusturile lui în mu­zică. Gestul lui m-a influențat enorm. Datorită lui am descoperit jazzul modern, și pentru asta îi sunt recunoscătoare pe viață.

– De care dintre frați era Victor mai apropiat?

– După ce Teddy a ajuns la Paris, era destul de apropiat de el. Dar și cu Vena avea relații foarte bune. Vena ajungea destul de ușor la Paris, de la Geneva. Dar Vena era mai degrabă într-o relație de admirație față de Victor, decât într-una de prietenie. Ea vedea mai mult artistul în el decât fratele și îl tra­ta ca atare. Victor Brauner era un om prietenos și sociabil cu toată lumea, dar atât de obsedat de mun­ca lui, încât nu-l vedeai cu orele la șuete. Nu-i plă­cea să piardă timpul. Iar mama, care îl văzuse la Paris în ipostaza lui de pictor foarte cunoscut, ne vor­bea cu mare admirație și încântare de calitățile lui intelectuale și de me­diile în care se mișca. Că era foarte deștept, nu doar ta­lentat, era de la sine în­țeles, toți o știam. În anii aceia, am trăit și eu, și sora mea, cu con­ști­ința că avem un unchi foarte in­te­li­gent și ta­len­tat la Pa­ris. Iar azi simt că îi port pe toți Brau­ne­rii în genele me­le, sunt mândră și emo­țio­nată că am avut norocul să mă nasc într-o familie ca asta.

– Cu ceilalți frați Brauner ce s-a întâm­plat? Au avut copii? A­veți ve­rișori sau sun­teți sin­gurele moștenitoare?

– Familia e astăzi foarte mică, fiindcă doar mama a avut două fete, pe mine și pe Olga, și Teddy tot două fete, pe care le-a făcut la Paris, pe Dana și pe Marion. Vena n-a avut copii și nici nu s-a recă­sătorit după divorț. Rudy, fratele cel mai mare al lui Victor, a murit când eu eram deja în Ame­rica, n-am putut merge la înmormântare. Vic­tor a murit mult mai devreme, în 1966, aveam 22 de ani, ne-a scris Vena din Geneva să ne anunțe, dar nici noi, nici mama nu am mers la înmor­mân­tare, pentru că nu ni s-a dat pașaport. Harry a murit în 1988, Lena Constante i-a supraviețuit. În 1990, când a reușit să iasă din țară, a scris o carte mag­ni­fică despre teribila ei experiență în temnițele comu­niste, despre cele 3000 de zile de singurătate abso­lută. Iar mama a rămas în Israel, a paralizat treptat, din păcate, și s-a sfârșit acolo. A stat o vreme cu so­ra mea, apoi sora mea a venit la Montreal, mai aproape de mine.

Îndrăgostită de Timișoara

– Și acum, iată, „Timișoara, capitală euro­peană” s-a bucurat să vă aibă aproape, cu ocazia acestei grandioase expoziții Brauner. Cum a fost să vă reîntoarceți acasă și să vă redescoperiți un­chiul prin tablourile lui?

– Nu mai venisem de foarte multă vre­me în Ro­mânia, pen­tru că epuizasem toa­te moti­vele pentru ca­re aș fi putut s-o fac. Nu mai aveam nici rude, nici pro­prietăți de familie. Dar am descoperit acum Ti­mișoara și mi-a plă­cut la nebunie ora­șul. Cât despre Victor Bra­uner, am pentru el o admirație mai curând ca pentru un perso­naj, decât ca pentru o rudă. Nu l-am cunos­cut. Și, chiar dacă l-aș fi cu­noscut, tot am convingerea că nu l-aș fi cunoscut. Oamenii ca el păs­trează mereu un anume mister, rareori se arată așa cum sunt cu adevărat. Am vizitat de mai multe ori expoziția care îi e dedicată, ultima dată în liniște, de una singură. Dar nu știu dacă „emo­ționată” e un cuvânt potrivit. Sunt mai înclinată să înțeleg și să las înțelesul să mă emoționeze, și când ascult mu­zica, și când privesc o lucrare de artă. În mod similar, l-am descoperit acum și pe unchiul meu.

–   Autoarea mulțumește Oanei Doboși, Ralucăi Selejan și librăriei „La Două Bufnițe”, pentru inter­me­diere

–    Fotografiile sunt reproduse din catalogul „Victor Brauner. Invenții și Magie”