Niciodată n-aș fi crezut că niște viețuitoare – fie ele pisicuțe, căței sau păsări – pot fi în stare să alunge singurătatea unui om ajuns la anii bătrâneților. Când singurătatea și-a pus amprenta pe existența ta și te învăluie ca o carapace, poți fi sigur că depresia e pe aproape și, încet-încet, viața ta devine un calvar.
Într-o astfel de ipostază am fost și eu. Și mă tot gândeam ce soluție să caut, ca să mă pot redresa câtuși de puțin și mă tot rugam bunului Dumnezeu să mă ajute. După un timp, salvarea a venit printr-o conjunctură banală, dar fericită, aș spune eu, când o nepoată de-a mea mi-a dăruit cinci puișori de găină de-o zi, spunând: „Să ai și tu, cu timpul, un ou proaspăt la masă”.
Și așa, vrând nevrând, dat fiind și faptul că sunt un iubitor împătimit de animale și păsări, am acceptat. Și povestea pe care o voi relata dragilor cititori ai revistei va fi una simplă și adevărată.
Mărturisesc sincer că la început am avut o oarecare strângere de inimă privind la acele gingașe ghemotoace, în puful lor auriu. Mai ales că, în această îndeletnicire de crescător de găini, eram un simplu ageamiu. Dar, deși pe alături unii spuneau că-mi voi pierde timpul îngrijind toată ziua de păsări, iar alții socoteau problema drept o preocupare exclusiv feminină, nu am renunțat. Astfel, cu un „Doamne ajută!” am pornit la treabă. Zilnic mă sculam de dimineață, scoteam lădița cu cele cinci „păsărele” fiindcă așa le alintam pentru gingășia și frumusețea lor, le puneam tainul și apa în două recipiente, după care îmi vedeam de alte treburi. Din timp în timp, aveam grijă însă să le dau de mâncare, fiindcă hrana lor trebuia să fie diversificată și permanentă.
Ușor, ușor, am învățat cum trebuie îngrijiți puii și în același timp cum trebuie protejați de păsările răpitoare, care mai rătăceau pe deasupra livezii. Cu fiecare zi, puii mei deveneau tot mai frumoși. Le-au crescut penele, ce mai, erau niște prințese cu personalitate. Zilnic observam la ele calități interesante: inteligență, atașament dezinteresat, ba chiar iubire.
Un proverb românesc spune că „ochiul omului îngrașă vita”. Eu însă voi adăuga că „iubirea omului” este factorul primordial pentru creșterea animalelor și a păsărilor de orice fel. Iubirea este ingredientul acestei îndeletniciri, încă din vremuri ancestrale. Cu timpul, am observat că devenisem oarecum dependent de ele și viceversa, căci la orice apariție a mea în grădină, găinușele alergau din răsputeri spre mine. Atunci urma un moment delicat – rația zilnică de iubire – când le luam în brațe pe fiecare în parte, le mângâiam și le sărutam ca pe ceva drag. Poate părea caraghios, dar aceste ființe îmi ofereau atâta tandrețe, atâtea momente plăcute pe parcursul întregii zile, încât mă simțeam fericit.
Pentru toate acestea nu pot decât să-i mulțumesc bunului Dumnezeu și nepoatei mele, că mi le-au dăruit. Și vă mărturisesc că nu m-aș putea despărți de ele, orice s-ar întâmpla. Cum să mă despart de ele, când mi-au oferit atâtea momente pline de gingășie, când datorită lor, depresiile, nostalgiile și ofurile după alte vremuri mai bune s-au estompat, când prezența lor de zi cu zi în viața mea a fost pur și simplu o terapie, un remediu real împotriva singurătății? Așa am zis „PAS” pilulelor antidepresive, precum și cabinetelor medicale de psihiatrie!
Încet, încet, zilele unei veri călduroase s-au scurs pe neobservate. Toamna și-a făcut simțită prezența, dar coabitarea cu păsăruicile mele s-a derulat cu și mai mare intensitate. Într-o dimineață mohorâtă de sfârșit de noiembrie, în cuibarul pregătit din timp, două dintre puicuțe aveau să-mi facă o surpriză la care încă nu mă așteptam: mi-au dăruit două ouă! Bucuria a fost pe cât de neașteptată, pe atât de mare. Și astfel de bucurii aveau să continue zi de zi, în perioada următoare.
Acum, la sfârșitul unei experiențe unice din viața mea, pot trage concluzia că sunt un om perfect normal și sănătos. Toate acestea datorându-se acestor mici făpturi. Și pentru acest dar pe care mi-l fac nu le voi înstrăina niciodată, vom îmbătrâni împreună, câte zile vom avea de trăit. Doamne, câte bucurii așează Dumnezeu împrejurul nostru! Căutăm fericirea departe, când ea se află aproape, la îndemână, doar să știm s-o vedem.
În final, doresc să mă adresez „Dragilor mei cititori singuratici” femei sau bărbați, sfătuindu-i pe aceia care locuiesc la casă și au un locșor în ograda lor să încerce și dânșii această îndeletnicire. Vor avea bucuria de a-și recâștiga pofta de viață și liniștea sufletească, atât de greu încercate în anii bătrâneților cenușii.
ILIE PANTEA – loc. Tinca, jud. Bihor
