Treptele Învierii

Satul de la poalele munților

Nu sunt bătrân, dar mă apropii și eu de 50 de ani. Și-n tot acest timp, noaptea Învierii, străbă­tută de o lumină nepământeană, mi-a luminat, pe rând și în felurite locuri și chipuri, viața. Primele amintiri durează din Săcele, orășelul meu de la poalele Pietrei Mari, pe celelalte le-am cules în alte locuri de pe pământ. Toate au fost pentru mine treceri către un alt tărâm. Asta și înseamnă, de fapt, „paște” (în limba ebraică pesah) – „trecere”. Este marea trecere de la moartea lăuntrică la viața care nu mai are sfârșit. Și în această trecere străbatem și vremuri, și locuri, și oameni, cu care ne însoțim spre lumile de dincolo de noi. Trecerea nu vine abrupt. Pentru ea trebuie să te pregătești. Crește în tine încet, la fel ca primăvara, și plesnește apoi în inimă, la fel cum plesnesc mugurii de magnolie.

Prima imagine legată de Înviere e o icoană acoperită cu pânză și păstrată, în tot restul anului, în cafasul bisericii, acolo unde stă corul. „Mama, ce e în spatele pân­zei albe?”. „O icoană pe care nu o poți vedea decât la Înviere”. Icoana era uriașă, mai înaltă decât doi oameni înalți, iar mie, un țânc, mi se părea o taină legată cu șapte pe­ceți. Eram prea mic să merg cu mama la slujba de Paște, așa că Învierea a crescut în mine ca un dor și ca o taină adâncă. De ridicarea Domnului din morți m-am împărtășit abia în adolescență, nu înainte de a trece prin pătimirile sale, la care am participat pe viu, în biserică, la slujbele din Săptă­mâna Mare. Mai cu seamă două dintre ele, cea din Joia și Vinerea Mare, au lăsat urme adânci în su­fletul meu încă tânăr și nealcătuit.

Denia celor 12 evanghelii

„Astăzi a fost spânzurat pe lemn cel ce a spânzurat pământul pe ape”

Poporul îi spune, simplu, Denia celor 12 evanghelii. Și nu greșește, pentru că miezul ei este citirea tuturor fragmen­telor din evanghelii care isto­risesc păti­mi­rea și moartea pe Cruce a Fiului lui Dumnezeu, împărțite în douăsprezece stări. Cine a mers măcar o dată la această lungă sluj­bă știe că nu e vorba doar de rugăciunile ei. Evan­gheliile sunt așa fel citite, încât asiști pe viu și poți să și mori, împreună cu Iisus pe cruce. Asta îmi a­min­tesc eu. Mai întâi, deloc întâmplător, că era o seară de primăvară caldă, așa cum simt eu toate serile dinainte de Paște. Nu are nicio legătură cu termometrul. E vorba de o temperatură a inimii, care crește întotdeauna în această perioadă. Și mai simțeam că iarna se dusese. Iubesc la nebunie ză­pada, dar vine o vreme când ea trebuie să se to­peas­că. Și atunci, așa a rânduit Dumnezeu, ea poate să ia și gheața așezată pe suflet în tot restul anului. Totul, oamenii, străzile, muntele, îmi pă­reau învelite într-o lumină unică, aurie, lumina aceea lină, de vecernie, care are un început, dar nu și un sfârșit. În lumina aceea a început slujba. Există o datină, ca la fiecare evanghelie să faci la batistă un nod și să-ți pui o dorință. Eu nu aveam dorințe, dar Iisus tocmai punea în mine o sămânță – să fiu cu El. L-am urmărit cu ochii minții – sim­plu, sărman, „omul durerilor” pe care-l profețise Isaia. Neînțeles de nimeni, nici măcar de ucenici pe deplin, părăsit cu totul în fața unor arhierei care-i pricepuseră pe dos cuvintele și de aceea îl urau de moarte. Fiul Omului, în fața oamenilor, pe care tot El îi zămislise. O imagine cât o sabie pentru orice inimă. Îmi amintesc oamenii plângând în biserică. Poate plângeau pentru păcatele lor, poate plângeau din milă. Milă pentru Domnul care venea spre Cruce. „Când au ajuns la locul ce se cheamă al Căpăţânii, L-au răstignit acolo pe El şi pe făcătorii de rele, unul de-a dreapta şi unul de-a stânga. Iar Iisus zicea: «Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!»” Durerile lui treceau prin biserică așa cum trece lumina prin apă – limpezind-o. Și a venit și clipa când El a murit ca toți oamenii – „Strigând cu glas tare, a zis: Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu. Şi acestea zicând, Şi-a dat duhul”. După moartea lui Iisus, preoții au luat crucea care străjuiește masa Sfântului Altar și, mergând încet, au așezat-o în centrul bisericii, cântând rar, în ritmul pașilor, troparul Răstignirii: „Astăzi a fost spânzu­rat pe lemn, Cel ce a spânzurat pământul pe ape./ Cu cununa de spini a fost încununat Împăratul înge­rilor./ Cu porfiră mincinoasă a fost îmbrăcat Cel ce îmbracă cerul cu nori./ Arată-ne nouă și slăvită învierea Ta!”.

Acolo, în biserica mea de la poalele munților, moartea Mântuitorului m-a străpuns pentru prima dată. Am ieșit după ea afară, și orășelul meu se schimbase. Pe fețele oamenilor lucea acum o altă lumină. Era înspre noapte, nu le vedeam bine, dar, cumva, străluceau, de parcă ar fi vrut să spună, toți – „Am fost și noi la denie, am văzut și noi cum a murit Domnul”. Pentru prima dată m-am simțit într-o fraternitate secretă. Săcelenii mei nu erau cei pe care îi întâlneam în piață, în autobuz sau pe stradă. Nu. Erau, la fel ca mine, martorii unui miracol la care tocmai asistasem împreună. Și asta ne înfrățea. Nu ascultasem doar niște fragmente dintr-o carte scrisă acum 2000 de ani. Murisem împreună cu Domnul și simțeam că, tocmai în moartea Lui, va sta și învierea noastră. Iar asta îmi răspândea în suflet o pace dulce, pe care nu o voi uita niciodată.

Denia Prohodului

„Că-n moartea noastră e ascunsă viața”

Pentru Prohod, cele mai vii amintiri le am din București. Primăverile de aici, cu ae­rul lor vesel, magnoliile care izbucnesc din toate curțile, lumina care lărgește spa­țiile dintre blocuri în care zarzării explo­dează, prefă­când toate cartierele în mici colțuri de rai, toate sunt, parcă, învelișul deplin al slujbei de înmormântare a Dom­nului. Nu cred că Hristos a ales la întâm­pla­re primăvara pen­tru jertfa Sa. E ano­timpul când totul se trezește la viață. Să mori pri­mă­vara, tânăr, la doar 33 de ani, înseamnă să spui lumii că moartea nu are niciun rost și că, mai mult, ea va fi, tot timpul, copleșită de via­ță. Și de aceea, vor­ba lui Virgil Ma­xim, și zarzării, și cireșii, și măceșii mărtu­risesc prin albul lor „că-n moartea noastră e ascunsă viața/ Și flo­rile… nu mint!”. Iar în seara aceea, pomii din București îmi vorbeau din toate petalele lor despre Învierea care, simțeam din toți porii sufle­tului, se apropia. Proho­dul însuși este o slujbă solemnă, în care tristețea doar învelește bucuria prevestitoare a Paștelui. De acum Iisus e în mor­mânt. Durerile lui sunt sfârșite, slujba cântă doar suferințele celor din jur – mai cu seamă ale Maicii Domnului, care-și pune Fiul în mor­mânt: „Primăvară dulce, Fiul meu cel dulce, frumusețea unde ți-a pus!”. Creș­tinii nu mai simt tristețea care covârșește Denia celor 12 evanghelii. Știu și ei că, de acum, e Vineri seară. Presimt, deja, Paștile. Și bucureștenii trăiesc asta din plin. Se strâng în jurul bisericilor vechi, cu fețele luminate de lumânări, îmbră­cați sobru și elegant, știind că participă la un mare eveni­ment. Și se poartă altfel. Dispar răfuie­lile, șicanele, nervii. Se lasă peste toată cetatea lui Bucur o pace care înlem­nește văzduhul. Noaptea de vineri spre sâmbătă, tot orașul pare că se oprește din loc. Îngheață în așteptarea luminii. E o tăcere prevestitoare a unei mari bu­curii. O bucurie lină, cum urbea nu mai simte niciodată în an. De parcă ar fi trecut printr-o scăldătoare și ar fi arun­cat acolo toate zoaiele, tot noroiul, toată zgura, iar acum, primenită și întinerită, se îndreaptă spre o nuntă.

Lumina Sfântă a Ierusalimului

Ierusalimul, pot spune cu mâna pe inimă, este cerul aruncat pe pământ. Tot ce este în cetatea sfân­tă te aruncă în cu totul altă lume, pentru care, deși te pregătești atunci când pleci în pelerinaj, nu ești de­loc pregătit. Pășești pe urmele pașilor Domnului și asta te scoate din timp și te poartă undeva unde nu ai gândit. Nimic din ceea ce s-a așezat de-a lun­gul mileniilor pe pietrele roase de timp nu poate să acopere harul strălucitor cu care Iisus a învăluit cetatea atunci când a pătimit și a înviat în ea. Cum și cu ce să acoperi un diamant? Orice tină, orice zgură e doar un praf pe strălucirea lui. De aceea, toată viermuiala străzilor, strigătele negustorilor, mulțimea nebună, nebună, care aleargă într-un du-te, vino, aparent fără țintă și țel, totul e doar un fum cu care omenirea învăluie cetatea care a fost și a ră­mas a lui Dumnezeu. Iar asta se simte. De pildă, în miresmele cu care Ierusalimul te seduce de când pășești în el – mirosul uscat de piatră veche, arsă la soare, aromele și mirodeniile de care viața lui Hristos a fost plină, smirna și tămâia pe care le-au adus la naștere magii, miresmele cu care a fost pregătit mirul turnat pe picioarele Lui de femeia desfrânată, același mir pe care-l purtau în vase ale­se femeile care au venit la mormânt în ziua Învie­rii. Sunt, toate, parfumuri molatece, dulci-amărui, ca viața întinsă la soare, o viață care are răbdare cu oamenii și în care ai timp de Dumnezeu. Da, aici, la Ierusalim, curge alt timp și cea mai însemnată vălurire a lui se petrece chiar în Sâmbăta Mare. Când acasă toate satele înlemnesc în așteptarea Învierii, aici, în cetatea sfântă, în jurul amiezii se pe­trece un miracol care pecetluiește apropierea Paș­tilor, cu bucuria lui. Un miracol vechi de veacuri, care se repetă în fiecare an – la rugăciunea Pa­tri­arhului Ierusalimului, candela așezată pe piatra Sfântului Mor­mânt, unde a fost așezat Trupul Domnului, se aprinde miraculos. Uneori, Lu­mina Sfântă vine și aprinde alte candele. Unii pelerini cu viață sfântă o văd cu ochiul inimii curățit. De-a lungul timpului, minu­nea nu i-a zguduit doar pe credincioși. Vorbesc despre ea, și nu o odată, chiar și musulmanii, care au păzit strașnic cetatea timp de veacuri. Al Bi­runi scria în secolul al XI-lea: „În legătură cu Sâmbăta Învie­rii, se spune o istorie care îi uimește pe cercetătorii știițelor naturale și al cărei fundament este cu neputință de desco­perit. Dacă n-ar fi existat asupra fenomenului acordul venit din partea unor persoane cu con­cepții diferite și care relatează că el este fun­damentat pe declarațiile marto­rilor ocu­lari, nu i s-ar fi putut da vreo crezare. Eu am aflat despre el din cărți și de la al Faraj ibn Salih din Bagdad. El mi-a spus că unele auto­rități musulmane au înlocuit feștila candelei (din Sfântul Mor­mânt n.n.) cu un fir de aramă, cu sco­pul ca acesta să nu se aprindă și cere­monia să fie astfel întreruptă. Dar când focul a coborât, ea s-a aprins, totuși”. Cele despre care scria Al Biruni acum o mie de ani eu le-am trăit pe viu. Nu am văzut, ca alți fericiți pelerini, venirea Lu­minii Sfinte. Este un dar care nu ține de lumea aceasta. Am fost, însă, acolo, la câțiva metri de intrarea strâmtă în Sfântul Mormânt. Eram înghesuiți, câteva mii de credincioși ortodocși veniți din toate colțu­rile lu­mii. Români, greci, ruși, sârbi, georgieni, bulgari și, mai învăpăiați și aproape nebuni în credința lor, un grup de palestinieni ortodocși, care strigau, uneori cocoțați unii în spinarea altora: „Dia, dia, dia!” („Vino, vino, vino!”). Chemau Lu­mina Sfântă stri­gând la ea ca la o ființă vie, iar credința lor m-a șocat până în adâncul inimii. În tot acest tumult, în înghesuiala aceasta teribilă, mi s-a întâmplat ceva greu de pus în cuvinte. Fără de veste, fără de nicio pregătire, am fost luat de un val nevă­zut, dar mai puternic decât tsunamiurile care răvă­șesc malurile oceanelor după un cutremur. În mine s-a făcut cu totul liniște, am început să spun „Tatăl nostru”, strivit, aproape, de înghe­suit ce eram, iar în inima mea a strălucit o bucurie dulce, ca o pri­măvară a sufletului care te ridică din morți. Așa am ieșit eu din mormântul meu. Veni­rea minunată a Luminii Sfinte în celălalt mor­mânt, al Domnului, mi-a pecetluit taina inimii. A­colo, la Ierusalim, am primit încredințarea că Hris­tos cu adevărat a În­viat. Și nu am fost sin­gu­rul. Deși vorbeam nenu­mărate limbi și nu ne înțe­legeam defel, aveam, totuși, același grai – al unei bucurii secrete care se comunica mu­tește. Lu­mina pe care o primi­sem în inima mea venise în su­fletele tuturor. Iar lumână­rile pe care le țineam arzând în mâini, flacăra care strălucea pe fața Patriarhului Ierusalimului, mira­colul care tocmai se pe­trecuse în întunericul cald al Sfântului Mormânt nu veneau decât să ne pecet­luiască, defi­nitiv, credința.

Noaptea Învierii

Iisus a murit în văzul în­tre­gii lumi evreiești, la o aruncă­tură de băț de Ierusalim, con­damnat la o moarte care le era strict interzisă cetățe­nilor romani. Doar barbarii puteau fi răstigniții, ro­manii mureau prin decapitare. Iisus a suferit, așadar, cumplit, chi­nuit cu cea mai teribilă tortură pe care o puteau inventa oamenii. Și-a arătat tuturor celor care voiau să-L privească coastele zdrobite de biciul cu plumbi, trupul gol, însângerat, ca să știm toți că a fost om deplin. Dar de înviat a înviat în cea mai mare taină, neștiut și nevăzut de nimeni. O tradiție veche a bisericii spune că singurul martor al ridi­cării lui din morți a fost Maica Domnului. De du­rere, Preacurata s-a lăsat închisă în mormânt, aștep­tând ziua când mironosițele vor veni să-i ungă Mân­tuitorului trupul. Și astfel a fost răsplătită cu vede­rea plină de lumină a Trupului Său veșnic înviat. În rest, Iisus s-a arătat doar celor care aveau ochii inimii deschiși. Nu L-au văzut nici Ana, nici Caiafa, nici Pilat. Pentru că ei nu avuseseră ochi pentru El, nici atunci când era în viață. Și așa a vrut să rămână Domnul, până la sfârșitul veacurilor – întâlnirea cu El să fie și să se păstreze ca o taină a credinței.

Cea mai puternică amintire a nopții Învierii o am tot de la Ierusalim. Când am fost acolo de Paște, am intrat să mă închin și în Mormântul Sfânt, și pot să vă spun că acea grotă minusculă și minunată, cu pa­tul tare de stâncă pe care a stat Trupul lui Iisus, nu e niciodată goală, chiar dacă în ea nu intră niciun cre­dincios. E acolo, mereu, Cineva. Mergeți și ve­deți!

Mărturia Patriarhului Diodor I al Ierusalimului, despre venirea Luminii Sfinte

„După ce se sting toate luminile, mă plec şi intru în prima încăpere a Mormântului. De aco­lo merg încet prin întuneric spre cealaltă încă­pere a Mormântului, unde a fost pus Trupul lui Iisus. Acolo îngenunchez cu frică sfântă şi ros­tesc rugă­ciunile consacrate, care ni s-au trans­mis de-a lun­gul veacurilor; iar după ce le ros­tesc, aş­tept. Uneori, e posibil să aştept câte­va minute, dar, de obicei, minunea se săvârşeşte îndată ce rostesc rugăciunile. Din miezul pietrei pe care a stat Trupul lui Hristos, o Lumină ne­de­finită iese înspre afară. De obicei, are o nuan­ţă albastru-deschis, dar culoarea se poate schim­­ba şi să ia multe nuanțe diferite. Nu se poate descrie în cuvinte omeneşti. Lu­mina iese din piatră ca şi cum ar ieşi dintr-un lac. Placa Mormântului arată ca şi cum ar fi acoperită cu un nor umed, dar este Lumină. Această Lumină se comportă diferit în fiecare an. Uneori, aco­peră numai placa de pe Mor­mânt, în timp ce alteori, umple de lumină tot baldachinul, încât oamenii care stau în afara Mormântului şi privesc înăuntru văd cum este plin de Lumină. Această Lumină nu arde. Niciodată nu mi-a ars barba în cei 16 ani de când sunt patriarh în Ierusalim şi am primit Sfânta Lumină. Lumina are o compoziţie dife­rită de cea a unei lumini obişnuite care arde într-o candelă. Într-un anu­mit loc, Lumina se ridică în sus şi formează un stâlp, a cărui flacără are o natură diferită, astfel încât îmi este cu putinţă să aprind lumânările mele de la ea. În felul acesta, după ce iau fla­căra în lumânările mele, ies şi dau Lumina mai întâi patriarhului armean şi apoi celui copt. Du­pă aceasta, împart Lumina tuturor celor care se află în Biserică… Trăim multe minuni în bise­ricile noastre şi minunile nu sunt ceva străin pentru noi, însă niciuna din aceste minuni nu are puterea şi simbolismul pe care le are minunea Sfintei Lumini. Minunea este ceva ca o taină dumnezeiască. Pre­schimbă Învierea lui Hristos în ceva atât de viu pen­tru noi, ca şi cum ea s-ar fi petrecut cu câţiva ani în urmă… Mă aflu în Ierusalim din 1939 şi am venit aici la vârsta de 15 ani. Am urmărit ceremonia Sfintei Lumini în toţi aceşti ani şi astfel am fost martor ocular al minunii de 61 de ori. Pentru mine nu se pune întrebarea dacă eu cred în minune sau nu. Ştiu că ea este ade­vărată”. Fragment dintr-un interviu acordat de pa­tri­arhul Diodor I al Ierusa­li­mului în anul 1998 teologului danez Niels Chris­­tian Hvidt, publicat în ziarul da­nez Berlingske Tidende.