Ce mai face… CRISTI MINCULESCU (Solistul trupei IRIS): „Sentimentul că facem de o viață doar ce ne place e uriaș”

Încă mai descopăr frumusețile României

– A venit primăvara și chiar dacă biata de ea dârdâie de frig din încheieturi, bucuria noastră de viață e mare. Dovadă: concertele se țin lanț. Chiar și tu te afli alături de trupa Iris în turneu. Ai lipsit multă vreme din țară. Cum ți se pare Ro­mânia, văzută prin geamul mașinii, fotoge­nică sau nu prea?

– Chiar și așa, văzută prin geamul mașinii, România e la fel de frumoasă ca întotdeauna. E o delectare să o privești chiar și-n fugă, ca pe un film documentar. Ba parcă frumusețea ei e mai bine pusă în valoare așa,    fiindcă nu apuci să observi amănuntele, îți trec doar tablouri minu­nate prin fața ochilor. O răsplată pentru stilul nostru de viață, foarte obositor. Asta e recom­pensa: frumusețea călătoriei și con­certele, entu­ziasmul publicului e fan­tastic. Chiar mă gândeam zilele trecute: deși în patruzeci și cinci de ani de viață artistică și turnee cred că am văzut tot ce se putea vedea în România încă mai sunt lucruri pe care le descopăr și a căror fru­musețe mă ui­meș­te. Eu sunt iremediabil îndrăgostit de peisa­jele noastre, de mân­care, de zona rurală. Mi-ar plăcea să avem mai mult timp la dispoziție, ca să putem petrece mai multă vreme în    locurile unde ajungem, în natura ce le înconjoară. Poate sună a clișeu, dar sunt zone în România care te în­carcă cu energie de cea mai pură extracție și re­gret că nu poposim mai multă vre­me în ele. Sunt guri de rai, mai ales în vremu­rile prin ca­re trecem. Scâr­țâie lu­mea din te­melii. Totul e tulbure și ne­liniștit.

– Să fie muzica un leac pentru vremuri gre­le?

– Da, sigur că da! Arta, în general, este o oază de alinare, un refugiu benefic pen­tru minte și inimă. Există, însă, și un paradox, o ironie a sorții: de multe ori, toc­mai tristețea este un impuls pentru inspirație, pentru artă, muzică. Eu, unul, sunt sigur de lucrul acesta, cred mai degrabă că vremurile care ne pun la în­cercare sunt prolifice creației, sufletele tulbu­rate au mai mare aplecare spre visare, spre artă. În același timp, arta atenuează durerile, bucuria ei este vindecătoare. Spun asta din proprie expe­riență. Aici „de față”, prezentă, alături de fanii ei, în vremuri bune sau rele, triste sau vesele, trupa Iris a cântat, spe­rând că mu­zica ei le va oferi oamenilor bucurie și alinare.

„Asta mă impresionează cel mai mult: energia fantastică a publicului”

– Cât de diferit este pentru tine, Valter Popa și Doru Borobeică, colegii tăi de trupă, să fiți în turneu în anul 2023, față de începuturile carierei voastre?

– În primul rând, diferența constă în ani: ar fi vreo patruzeci și cinci de ani de când nu ne oprim din cântat, deci re­simțim obo­seala într-un mod total diferit față de atunci când aveam do­uăzeci de ani. Dar entu­ziasmul a rămas același. Timpul nu are putere asupra lui. E la fel de ira­diant. Nimic din pa­tosul de la început nu s-a stins, niciuna dintre emoțiile acestea minu­na­te pe care le avem de fiecare dată când suntem pe scenă nu s-a diminuat. Apoi, există un sentiment imens de satis­facție, faptul că am reușit să facem în­treaga viață ceea ce ne place, că ne putem uita în ur­mă și spune: „Da, am reușit!”. Anul acesta ajungem cu turneul chiar și peste hotare: la începutul verii în Frankfurt, apoi în Bruxelles, iar la toamnă în Regatul Unit. Nerăbdarea cu care suntem așteptați ne motivează, ne dă emoții dintre cele mai bune.

– Cum arată publicul vostru? S-a mai schim­bat? La concertele voastre era delir…

– Noi suntem printre norocoșii care au fani din toate generațiile, dar când arunc o privire în sală nu văd nicio diferență de reacție între tineri și mai puțin tineri. Sar la fel, aplaudă la fel, cântă la fel, toți împreună, un cor care-ți dă fiori pe șira spinării. Glumeam zilele trecute, spunând că dacă am invita la un concert toate fetele care au fost botezate, de-a lungul anilor, Iris, după numele formației noastre, am umple Sala Palatului de doamne și domnișoare cu numele acestei flori. Da, avem un public la fel de numeros ca înainte, și asta se vede la toate con­certele noastre, majoritatea fiind cu casa închisă. Nici energia nu s-a pierdut. Sala cântă în picioare, alături de noi, de la primele acorduri, până la bis-urile de final. Asta mă impresionează cel mai mult: faptul că intensitatea energiei din sală nu scade nicio clipă, pe toată durata concertelor noas­tre. La fel cum nu scade nici odată cu trecerea timpu­lui.

„Felicia Filip, o prietenie pe viață”

– O prezență constantă și în­cântătoare în concertele trupei Iris este doamna Fe­licia Filip, marea noastră so­prană. S-a trans­format și în prietenie această colabo­rare de zile mari?

– De doamna Felicia Filip ne leagă o prietenie lungă, de douăzeci și șapte de ani. Atunci a avut loc prima noas­tră colaborare. Iar acum ne-am reunit atât de frumos și de na­ural, pentru lansarea și promo­varea piesei „Mă-ntorc acasă”, o melodie recentă care se bucu­ră de mare succes. Ne în­țelegem mi­nu­nat, ne sfătuim, orice sugestie pe care doamna Felicia Filip o are de împăr­tășit cu noi este binevenită. La începutul lunii Martie, am cântat împreună cu Filar­mo­nica din Botoșani, un alt spec­tacol ținut cu casa închisă, și am fost bucuros de co­mu­niunea, de compati­bi­litatea deosebită care există între noi, cum reușim să ne înțelegem fără cuvinte. Și în afara scenei este o plăcere să discuți cu dna Felicia. Pe lângă enorma ei cultură muzica­lă, abordează orice subiect cu o delicatețe și o cunoaștere aparte, încât este o bucurie să petrecem timp împreună cu ea.

O zi de duminică, cu mama robotind

– Așa cum spuneai, melodia „Mă-ntorc aca­să” se bucură de succes. Care este po­vestea aces­tui cântec?

– Este o piesă de suflet a cărei poveste nu își are originea într-un eveniment anume, ci într-o stare: sentimentul de acasă. Sunt bucu­ros să văd câți oa­meni au fost atinși de me­sajul ei, fiindcă „acasă” este cel mai im­por­tant loc pentru mine, sursa mea de liniște și de energie, în același timp. Piesa poate fi ascultată și ca un cântec de dragoste, dar și ca o ex­periență revelatoare a tuturor celor care trăiesc departe de familiile lor, de părinți. Când suntem ti­neri, abia așteptăm să plecăm de acasă, să fim in­dependenți. Dar, pe măsură ce timpul trece, indi­ferent cât de re­alizați suntem în noile noastre exis­tențe indepen­dente, tot vine o vreme în care simțim nevoia să ne întoarcem acasă, locul unde am fost protejați și iubiți. Un sen­timent care se in­fuzează cu me­lancolie pe mă­sură ce îna­intăm în vârstă și sun­tem bântuiți tot mai des de a­mintiri din co­pilărie. Adesea, în cauză sunt lu­cruri banale: un miros, o ex­pre­sie, un gust…    Un stimul de acest fel și parcă o forță nevăzută ne trage în timp, înapoi, în jurul mesei de du­minică, în fami­lie, cu mama robotind și casa inundată de cele mai savuroase arome. Sau în grădina bunicii… Sau pe banca primei iubiri… Sau, sau…

„Mă simt acasă acolo unde sunt iubit”

– Cristi, unde te simți astăzi cel mai acasă?

– Sunt mai multe locuri: pe scenă, la Craiova, în orice loc unde am familia aproape, pe Valter și Boro, prietenii și colegii mei, care mi-au devenit, la rândul lor, familie. Mă simt acasă acolo unde sunt iubit și unde inima mea tresare sau se liniștește sau e inspirată, fiindcă are o legătură specială cu acel loc.

– Ești un om care a trecut prin multe încercări în viață, unele grele, legate de sănătate, dar nicio­dată nu ai cedat. De unde îți tragi energia, care-ți sunt sursele care te țin puternic și creativ?

– Sunt o persoană credincioasă și am simțit aju­torul divin în cele mai grele momente ale vieții mele. În plus, am fost înconjurat mereu de multă iubire și am știut că trebuie să rămân puternic pen­tru toți cei din jurul meu, că am o datorie să fiu bine pentru oamenii care îmi sunt alături și îmi transmit energia lor pozitivă. Iubirea e secretul, sursa nese­cată de energie, iubirea, în toate formele ei.

– Cristi, puțină lume se poate lăuda cu o ca­rieră de peste patruzeci de ani în muzică. Te în­treb, la final, oare te simți apreciat în țara ta, îți răsplătește ea bucuria pe care i-ai dăruit-o prin muzica ta?

– Da, cu siguranță! La începuturile carierei mele, atunci când am decis să merg pe acest drum, nici în cele mai frumoase vise ale mele nu mi-aș fi imaginat că voi fi atât de apreciat și iubit. Eu am dat mereu totul pentru muzică și public, totul, până la ultima picătură de iubire și energie, de aceea îndrăznesc să sper că darurile mele către public sunt la fel de însemnate precum iubirea care simt eu că vine din partea oamenilor. Să mă ridic la nivelul afecțiunii pe care o primesc: asta m-ar face cel mai fericit.