„Colocviu” timișorean – Artiștii la raport

– Timișoara este anul acesta Capitală Europeană a Culturii, iar ins­tituțiile de spectacole din oraș își întâm­pină oaspeții cu eve­nimente pe măsură. Teatrul Național din Timișoara este o gazdă de excepție. Am vorbit cu câți­va dintre artiștii implicați în eveni­ment, despre spec­tacolele care pot fi văzute acolo –

Claudiu Bleonț – „Hamlet”

„Eu cred în destin, și destinul m-a adus la Timișoara”

Cunoscutul actor Claudiu Bleonț intră în dis­tri­buția spectacolului „Hamlet”, pus în scenă de regizoarea Ada Lupu Haus­vater, la Naționalul timi­șorean, într-un rol sur­prin­zător: „Fantoma tată­lui lui Hamlet”!

– Cum ați primit pro­punerea re­gizoarei Ada Lupu Hausvater de a in­tra în distribuția spec­ta­colului „Ham­let”?

– Entuziast! După care m-am spe­riat. Auzisem de spectacol, dar nu îl văzu­sem. Am primit înregis­trarea și după ce l-am văzut a în­ceput panica. Acolo sunt trei dimen­siuni care s-au îngemănat perfect. Respectiv, con­ceptul Adei, traducerea excelentă a lui Ștefan Peca și Bean, membrul trupei Sub­carpați, care avea o apariție ex­traordinară în rolul Fantomei. Eu sunt îndră­gostit de muzica celor de la Subcarpați, o port mereu cu mine, o ascult, și când am văzut ce făcea Bean în spectacol m-am speriat. Dar mi-am zis: „Trebuie să mă liniștesc, mă duc la Ti­mișoara, intru în spectacol și gata”. Am întrebat-o pe Ada ce a generat această înlo­cuire. Am aflat, astfel, că Bean vrea să se dedice exclusiv muzicii, compo­zițiilor lui. Spectacolul este invitat la Festivalul „Shakespeare” de anul acesta, care se ține la Cra­iova. Bean nu putea veni, iar Ada s-a gândit să mă sune pe mine. Și eu am fost foarte onorat să intru în acest proiect atât de special. Premiera „Ham­letului” va avea loc pe 21 aprilie, chiar la Cra­iova, care este a doua mea casă, eu fiind actor la Tea­trul Național din Bucu­­rești și la Naționalul din Craiova.

– Cum a fost întâlnirea cu echipa Teatrului Națio­nal din Timișoara?

– Cu actorii de la Timișoara am o relație veche, de 20 și ceva de ani. Pe unii îi cunosc de când erau studenți. Am mai făcut proiecte împreună, așa că, într-un fel, a fost ca o întoarcere într-o casă a mea de suflet.

– În alte montări ale piesei „Hamlet”, pre­zența Fantomei este mai mult sugerată, dar în cel al Adei Lupu Hausvater este un personaj foarte important.

– Da. Am verificat asta în repetiții, de unde am ieșit încân­tat. Fantoma este într-un fel o parte din Hamlet, iar Hamlet este o parte din Fantomă. Și asta s-a născut din sămânța plantată de Ada, de Ștefan Peca și de Bean. Cumva, traducerea lui Peca a fost un remix, iar prezența mea în dis­tri­buție este și ea un remix.

– Veți cânta în spectacol?

– În ce mă privește, va fi un rol făcut cu mijloacele mele de actor, eu neavând pregătire de muzician. Dar voi spune versurile într-o formă de recitare actoricească, și astfel i le predau lui Matei Chioariu (interpretul lui Hamlet), care le preia și le dezvoltă înspre hip-hop.

– V-ați gândit vreodată că veți ajunge să jucați Fantoma în „Hamlet”?

– Proiectul de la Timișoara este atât de mișto, încât eu mă simt îmbogățit că joc „Fantoma”. Eu cred în destin. Citiți cartea lui Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu „Despre destin”, unde se spune că există o țesătură a nevăzutului care face ca lucrurile prezente să fie cumva determinate de nevăzut. Și, acum, destinul în care eu cred cu tărie m-a adus la Timișoara să joc „Fantoma”.

ION RIZEA – „Conul Leonida față cu reacțiunea”

„Caragiale, cu geniul lui, a surprins esența nației noastre”

– Îl joci pe Conu’ Leonida. Cum ai primit propunerea?

– Am primit propunerea cu mare bucurie, dar și cu teamă. Cred că este unul dintre cele mai grele texte ale lui Caragiale. A fost și o provocare, cum sunt toate noile roluri pe care le primesc și încerc să le fac cât mai bine. Rezultatul se va vedea la premieră. Ce știu sigur este că îmi place foarte mult.

– Cum a fost lucrul cu regizorul Felix Alexa?

– A fost minunat. M-am bucurat foarte mult să mă reîntâlnesc cu Felix la muncă, după atâția ani. Aproape că uitasem cum e la lucru cu el. Am redescoperit cât de bine e să lucrăm împreună, cât de bine lucrează cu ac­torii. A fost un proiect la care am lucrat cu ma­re bucurie, și acesta este meritul lui Felix.

– Cum ar arăta Conu’ Leonida azi? La ce emisiuni TV crezi că s-ar uita și cu ce partid ar vota?

– Conul Leonida de azi nu cred că diferă cu nimic de Conul Leonida din momentul când a fost scris textul, doar oportunitățile tehnice din ziua de azi sunt altele, în materie de știri și dezinformare. E genul care știe tot, care butonează între canalele de știri în căutare de senzațional, e naționalist clar, membru de partid, iar la alegeri ar vota ca atare. Variantele sunt limitate, așa ca nu vreau sa numesc partidul cel „strălucitor”.

– Sunt scrierile lui Caragiale etern valabile?

– Absolut!!! Joc în trei spectacole pe textele lui Caragiale, „O scrisoare pierdută” și „O noapte furtunoasă”, în regia Adei Lupu, și acum am șan­sa să fiu și în „Conul Leonida față cu reac­țiunea”, în regia lui Felix Alexa. Nimic parcă nu s-a schim­bat în comportamentul românilor. Caragiale, cu geniul lui, a surprins esența nației noastre în tex­tele lui.

– De ce ar trebui să vadă cei tineri, mai ales, acest spectacol?

– Pot vedea hibele și greșelile noastre eterne, pe care bine ar fi să nu le repete. Ba, mai mult, să le repare. Să încerce să construiască societatea vii­toare. Totul este în mâinile lor. Să nu irosească această șansă! Totul depinde de ei.

RADU AFRIM – regizor

„Timișoara are un public bun. Și deschis”

„Boala familiei M” este unul dintre cele mai lon­gevive spectacole din repertoriul Teatrului Na­țional din Timișoara. Pus în scenă de Radu Afrim, se joacă neîntrerupt din 2008 încoace. Este, fără doar și poate, un spec­tacol de referință al tea­trului românesc post­de­cembrist. Am încercat să facem împreună cu regi­zorul Radu Afrim radio­grafia unui succes și să aflăm cum se tras­formă un spectacol care, precum vinul vechi, de­vine mai bun și mai valoros, în timp.

– „Boala familiei M” este un spectacol care se joacă de mulți ani la Timișoara. S-au schim­bat generațiile între timp, dar montarea ta are în continuare spectatori fideli, care vin să revadă spectacolul. Cum îți explici acest succes?

– Orice spectacol care trăiește mult prinde public nou, pentru care povestea e necunoscută. Imaginează-ți că tinerii de 18 ani care intră azi în sală aveau câțiva anișori când l-am făcut noi. Apoi, el a avut un succes internațional în festiva­luri și în cele zece reprezentații la Paris, la Teatrul Odeon. Sigur, distribuția s-a schimbat de multe ori în acești mulți ani, n-am fost chemat să fac înlo­cuiri, mă suna Ion Rizea să-mi spună că s-ar po­trivi cutare pe rol, am mers pe cuvântul lui. Până la urmă, mobilitatea asta a distribuției nu cred că e împotriva dinamicii artei spectacolului, în gene­ral. Cum îmi explic succesul? Timișoara are un public bun. Și deschis. Și mă gândesc aici la „Piața Roosevelt”, un spectacol despre transgen­deri și drag queens, făcut atunci când subiectul nu era la modă, ca azi.

– Spectacolul tău s-a jucat într-un fost manej imperial, transformat în sală de spectacol. Te-a inspirat acel spațiu?

– Enorm. Spectacolul era gândit fără lumini de scenă în prima lui jumătate, toată lumina intra prin ferestrele imense și, când se lăsa noaptea afară, începeam discret să aprindem lumini încețoșate prin pădurea din decorul Velicăi Panduru. Sigur că spectacolul are mult și din suavitatea acestei scenografe rarissime.

– Ai monta piesa diferit acum?

– Doar două titluri am reluat în cariera mea: „Mansardă la Paris” (a lui Matei Vișniec), prima dată la Cluj și apoi la Luxemburg, și „Când ploaia se va opri”, prima data la München (Rezidenz­theater) și apoi la Ploiești. Total diferit. Dar „Boa­la familiei M” n-aș monta-o încă o dată. E prea bună asta de la Timișoara.

Gigi Căciuleanu

„Ca toți cei mari, Molière este (și va rămâne) teribil de actual”

– Ai venit la Timișoara să mon­tezi, în stilul tău fabulos, Molière. Ce te-a atras la el?

– La Molière te poate atrage… ab­solut tot, și fiecare lucru în parte. Ca la Shakespeare, Goldoni, Caragiale: his­trio­nismul, acuitatea cu care observă oa­menii, cum îi înțelege și îi descrie, miș­carea minții din spatele îmbârligăturii dialogurilor, dansul și greutatea cu­vin­telor… De aceea se potrivește pentru un spectacol de teatru coregrafic.

– Și de ce „Școala femeilor versus școala bărbaților”?

– A fost o idee a doamnei Ada Lupu. Ea mi-a propus-o și eu am sărit (HOP!), fără a sta mult pe gânduri. O idee foarte ofertantă, dar pe care am copt-o enorm. Am citit piesele lui Molière, apoi le-am recitit, iar apoi am revenit necontenit asupra unora și altora din scene. Am realizat un montaj din mai multe piese ale enormului dramaturg, pe care lumea îl celebrează în acest an. Textele alese sunt traduse și adaptate din franceză de Codruța Popov.

– Cum vrei să „traduci” mesajele lui publicului de azi?

– Nu este nevoie. Ca toți cei mari, Molière este (și va rămâne) teribil de actual.

– Tu nu lucrezi cu actori, nu lucrezi cu dansatori, ci cu dans-actori. Ce pre­supune să fii un dans-actor?

– Un dansActor, în concepția pe care i-o acord eu termenului, ar trebui să fie mai „bine-vorbitor” decât un actor și mai „bine-mișcător” decât un dansator. Pe ideea că vorba se poate „dansa”, iar miș­carea se cere cât mai bine „pro­nun­țată”.

– Ai găsit dans-actori la Timi­șoa­ra?

– Pe unii îi cunoșteam de la Gala HOP, pe alții i-am descoperit într-un atelier realizat în primăvară. I-aș fi luat pe toți cei care se prezentaseră. Atât de mult mi-au plăcut și m-au inspirat, dar tre­buia totuși să mă limitez la un număr de 7 actrițe și 7 actori. Adică, 14 dansActori. Plus Mirela Puia, actriță, pedagog și regizoare, care îmi este asistentă, dar asi­gură, ca interpretă, atât prologul, cât și înche­ierea piesei.

MATEI CHIOARIU – „Zorba grecul”

„Anul acesta, în Timișoara se vor întâmpla realizări de însemnătate istorică”

Printre întâlnirile importante din cariera actorului Matei Chioariu se numără și cea cu personajul Niko, din spectacolul „Zor­ba”.

– „Alexis Zorba” este o carte ico­nică, după care s-a făcut o ecranizare fabu­loasă. Ai simțit o oarecare pre­siune când ai primit propunerea de a juca în acest spectacol?

– Am fost foarte fericit pentru accep­tarea acestei provocări. Nu am simțit nicio presiune, pentru că sunt, în primul rând, un om pasionat și responsabil în profesia mea, iar căutarea continuă asigură prospețimea și o continuă dinamică a profesiei de actor.

– Cum ți-ai descrie perso­na­jul?

– Personajul Niko este unul aflat în căutări continue, veșnic de­dicat introspecțiilor sufletești. Aici ne asemănăm. Niko este pen­tru mi­ne un tip curios, viu, prezent, ca­pabil să se bucure și să se lase sur­prins de fiecare întâlnire ce îi sus­ține și îi stimulează spiritul aven­turier. În cele din urmă, căutarea adevărului, în toate formele ei, este o aventură de nerefuzat. Nu-i așa?

– Ești bucureștean ajuns actor la Timișoara. Ce înseamnă pentru tine orașul Timișoara și trupa Teatrului Național?

– Timișoara este un oraș bogat din punct de vedere al resurselor culturale, al întâlnirilor, al rit­mului așezat și echilibrat în care se desfășoară lucrurile. Iar trupa Teatrului Național din Timi­șoara este formată din prieteni: puternici, vii, buni profesioniști și, mai presus de orice, de o ca­li­ta­te umană incredibilă. Ei m-au sprijinit și au făcut ușoară adap­tarea mea aici.

– Ce îți dorești pentru anul 2023, în care Timișoara este și Capitală Culturală Europeană?

– Pentru noul an încep lista de dorințe de la cel mai simplu și vital lucru: sănă­tatea. Apoi îmi mai doresc întâlniri profe­sionale din care să învăț, care să-mi stimuleze pofta de cunoaștere și, de asemenea, îmi doresc și timp pentru mine, astfel încât să mă pot bucura în voie de tot ceea ce simt și trăiesc. În modestia mea, consider că nu e mult și sunt convins că mi se vor împlini dorințele. În acest an, în Timișoara se vor în­registra momente și realizări de o ne­mai­po­menită însemnătate istorică, și nu pot decât să spun că sunt foarte fericit că mă aflu aici, în aștep­tarea lor.