Sfinți români în Ucraina

– Bombele rusești nu amenință doar vieți omenești, ci și relicve de sfinți. Doi dintre ei sunt români: Sfânta Teodora de la Sihla și cuviosul Pahomie de la Gledin. Relicvele lor se află la Pecerska, în Kiev, și nu încetează să facă minuni –

Peșterile cu sfinți

Ansamblu arhitectural grandios, amplasat pe malul drept al Niprului, Lavra Pecerska din Kiev înglobează o grămadă de edificii: biserici, chilii, muzee, ateliere de pic­tură şi de croitorie pentru veşminte preo­ţeşti, Acade­mia de Teologie, Seminarul Teo­lo­gic. Toate într-o ar­mo­nie arhitecturală de o fru­­museţe covârşitoare, do­minată de albul zi­durilor, zvelteţea clopotniţei şi mă­reţia cu­po­lelor aurite, se­meţindu-se parcă spre înal­turi în cutezanţa de a a­propia Cerul de Pământ. Cu toate acestea, marea atracţie au constituit-o de-a lungul timpurilor nu atât strălucitoarele construc­ţii de la suprafaţă, cât subte­ranele Lavrei, peşteri săpa­te în pământ cu aproape un mileniu în urmă, în care s-au nevoit preacuvioşi călu­gări, nu puţini dintre ei ajunşi de multă vreme în ceata sfinţilor.

Potrivit spuselor croni­carului, înainte vreme, pe aceste locuri, în apropierea vechiului Kiev, nu erau decât dealuri împădurite. Până când, în secolul al XI-lea, şi-a găsit loc de închinăciune, într-o peşteră săpată cu mult timp în urmă de varegi (numele daci­lor dat de scandinavi), mo­na­hul Antonie. Fusese primit în cinul monahal la Sfân­tul Athos, de unde tocmai se întorsese pe meleagurile natale, atrăgând în scurt timp în jurul lui tot mai mulţi ucenici. Era în anul 1051, când Antonie și ucenicul său, Te­odosie, au decis să se sape şi alte peşteri-chilii, con­stituind astfel o mâ­năs­tire sub­te­rană, cu o ade­­vărată obşte mo­nahală, de unde şi denumirea de „Mâ­năstirea Peş­terilor”, pe care i-au dat-o locui­to­rii ve­chiu­lui Kiev. Când peş­te­rile au de­venit neîncăpătoare, nu­­mărul uceni­ci­lor sporind în­truna, Antonie a hotărât construi­rea, la suprafaţă, a unei mâ­năstiri din lemn, cu o biserică mare şi multe chi­lii, împrejmuind-o cu ziduri. În cea subterană rămă­seseră doar asceţii nevoitori, alte peş­teri deve­nind, pentru următorii 600 de ani, loc de în­gro­păciune şi de păstrare a sfin­telor moaşte. Construc­ţia Marii Lavre a continuat, însă, şi în următoarele nouă se­cole, întinzându-se pe mai mult de douăzeci de hectare.

Tenebrele cu „zăvorâți”

Nemulţumindu-te, ca pele­rin, să admiri doar ceea ce se vede la suprafaţă, laşi în urma ta strălucirea şi ru­moarea lumii și te afunzi în liniștea adân­curilor, însoțit de o lumânare aprinsă, pe care o cumperi în bise­ri­că, ţinând-o cu ve­neraţie într-un fel anume, după regula locului, în căuşul palmei stângi, cu sprijin între dege­tele inelar şi mijlociu, urmând ca, la ieşire, ce ră­mâne din ea să iei cu tine, pentru a-ţi fi de ajutor la vreme de necaz. Apoi cobori abrupt, pe treptele lungi şi înguste de piatră, în labirintul subteran. Nimic înfricoşător. Doar gândul că te strecori pe un tărâm al morţilor. Aerul răcoros, deşi pătrunzi tot mai mult sub pământ, e mai curat decât te-ai fi aşteptat, pri­mitor. Cu paşi domoli, străbaţi în tăcere zeci de metri de cori­doare, înguste şi întunecate. Doar lu­mina lină a lu­mâ­nării, sporind şi mai mult misterul, şi cea plă­pândă de la câte o candelă pusă din loc în loc, îţi lu­mi­nează calea prin­tre sfinţi. Unii sunt zidiţi în perete, aşa-numiţii „ză­vorâţi”, pust­nici ce se retră­geau de bună voie în mici grote scobite în stân­că, cu intrarea astupată, și doar cu o ferestruică, prin care primeau apă, pâine nedospită şi lu­mânări, sin­gura legătură cu lumea exte­rioa­ră. Dacă timp de trei zile acestea rămâneau nea­tinse, se înţelegea că sufletul zăvorâtului se ridi­case la ceruri şi intrarea era astupată. După cel puţin trei ani, grota era deschisă şi dacă se constata că trupul nu s-a des­com­pus, era zidit din nou, pe locul unde fusese mica fe­reastră punându-se icoana de sfânt. Însă moaştele ce­lor mai mulţi, tru­puri întregi, neatinse de putre­zi­ciune, se află în ra­cle de lemn lustruit, cu capac de sticlă, de­pu­se în câte o nişă din cele săpate în zid de ambele părţi ale ga­leriei. Pe alocuri, câte un pelerin stă aplecat deasu­pra câte unei ra­cle, încredinţându-şi păsul printr-o ru­gă­ciu­ne adresată sfân­tului din ea, ştiind că moaştele unuia au da­rul de a vindeca rănile sufleteşti, ale altuia de a le obloji pe cele trupeşti sau de a în­depărta obsta­colele ce stau potrivnice în calea împlinirii năzuinţelor. E cunoscut faptul că mulţi credincioşi, nenumărate fi­ind mărturiile în acest sens, şi-au aflat astfel, de-a lun­gul timpului, vindecarea şi alinarea. Deasupra fiecărei racle se află ima­ginea sfântului sau o altă icoană vene­rată de acesta în timpul vieţii şi o inscripţie cu nu­me­le şi „în­delet­nicirea” de odini­oa­ră: Damian tă­măduitorul, Nec­tarie schimnicul, Alexei sihastrul, Grigorie pictorul, Agathon făcătorul de minuni, Nistor cronicarul… Dar şi Sfânta Teodora din Carpaţi.

Teodora de la Sihla

A sihăstrit mulţi ani, în secolul al XVII-lea, într-o peşteră din preajma Schitului Sihla-Neamţ. Nu­mai Cuviosul Pavel de la Mânăstirea Si­hăs­tria, du­hovnicul ei, o cerceta din când în când, o mărtu­risea, o împăr­tă­şea, o încuraja şi îi ducea cele de trebuinţă. După moartea acestuia, Teo­dora rămăsese cu totul singură, lo­cul în care se nevoia nefiind cu­noscut de nimeni. Tovărăşie îi ţineau doar rugă­ciunea și pă­sările cerului. Vă­zând egumenul mânăs­tirii Sihăstria micile îna­ripate luându-şi zborul cu fărâmituri în cioc, a trimis doi fraţi să le desco­pere destinaţia. Ajun­gând călugării aproape de peşteră, au descoperit misterul: cea căreia îi duceau păsările hrana era Sfânta Teodora. Iar văzând-o cum se ruga, cu mâinile înălţate către cer, învăluită într-un nimb de lu­mină precum para focului, s-au cutremurat. Se spune că, prin puterea rugăciunii inimii, Cuvioasa Teo­dora dobândise darul facerii de minuni, că atunci când se ruga, chipul îi era învăluit în lumină, iar trupul i se ri­dica de la pământ, asemeni celui al Sfintei Maria Egip­teanca. Simţind prezenţa mona­hilor, Sfânta Teodora i-a chemat pe nume, rugându-i să-i aducă un duhovnic s-o împărtăşească, înainte de obştescul sfâr­şit, pe care îl ştia aproape. După moar­te, trupul i-a fost îngropat chiar în peşteră, unde a rămas tăinuit până după 1830, când familia domnitorului Mihail Sturdza, reînnoind Schitul Sihla, a aşezat moaştele într-o raclă şi le-a depus în biserică, spre închinare. După un timp însă, zidind o bi­serică la moşia lor din satul Miclă­u­şeni-Iaşi, le-a mu­tat în noul lăcaş, unde nu puţini au fost cei care s-au bucu­rat de ajutorul Cuvioasei. Dar asta doar până în anul 1856, când familia Sturdza a convenit cu înalţii prelaţi de la Lavra Pecerska să le dea sfin­tele moaşte în schimbul unor veşminte preoţeşti şi arhiereşti. De atunci, moaştele Sfintei Teodora sunt păstrate într-o raclă preţioasă, în subteranele Lavrei, cu menţiunea: „Sfânta Teodora din Carpaţi”, scrisă în lim­ba română, şi „Sveti Teodora Karpatina”, în slavonă.

Pustnicul din Muntele Chiriacul

Un alt sfânt român ale cărui rămăşiţe pămân­teşti odihnesc la Lavra Pecerska este Cuviosul Pahomie de la Gledin, născut în preajma anului 1674. Doritor de tânăr de viaţă pustnicească, s-a călugărit, la nici 25 de ani, la Mânăstirea Neamţ, al cărei stareţ a deve­nit peste doar câţiva ani. Nu pentru mult timp, căci pleacă la Lavra Pecerska, mânăstire renumită printr-un nivel foarte înalt de duhovnicie, în care mulţi călugări şi-ar fi dorit să se statornicească. Aici îl cunoaşte pe vestitul isihast Sfântul Dimitrie al Rostovului, devenind ucenic al acestuia. De la el primise monahul Pahomie răspuns la frământarea sufletului său: de a petrece viaţa în tă­cere, în pustie. Cu binecuvântarea Sfântului Dimi­trie, se întoarce la Mânăstirea Neamţ, rugând sobo­rul aces­teia să-i îngăduie să se retragă într-o pădure deasă, lân­gă muntele Chiriacul, unde va sihăstri, apoi, împreună cu alţi ucenici iubitori de linişte. Se spune că întâlnin­du-l, nişte boieri, pe când erau la vânătoare, s-au bucu­rat de cuvintele înţelepte şi în­văţăturile pustnicului, vorbin­du-le apoi şi altora despre re­mar­cabila lui perso­nalitate. Aşa se face că, atunci când s-au aflat la sfat, dom­nitorul, mitro­po­litul, episcopii şi egumenii mânăs­tirilor au hotărât să-l numească pe „liniştitorul de sub mun­tele Chiriacul” epis­­cop al Romanului. În a­ceastă cali­tate, Cuvio­sul Pahomie l-a uns domn pe Nicolae Ma­vro­cor­dat, a zidit biserici, a pur­tat de grijă celor săraci şi lipsiţi de ajutor. După mai bine de 7 ani, pără­seş­te însă de bună voie sca­u­nul ar­hieresc, dorinţa de li­nişte fi­ind mai puternică decât ru­gă­minţile domnitorului, ale sfetnicilor şi ale altor credincioşi, şi se retrage din nou lângă muntele Chiriacul. După trei ani, porneşte iarăşi în pribegie, oprindu-se şi de această dată la Lavra Pecerska, unde se va nevoi, până la trecerea la cele veşnice, în 1724.

O forţă de neînţeles

Moaştele sfinţilor din peşte­rile de la La­vra Pecerska sunt con­siderate un mi­ra­col. Cum alt­fel, de vreme ce sunt neatinse de pu­treziciune şi după aproape 1.000 de ani?! Mai ales că n-au fost supuse vreunui proces de mu­­mificare, ca în cazul mu­miilor egiptene. Care este se­cre­tul ne­pu­trezirii rămăşiţelor pă­mân­­teşti ale sfinţilor? Într-o pri­mă încer­care de desci­­frare s-a considerat că microclimatul din peşteri este cel care o favori­zează. Ipo­teză infirmată, însă, întâi prin con­statarea că în sub­teranele Lavrei există şi mormin­te în care, ca în cele dintr-un ci­mitir oarecare, tru­purile s-au supus procesului natural de des­compunere. Apoi, în anii ‘80 ai secolului trecut, la Pecerska s-au efectuat cercetări științifice. S-a început cu exa­mi­na­­rea probelor de aer. Deşi s-a presupus că pro­prietăţile aerului din peşteri şi ale celui din racle, acestea nefiind închise ermetic, ar trebui să fie aceleaşi, s-a do­vedit că nu era nicidecum aşa, diferenţa fiind izbitoa­re. Cel din încăperile sub­terane este sur­prin­zător de curat, faţă de cum era de aş­tep­tat să fie într-o peşteră, iar în cel din racle numărul micro­bi­lor e de 9-10 ori mai mic, bacte­riile pato­gene lip­sind întrutotul. S-a tras concluzia că o forţă de neînţeles inhibă dezvoltarea or­ga­nismelor pato­ge­ne, acţionând ca un bac­te­ricid. Un alt aspect care a atras atenţia cer­ce­tătorilor: uscarea accentua­tă a corpurilor, nu în urma su­pu­nerii vreunui tra­tament anu­me, ci datorită struc­­turării aparte a orga­nis­mului sfin­ţilor, ceea ce a permis apei să se evapore ne­stin­gherită prin mem­branele celule­lor chiar şi după încetarea com­pletă a proceselor me­tabolice, adică după moarte. Sub influenţa aceleiaşi „forţe de neînţeles”.

Energia moaștelor

Tamila Reshetnikov, doctor în biologie, este cea care a făcut publice rezultatele activităţii comisiei însărcinate cu studierea moaştelor de la Lavra Pe­cerska. Printre experimentele efec­tuate s-au numă­rat şi cele cu material biologic: boa­be de grâu. S-a împărţit o cantitate oa­re­care de se­minţe în două părţi, una din acestea fiind ţinută lângă moaşte, după care au fost puse, în lădiţe separate, la în­colţit. Cele expuse în preajma moaştelor au ger­mi­nat mai repede, având masa de 2-3 ori mai mare decât a materialului de con­trol şi, tot în comparaţie cu acesta, mlădiţele aeriene au cres­cut neobişnuit de repede şi de mari.

În cadrul unei alte ex­perienţe provocatoare, boa­bele de grâu au fost împărţite în trei părţi, primele două fiind iradiate cu cobalt, într-o doză le­ta­lă pentru acest soi de plante, după care au fost puse la germi­nat. Cele care au stat în preajma moaştelor, deşi iradiate, s-au com­portat pre­cum cele perfect să­nătoase, ener­gia emanată de moaşte neutra­lizând-o pe cea nu­cleară, dovedin­du-se a fi mai pu­ternică decât aceasta, ceea ce, după cum era şi de aşteptat, nu s-a întâmplat cu ce­lelalte seminţe supuse iradierii. După părerea Tamilei Reshetni­kov, câm­purile energe­tice ema­na­te de moaşte – un tip de ener­gie apar­te, ce nu s-a lăsat „defi­nită” – au forță dătă­toare de viață, atât în cazul plan­te­lor, cât şi al organis­mu­lui uman. Dar, pen­tru ca aceas­ta să se în­tâmple, este foar­te im­por­tant, du­pă cum ne asi­gu­ră Tamila Re­shet­­ni­kov, ca moaştelor să le fie adresat gândul-rugă­min­te. Cum de se întâmplă toate aces­tea? Oame­nii de ştiinţă n-au găsit răs­punsul, ener­gia se­si­zată în preaj­­ma moaş­telor nu se lasă măsurată de ins­tru­mentele lor, oricât de per­formante ar fi. O poţi doar simţi. Cu o sin­gură con­di­ţie: să crezi în posibila ei ma­nifestare.

Cranii izvorâtoare de mir

Un alt fenomen ce se sustrage ori­cărei interpretări logice îl con­sti­tu­ie cele 32 de cranii de sfinţi iz­vo­râtoare de mir, păstrate în vase speciale de sticlă sau argint, în­tr-una din bisericile subterane. În 1988, în ziua când se omagiau o mie de ani de la creştinarea Ru­siei kievene, craniile au început să izvorască un lichid uleios, plă­cut mirositor. Intrând în atenţia oa­­me­nilor de ştiinţă, misterul a ajuns şi de această dată, unde altundeva?, în la­borator, dorin­du-se, fireşte, a fi desci­­frat. Şi chiar dacă nu s-a în­tâmplat aşa, el a căpătat noi valen­ţe, rezul­ta­tele „analizelor” rele­vând aspecte ui­mitoare. O comisie formată din personalităţi din do­meniul cerce­tării a studiat compo­ziţia lichi­dului elibe­rat de cranii. Con­clu­zia la care s-a ajuns, în urma re­zultatelor analizelor efec­tuate în laboratorul de bio­chi­mie al Institutului de Medicină din Kiev, este ului­toare: secreţie inerentă unui orga­nism viu. „În eşan­tionul adus spre ana­liză, am găsit un ulei foarte bine curăţat de impu­rităţi de proteine. Lichidul este de provenienţă or­ga­nică, ne­putând nicidecum fi apreciat ca un pro­dus al descom­punerii. A sintetiza astfel de com­puşi, chiar şi cu tehnologia modernă a zilelor noas­tre, este practic im­posibil.”

Cerul din adâncuri

Gândul tulburător că te afli pe un tărâm al mor­ţi­lor, pe măsură ce treci de la o raclă la alta, te pă­răseşte, ră­mânând cumva tot mai departe în urma ta. O forţă ne­bănuită te țin­tu­iește parcă, în preajma unui sfânt sau a altuia, îmbiin­du-te să-i dai răgaz min­ţii să se odihnească într-o rugă­ciune, pentru a te despovăra de toate grijile lumii. Descoperind şi scru­­tând astfel Cerul, în a­dâncu­­rile peşterilor cu sfinţi, te des­co­­peri, de fapt, pe tine, în­tre­zărind acea fă­râmă din Cer care sălăşluieşte în fie­care dintre noi, umbrită de strălu­cirea lumii văzu­te­lor, „asur­zită” de ru­moa­rea ei. Îi spu­nem suflet? Îi spunem Dum­nezeu? Di­vi­nul din noi?

OLGA SVEDUNEAC