OCHII

– „Ca pe lumina ochilor”: comparație supremă pentru ideea de ocrotire. Fără ei, lumea se află în întuneric. Ce putem face ca să ni-i păstrăm sănătoși –

Ei sunt poarta noastră spre lume: în fiecare secundă, ochii trimit către creier zece milioane de informații optice des­pre mediul ambiant, fiind astfel cel mai important dintre organele noastre senzoriale. Vederea clară ne permite o bună orientare în spațiu și ne conferă un sentiment de siguranță. Însemnătatea pe care i-o acordăm reiese și din faptul că, în comu­ni­carea cotidiană, folosim o serie de expresii metaforice legate de ochi și de simțul văzului, care dau culoare limbajului uzual. De pildă, când cineva ne-a pironit cu o căutătură sfre­delitoare, spunem că ne-a aruncat „o privire de vultur”, iar dacă refu­ză să recu­noască evi­dența, îl acu­zăm că suferă de „orbul găinilor” și avem adesea cuvinte de laudă pentru părinții cărora copilul le este „scump ca lumina ochilor”. A­ceasta explică de ce oame­nii s-au preocupat, încă din anti­chitate, de posibi­litățile de com­ba­tere a afec­țiunilor ocu­lare grave. Cu 500 de ani îna­inte de Hris­tos, au existat încercări de extir­pare a cristalinului opacizat la sufe­rinzii de cataractă – deși, la data res­pec­tivă, o intervenție de acest fel punea în pericol viața bolnavului. Spre deosebire de condițiile din zilele noastre, când oftalmologia se numără printre dis­ciplinele medicale cel mai solid fundamentate.

O mașinărie perfectă

Simplificând, am putea spune că ochiul func­ționează ca o cameră foto. Lumina care cade pe el este adunată într-un fascicul și traversează corneea, pupila, cristalinul și corpul vitros, îna­inte de a ajunge la retină, în zona posterioară a globului ocular. Aici, celulele senzoriale foto­sensibile transformă percepțiile vizuale în impul­suri electrice și le trimit mai departe, prin inter­mediul nervului optic, către centrul din creier, care este responsabil cu procesarea vederii (el se află situat în lobii occipitali, în regiunea cefei). Din conlucrarea complexă a celulelor nervoase rezultă o imagine. Cu cât globul ocular transmite informații mai exacte, cu atât modul cum per­cepem noi mediul în care trăim va fi mai apropiat de realitate. Atunci când semnalele emise de ochi sunt distorsionate din pricina unui viciu de re­fracție sau a unei afecțiuni oculare, cum ar fi cataracta, creierul face eforturi să compenseze acele erori și, pentru un timp, reușește.    Doar în momentul când ele se amplifică, devenim în sfârșit conștienți de faptul că avem tulburări de vedere.

Viciile de refracție

Prin vicii de refracție se înțeleg diversele tipuri de focalizare defectuoasă a luminii pe retină, care se repercutează negativ asupra calității imaginii redate de ochi. Aceste anomalii apar din cauză că forma globului ocular se abate de la normal.

Miopia

Ochiul nu este perfect rotund, ci alungit pe axa anterior-posterior. În consecință, razele ce com­pun fasciculul luminos se în­tâl­nesc într-un punct plasat în fața retinei, iar nu pe suprafața ei, așa cum ar trebui. În con­secință, vederea la distanță e încețoșată. Miopii au tendința de a apropia cât mai mult de ochi obiectele pe care le privesc și de a se uita în depărtare cu pleoapele abia întredeschise. Au ochii mereu obosiți, simt permanent nevoia să-i frece, clipesc des și suferă frecvent de dureri de cap. Miopia apare de regulă în copilărie și evoluează cam până la vârsta de 20 de ani.

Hipermetropia

Această anomalie de refracție reprezintă exact contrariul celei descrise ante­rior: întrucât de astă dată, globul ocular este prea scurt, razele de lumină se foca­li­zează undeva în spatele retinei și de aceea tot ce se află în proximitate se vede nedeslușit. Cineva care este afectat de hi­per­metropie obișnuiește să se încrunte involuntar când privește obiectele de aproape și le îndepăr­tează de el, pentru a le percepe corect. Are adesea o senzație de arsură și chiar dureri în ochii obosiți, dar și dureri de cap. Copiii se nasc cu acest defect ocular, care de multe ori dispare în mod natural, pe la vârsta de cinci ani. Nu întot­deauna, din nefericire. Unii rămân cu el și la maturitate.

Astigmatismul

Ochiul formează o imagine distorsionată, din cauza curburii exagerate a corneei, care iese prea mult în afară, ceea ce îm­piedică razele de lu­mină să se concentreze într-un singur punct. Ele ajung pe retină și se apropie una de alta, rămânând alăturate, însă fără a se uni. Re­zultatul: vedere impre­cisă la orice distanță, dificultatea de a dis­tin­ge între semnele gra­fice asemănătoare, du­reri de cap, senzația de ochi obosiți și iritați.

La cele prezentate mai sus, socotim nece­sar să adăugăm și pres­biopia, cu toate că ea nu este efectiv un viciu de refracție, ci o tulbu­rare vizuală de natură biologică. Deși se manifestă identic cu hipermetropia, cauzele ei sunt complet diferite. Procesul natural de îmbătrânire duce la rigidizarea treptată a cristalinului, prin urmare, la o scădere a capacității lui de acomodare, ce începe, de obicei, după depășirea pragului de 40 de ani, și avansează până pe la 60 de ani. O persoană afectată de această tulburare de ve­dere are dificul­tăți la cititul u­nui text de a­proape, încear­că să-l împingă la o distanță cât mai mare și strânge pleoapele, iar dacă insistă cu lectura în asemenea condiții, va avea în final dureri de cap. Merită reți­nut, de asemenea, faptul că presbiopia se poate asocia cu oricare dintre cele trei vicii de refracție menționate anterior, respectiv cu miopia, hiper­metropia    sau astigmatismul. Și fiindcă, după cum se poate ușor observa, la toate se regăsesc aproape aceleași manifestări, se impune un consult oftal­mologic amănunțit, care să stabilească despre ce deficiență anume este vorba, în scopul de a pre­scrie mijloacele de corectare adecvate.

Depistarea precoce la copii

Specialiștii recomandă efectuarea de teste la copii, în primii ani de viață, pentru identificarea din timp a eventualelor probleme oftalmologice. Așa-numitul screening ocular este oportun îndată după naștere, deoarece se întâmplă ca unii be­beluși (din fericire, puțini) să vină pe lume cu afecțiuni grave ale ochilor, ca: infecții oculare neonatale, zone opace pe cornee, cataractă con­genitală sau chiar formațiuni tumorale. Dincolo de asemenea cazuri extreme, copiii au oricum, la naștere, o acuitate vizuală redusă, precum și anumite deficiențe de refracție și de aliniere a ochilor. Însă, în general, acestea se reglează pro­gresiv de la sine, în cadrul proceselor normale de dezvoltare și creștere. Cea de-a doua etapă indi­cată pentru screening este intervalul de vârstă cuprins între 3 luni și 3 ani. Acum se pot depista vicii de refracție cu diferență de dioptrii între ochi, strabism și ambliopie, care se vor agrava, dacă nu sunt diagnosticate și tratate. De aceea, este nevoie de o nouă testare a copiilor pe la 5-6 ani, înainte de înscrierea lor la școală. Cel mai frecvent defect de refracție constatat în această perioadă este miopia, care se corectează foarte simplu, purtând ochelari.

O discuție mai detaliată merită însă ambliopia. Numită și „ochiul leneș”, ea constă în slăbirea vederii la unul din ochi, provocată de o deficiență neurologică: nervul care stabilește legătura dintre ochiul respectiv și creier    „nu-și face datoria” așa cum ar trebui. Neprimind semnalele așteptate, creierul începe la rândul lui să trimită din ce în ce mai rar comenzi către ochiul leneș care, neglijat fiind, se va lenevi tot mai mult. Afecțiunea apare devreme, în copilărie, iar dacă trece neobservată și nu beneficiază de tratamentul necesar, poate duce la orbire parțială (pierderea completă a vederii la ochiul inactiv). Terapia se concentrează asupra stimulării forțate a ochiului deficitar. Pentru a-l obliga să lucreze, se blochează func­ționarea ochiului „harnic” fie prin aplicarea unui plasture direct pe el, fie prin utilizarea unor pică­turi care îi dilată pupila, încețoșându-i vederea. Astfel, „leneșul” este lăsat să se descurce singur – și, cu timpul,    va învăța s-o facă. Asociațiile medicilor oftalmologi din diverse țări militează pentru introducerea unor programe naționale de screening pentru ambliopie la copiii preșcolari. Acolo unde ele există, rezultatele sunt evidente: în Dane­mar­ca, de exemplu, prevalența afecțiunii a scăzut de la 1,8% la 0,4%.

Cum scăpăm de ochelari?

Milioane de oameni poar­tă ochelari sau lentile de contact pentru corectarea viciilor de refracție. Și să recunoaștem: după ce, ani și ani, copiii cu probleme de vedere au fost luați în râs de colegii de școală, care le arun­cau batjocoritor porecla „șarpe cu ochelari”, în zilele noastre, obiectul disprețului public s-a transformat într-un accesoriu elegant. Oferta abundentă de ochelari ne invită să alegem lentile a căror transparență variază în funcție de lumină și o ramă asortată la ținuta și la conturul feței noastre. Cu toate acestea, unii se simt împovărați de acest adaos la fizionomia lor. O tehnică modernă, chirurgia refractivă cu laser, le vine acum în întâmpinare, promițându-le o viață fără ochelari. Intervenția cu laser corectează forma globului ocular și astfel elimină anomaliile de refracție, însă ea este aplicabilă numai în anumite condiții: la o hipermetropie nu mai mare de +4 dioptrii, o miopie de până la -8 dioptrii sau un astigmatism de maximum 5 dioptrii. Metoda nu le este accesibilă persoanelor mai tinere de 18 ani, nici celor care au corneea foarte subțire ori suferă de glaucom sau cataractă. În plus, aproximativ 10% din cei supuși terapiei cu laser necesită retușuri ulterioare, deoarece n-au obținut acuita­tea vizuală dorită. Trei luni mai târziu, peste 30% din pacienți se plâng de dificultăți de vedere pe timp de noapte sau de o senzație de uscăciune și arsură în ochi. La cei mai mulți dintre ei, neplă­cerile dispar după vreo șase luni. Pe termen lung, 1-2%    rămân totuși nemulțumiți de rezultatul in­ter­venției, după cum relevă un studiu inter­național. De altfel, ca să fim realiști, promisiunea „o viață fără ochelari” avea din start o valabilitate limitată, întrucât după 40 de ani, cristalinul (len­tila naturală a ochiului) începe să-și piardă fle­xibilitatea și are nevoie de ajutor. Adică de ochelari. Sau…

Ochelari sau un cristalin artificial?

Așadar, la o anumită vârstă avem de ales, vrând-nevrând, între ochelarii de citit cu dioptrii plus și cei cu lentile progresive. Însă la foarte mulți dintre noi, odată cu înaintarea în vârstă, lucrurile se complică iarăși, căci se dezvoltă cataracta. Cristalinul se opacizează, vederea devine imprecisă, neclară, ca și cum peste imagine s-ar așterne un văl, iar aici ochelarii nu mai sunt de niciun folos, problema poate fi rezolvată doar chirurgical. Medicul face la marginea corneei o incizie de numai 2 mm, prin care extrage cristalinul natural al ochiu­lui și îl înlocuiește cu unul artificial. Metoda are deja o vechime de 60 de ani, fiind considerată una dintre cele mai sigure practici chirurgicale. În România se efectuează peste 90.000 de asemenea operații anual.

Cristalinele artificiale mai vechi erau mono­focale, deci aveau un singur punct de convergență a razelor luminoase, precum cristalinul natural la vârsta senectuții. Fiind rela­tiv ieftine, ele sunt utilizate în continuare și astăzi, deși permit vederea clară într-o unică variantă: fie de aproa­pe, fie de la distanță. Paci­enții trebuie să opteze îna­inte de operație, și cei mai mulți preferă să vadă bine în depărtare, iar la citit să folo­sească ochelarii obișnuiți sau pe cei progresivi. În penul­timul deceniu al secolului trecut și-a făcut apariția cris­talinul bifocal, care asi­gură o calitate optimă a ve­derii atât la distanță, cât și de aproape. Totuși, nume­roase persoane continuă să se servească de ochelari pentru activitățile executate la o distanță me­die, cum ar fi lucrul zilnic la calcu­lator. Cris­ta­linele de ultimă generație sunt ultra­performante și răspund oricăror exigențe. Având trei sau patru puncte de focalizare, ele dau pur­tătorului posibilitatea de a vedea perfect la toate cele trei distanțe vizuale (inclusiv cea inter­mediară). În această situație, ochelarii devin inutili.

Povești de adormit copiii

Ochelarii perforați îmbunătățesc vederea

Întâlnim uneori anunțuri publicitare din partea unor firme care încearcă să comercializeze oche­lari perforați. Așa-zișii ochelari au în loc de lentile două plăcuțe de plastic, prevăzute cu o sumedenie de găuri. Ni se promite că, punându-i pe nas câteva minute pe zi și privind prin acele perforații, ca printr-o sită, ne putem corecta miopia. Specialiștii sunt de părere că această afirmație este complet neserioasă.

„Anomalia de unghi vizual” creează copiilor dificultăți la învățat

Școlile românești au, slavă Domnului, destule probleme, dar nu și pe cea despre care tocmai ci­team într-o revistă. Anume: instituțiile de învă­ță­mânt din Occident sunt deseori vizitate de opti­cieni sau ergoterapeuți, care insistă să țină pre­legeri despre „anomalia de unghi vizual”, definită ca o descentrare a privirii la unul din ochi. Copiii care suferă de așa ceva se concentrează greu și întâmpină dificultăți la citit și la scris, pretind vorbitorii. Însă deficiența poate fi compensată cu ajutorul unor „lentile prismatice” – oferite de ei, bineînțeles. Medicii oftalmologi se distanțează de această teorie, avertizând că „anomalia de unghi vizual” este un diagnostic fals, lipsit de fundament științific.

Prezentați-vă neîntârziat la medic, dacă aveți următoarele simptome:

*    dureri puternice în globii oculari;

*    pierderea bruscă a acuității vizuale;

*    diminuarea bruscă a clarității vederii;

*    perceperea unor scăpărări luminoase sau a unor cercuri colorate împrejurul surselor de lumină;

*    apariția în imagine a unor pete negre, care se deplasează de sus în jos, ca o „ploaie de funin­gine”;

*    vedere dublă;

*    dilatarea pupilei, apărută brusc doar la unul din ochi;

*    prezența unui corp străin în ochi;

*    arsuri termice (de la contactul cu un obiect supraîncălzit) sau chimice (pro­duse sub acțiunea unor substanțe: acizi, soluții saline sau adezivi);

*    leziuni provocate prin lovire sau tăiere.