DOINA RUȘTI (Scriitoare): „Lumea fanariotă are tact”

– Încă o carte scrisă de Doina Ruști, încă o călătorie în spațiul magic al Bucu­reș­tiului fa­nariot, forfotind de șalvari, de strigătul bragagiilor și de suspine înecate în mi­resme de flori. Întâmplări fermecate, petrecute în orașul lui Bucur ciobanul, aș­teap­tă să fie des­coperite în volumul „Depravatul din Gorgani”, apărut la Editura „Litera” –

„Am moștenit viziunea balcanică, din familia mea”

– V-a apărut de curând o nouă carte, cu in­cursiuni incitante în Bucureștiul fanariot. De unde pasiunea pentru o epocă rămasă, cumva, în afara interesului general?

– Pasiunile au cauze subiective, pornesc din în­tâl­niri fulgerătoare. Pentru mine, secolul al 18-lea continuă să exercite fascinație: în zonele lui esen­țiale se află o lume care luptă pentru libertate, care se bucură de orice succes. Este uimitor modul în care oamenii de atunci caută ieșiri fără să se văicărească, așa cum făceau în secolul anterior, și fără să fie agresivi, ca în următorul. Lumea fanariotă are tact și știe să dilate fiecare clipă a vieții. Un tânăr sărac, dar cu rang boieresc, știe că trebuie să-și găsească o soție bogată. Mama lui l-a dăscălit suficient. Totuși, se însoară cu o văduvă săracă și cu reputație în­do­iel­nică. Face nunta pe ascuns, noaptea, apoi se ins­talează în casa părintească. Mama lui e conster­nată. Nimeni n-o poate ajuta. Nu-și poate dezmoșteni fiul. Mitropolitul refuză cererea ei ca această căsătorie să fie anulată etc. Micile revolte de acest fel se petrec discret și aduc după ele, până la urmă, acceptarea. Există condamnați la moarte, care își obțin iertarea pentru că știu cum să-și ceară iertare, cum să renunțe la orgolii – cred în toleranță, am spune azi. Toate astea    au un aer co­mun și cu cel din fa­milia mea, de la care am mai moștenit și o viziune balcanică. Aces­te două lu­cruri m-au ajutat să mă întorc la fanarioți.

– Din documente de cancelarie domnească și înscrisuri ale tribu­na­lelor vremii ați reconstruit o epo­că plină de culoare și parfu­muri, ani­mată de personaje fabu­loase. Cum v-ați făcut documen­tarea?

– Nu mi-am făcut propriu-zis o documentare, ci pasiunea mea nr. 1 e să scotocesc prin documen­tele vechi, prin acte particulare. Mici de­talii mi-au sărit în ochi, m-au ob­sedat. Uneori a fost vor­ba doar de o sem­nătură cu înflorituri, alteori, des­pre spații care și-au con­ti­nuat istoria până în zilele noas­tre.

– Care erau locurile cele mai atractive din Bucu­­reș­tiul fanariot?

– Desigur, aici vor­bim despre ficțiune, iar în scrie­rile mele apare de­seori Pia­ța Lipscani, necon­semnată pe unde­va. Ea s-a născut din plă­cerea mea de    a mă opri lângă Banca Națio­na­lă, unde pe vremuri a fost hanul legendar al lui Șer­ban Vodă, o clă­dire impu­nătoare, cu multe pră­vălii de lux la parter, cu camere de în­chiriat la etaj, cu os­pătării, cafene­le și apartamente de­di­cate exclusiv jocu­rilor de so­cietate, în­tâl­niri­lor galante sau conspirative. E aco­lo și o inter­sec­ție, poa­te cea mai im­por­tan­tă de pe Lips­cani, or, știut este că astfel de in­ter­­secții erau ade­se­ori mar­cate de un copac, poate un roșcov, ca în ro­manul Mâța Vinerii, iar de jur îm­prejur se aflau atrac­ții, între care prăvăliile de ju­cării ori de acce­sorii ves­timentare nu lipseau. Se gă­seau acolo bom­boane împachetate în foiță, dante­lării, șaluri, mă­tăsuri atârnate de streașina prăvăliei, mezelicuri, co­vrigi calzi, gogoșele cu iaurt și multe altele. Pen­tru mine, locul ăla e viu. De-acolo por­nește Strada Aca­demiei, care ajunge la Universitate și care pe vre­muri se numea a Academiei Domnești. Cred că pu­ține s-au schimbat de atunci, mirajul persistă.

„Legătura dintre ficțiune și sursele ei este fină”   

– Părea foarte colorat și foarte vesel Bucu­reștiul pe atunci. Ce îl făcea atât de special?

– Înclinațiile estetice ale oamenilor spre culori vii, bucuria de viață și mai ales amenințările, de la lăcuste, la războaie și ciumă. Toate astea au modelat și filozofia de viață.

– Ați scris în cărțile dvs. de până acum despre mahalagii, codoașe, bucătari, croitori, doctori, lău­tari, despre domnitori și boieri. Toți acei oameni au existat și în realitate? De pildă, per­sonajul din noul dvs. roman, „Depra­vatul din Gor­gani”,    a exis­tat?

– Legătura dintre ficțiune și sur­sele ei este fină și făcută din emoții, din mentalități auc­toriale. Multe din­tre personajele din povestirile mele fana­riote au existat. Încep, adeseori, de la personaj, și-atunci se întâmplă ca el să aibă un mo­del, o sursă, un tipar în lu­mea reală. Pe unele le-am vă­zut cres­când din docu­men­te. Am citit, de pildă, într-un pro­ces, despre un ișlicar celebru, care voia să-și re­cupereze o datorie. Se spunea acolo că e un cetățean cinstit, meșter de ișlice, însurat cu Elinca. Res­tul do­cumen­tului vorbea despre banii care nu-i fu­seseră înapoiați la timp de un rău-plat­nic. Desigur, din tot textul, cu­vântul Elinca mi-a rămas în minte, mai ales că rareori se scriau numele fe­meilor prin do­cumente. As­ta însemna că și ea era cu­noscută, avea viață so­cială, ieșea pe străzi și, imediat, am văzut-o ducând ișlice pe la clienți, în­tr-o trăsurică des­chisă, ceva cochet, poate o droșcă trasă de un cal. Și s-a năs­cut trep­tat un traseu, o hartă cu drumurile Elincăi, plus mi­cile ei des­trăbălări. O ve­deam alcătu­ită din por­tretele bărbaților întâlniți întâmplător pe străzile de atunci ale ora­șului. Așa a luat naștere po­ves­tirea Har­ta des­frânării, una dintre cele mai dragi mie.

Tot așa și în ca­zul per­sonajului ti­tular din noua mea carte; am pornit de la scrisorile nume­roase care s-au tri­mis    din Fran­ța la București și in­vers, după ares­­ta­rea lui Henri Du­bois, un cancelar fran­cez seducător. Ca­zul, no­toriu în epocă, a făcut vâl­vă, pentru că a fost prima oa­ră în is­to­rie când diplo­ma­ții din Țările Române au fost ares­tați de turci și vânduți la galere. Cam pe atunci, pe la final de secol al 18-lea, au intrat și o serie de cuvinte fran­ce­ze în limba noastră, printre care și „depravat”. Deși nu există o legătură directă, Depravatul din vo­lu­mul meu e o replică fantomatică a acelui Du­bois, dis­părut în ceața Bosforului. În „Depravatul din Gor­gani”, prima povestire vorbește despre un mis­terios aventurier, mult dorit de femei, care lasă în ur­mă o carte cu 17 reguli ale dezmățului, fiecare din­­tre ele fiind ilustrată de câteva povestiri.

– Care este regula dvs. preferată?

– Îmi place regula nr 14:    Nu păstra obiecte! Ele sunt doar depozite ale unei desfrânări neconsumate. Aș mai fi avut de adăugat câteva povestiri la această regulă, dar    n-am vrut să se dezechilibreze volumul. Așa am renunțat la o istorioară despre cufărul pictat al unui păpușar, pe care îl am încă în minte, din cauza potcapului moale, fleșcăit pe-o ureche.

„De sub fustă ieșeau șalvarii din mătase subțire”

– Acordați foarte mare atenție modei epocii. Cum se îmbrăca o femeie elegantă pe-atunci?

– Femeile din toată Europa veacului al 18-lea, purtau rochii exagerat de decoltate, acoperindu-și apoi decolteul cu un voal transparent, gen organza, neapărat alb. La noi, talia era sub sâni, rochia desfă­cându-se, nu foarte largă, ca o lalea, scurtă până la jumătatea pulpei inferioare. De sub fustă ieșeau șal­varii din mătase subțire, imprimată. Iar peste rochie aveau o haină de atlaz sau de catifea, care se purta des­cheiată. Aceasta era garnisită cu blăniță de ve­veriță sau de pisică, împodobită cu gulere de sa­mur,    vidră, vulpe, jder etc. Uneori mai purtau ves­tuțe, pie­se mai scurte, intermediare. Și în toate cazu­rile aveau accesorii: curele cu paftale, inele, brățări de mâini și de picioare, cercei, coliere etc. Mare cău­tare aveau diamantele, urmate de rubine, smaralde și safire. Clasa de mijloc se fudulea cu matostat ver­de, montat mai ales pe argint.

–  Dar un bărbat?

– Și bărbații erau dichisiți. Ghetele de piele, aduse de la Sibiu erau la mare căutare și, desigur, ișlicele, în special cele globulare, care pe la final de secol începuseră să fie purtate și de clasa de mijloc. Tineretul trecuse la celmale, un fel de turbane din șal de mătase sau de cașmir. Dintre obiectele de po­doabă aș numi ceasul de buzunar, care la noi, spre deosebire de Stambul, se găsea în variante nume­roa­se, de la cele din aur cu briliante la cele de ti­nichea, vândute în târg.

– Povestiți-ne despre ilustrațiile cărții, pline de culoare și expresie, precum și despre harta cartie­rului Gorgani.

– Ilustrațiile sunt în general de epocă, unele gă­site prin muzee, altele, prin colecții particulare sau pe platformele de profil. Uneori, am pornit de la câte o imagine, așa cum a fost cazul cu un tablou al lui Eugène Peytier, care înfățișează doi fumători. Culo­rile, tihna lor, vița de deasupra lor, totul sugera lu­mea fanariotă. Cât privește harta cartierului Gor­gani, făcută de Bogdan Calciu, ea cuprinde și ele­men­te preluate după o hartă din epocă, dar și o geo­grafie ficțională, cea din romanul „Ho­me­ric”, alt roman al meu, dedicat acestui car­tier falnic, și foarte întins al Bucu­reș­tiului de altădată, compus din nu­me­roase ma­halale, între care și cea de vizavi de Ciș­migiu, unde se mai află și astăzi Gorganul cel mare.