NANSI BRANDES (Muzician, întemeietorul neuitatei formații „Roșu și Negru”): „Mi-am depășit, de un milion de ori, orice vis”

„Cu toţii eram băieţi cu şcoală şi făceam treabă bună”

– „Roşu şi Negru” a fost una dintre cele mai mari şi mai iubite formaţii de muzică rock din Ro­mânia comunistă. Prima întrebare are legătură cu istoria: cum se explică succesul ei uriaş, într-o pe­rioadă când cultura, arta şi muzica erau amenin­ţate permanent de ghilotina cenzurii?

– Cred că marele nostru atu a fost faptul că formaţia asta era alcătuită din artişti de mare de va­loare, din nişte adevăraţi virtuozi. Virtuo­zitatea instrumentală era ceea ce ne sin­gulariza, în raport cu multe alte trupe din epocă. Iar virtuozitatea conta atât de mult, fiindcă în acea perioadă publicul avea de o sută de mii de ori mai multă răb­dare decât pu­blicul de azi: altfel „Roşu şi Negru” n-ar fi avut nicio şansă! Să fim realişti, pu­blicul de azi nu mai are răbdare să asculte solo-uri de instrumente, pe când publicul din acea perioadă, anii ‘60-’70, nu doar că asculta, ci era de-a dreptul entuzias­mat, în săli era un ade­vărat delir… Îl aveam pe Ţăndărică, pe Ovidiu Lipan, un virtuoz, dar şi un mare showman, care avea un solo de tobe de douăzeci de mi­nute, ce efectiv ridica sala în picioare! Lu­mea urla: realmente urla la solo-ul de tobe al lui Ţăndărică! Apoi îl aveam pe Li­viu Tudan, de asemenea, un virtuoz, eu eram la orgă şi zic că şi eu eram un ins­trumen­tist foarte bun… În plus, fireşte, succesul formaţiei a ţinut şi de piesele noastre, de muzica şi de or­chestraţiile de avangardă. Cu toţii eram băieţi cu şcoală şi făceam treabă bună: eu eram student la Conser­vator, la secţia de Compoziţie, Liviu era şi el tot conser­vatorist, Nicky Dorobanţu, la fel…

– Printre cititorii revistei noastre se află şi tineri care n-au avut bucuria să asculte „Roşu şi Negru” pe viu, iar con­certele înregistrate sunt extrem de pu­ţine. Dumneavoastră sunteţi înte­meie­torul formaţiei: care este povestea ei, pe scurt?

– „Roşu şi Negru” a început prin 1963 – ’64 în Bucureşti, ca o trupă aflată sub egida Studioului Cinematografic „Ale­xandru Sahia”: la acel moment, eu eram în clasa a X-a – a XI-a şi mi-am făcut o formaţie de chitare electrice, fiind foarte in­fluenţat de filmul lui Cliff Richard „Tinerii”, care apăruse în ‘61 şi făcuse furori. Cliff Richard cânta cu trupa The Shadows, iar eu mi-am dorit ceva similar. De-aici a pornit ideea: aveam un prieten baterist şi i-am zis „Hai, măi, să facem şi noi o formaţie ca asta!”. Am găsit încă trei chitarişti şi-aşa am început să apărem prin Bucureşti: cântam la tot felul de serbări ale stu­denţilor, la tot felul de case de cultură… În plus, pen­tru că eram şi foarte buni acompaniatori, am început să lucrăm şi cu Mirabela Dauer, ca solistă. Ăsta a fost primul „episod”. Când am intrat la Conservatorul din Iaşi, am desfiinţat formaţia din Bucureşti şi am înfiinţat o alta în capitala Moldovei: trupa Cen­trului Universitar Iaşi, care îi avea în com­ponenţă pe muzicienii pe care i-am pomenit mai devreme. Confirmarea la nivel naţional a venit în 1967, când, în Iaşi, s-a organizat un mare festival de tru­pe: atunci au venit acolo „Romanticii”, „Sa­voy”, multe, multe trupe bu­ne. Premiul întâi a fost luat de „Phoenix”, cu me­lodia „Un tramvai tras de cai”, în interpretarea lui Moni Bordeianu, iar noi am luat locul doi, cu pie­sa mea (muzică şi text) „Cadrane”, un şlagăr al formaţiei. Din punctul ăs­ta, ascensiunea a fost de neo­prit, iar recu­noaşterea definitivă a valorii tru­pei s-a făcut în 1969, anul-cheie pentru „Roşu şi Negru”: la Casa de Cultură „Grigore Preoteasa” din Bucureşti a fost organizat primul festival de mu­zică rock al Ins­titutului de Arhi­tectură. Credeţi-mă că eu nici până azi nu înţeleg cum de organele co­mu­niste au fost de acord şi-au lăsat să se facă festiva­lul ăsta! S-au reunit atunci toate trupele rock din toată ţara, într-un proiect avangardist de mare, mare nivel! Iar la acest festival, noi am luat toate premiile: n-am ratat nimic! (râde) „Roşu şi Ne­gru” a fost de­semnată cea mai bună trupă, eu am luat premiul pen­tru cel mai bun organist (clăpar), Ţăndă­rică, pentru cel mai bun toboşar, Liviu Tudan, pentru cel mai bun basist, iar eu şi Liviu, îm­preună, pentru cea mai bună compoziţie rock… Atunci am explodat, aceea a fost piatra de hotar în ma­terie de celebritate: concerte peste concerte în toa­tă ţara, foarte multe emisiuni de televiziune (datorită lui Tudor Vornicu şi prietenei me­le, Aurora Andro­na­che, care ne-au susţinut enorm), colaborări cu solişti ex­cepţionali (Anda Călu­găreanu, Aurelian Andrees­cu, Cornel Constan­tiniu, Corina Chiriac etc. – toţi erau foarte mândri să fie acom­pa­niaţi de o trupă de calitatea asta), un con­tract la Tea­trul „Constantin Tănase”, verile cân­tam la barul Me­lo­dy de la Ma­ma­ia, unde era nebunia de pe lume, oa­menii efectiv se năpusteau peste noi… A fost o pe­rioa­dă excepţională!

„Când am anunțat desființarea formației, oamenii au început să plângă

– Mai există vreun moment anume, un concert din perioada aceea, pe care vi-l amintiţi în mod special?

– Da, mai există unul, a cărui amintire e dulce-amară… În 1975, am ajuns într-un punct de… sufo­care. Organele comuniste ne-au refuzat ieşirea din ţară pentru vreo opt contracte în străinătate: în Italia, Germania, Franţa, Olanda… Iar picătura care a um­plut paharul a fost refuzul pe care l-am primit pentru contractul ce ni se oferise în Bulgaria, la Nisipurile de Aur. Asta în condiţiile în care, în acea perioadă, pentru că Bulgaria se afla în interiorul Cortinei de Fier, oamenii plecau din Constanţa în Bulgaria doar cu buletinul, n-aveai nevoie de paşaport! Totuşi, ce­rerea noastră a primit aviz negativ! Sigur, realitatea este că eu făceam şi mari greşeli: fiind un tip cu sim­ţul umorului, încă de atunci îl foloseam din belşug şi pe scenă. Azi, fac spectacole de stand-up comedy, dar şi atunci, între melodiile pe care le cântam în con­certe, îmi permiteam să introduc tot felul de replici amuzante, de glume „cu bătaie”, care prindeau de minune la public, dar nu şi la organele comuniste. De exem­plu, o dată, Cornel Constantiniu trebuia să cânte melodia „M-am născut în România”. Şi cum l-am anunţat eu? „Dragi spectatori, Cornel Constantiniu va interpreta melodia «Din păcate, m-am născut în România»!”. Înţelegeţi? Asta făceam eu pe scenă… No­rocul meu a fost că Valentin Ceauşescu era un mare susţinător al trupei, aşa că m-a apă­rat foarte mult şi mă avertiza constant, îmi spunea: „Nansi, potoleşte-te! Că nu mai am putere să te apăr în faţa Securităţii! Vin zeci şi zeci de scrisori anonime despre cum râzi tu de tata. Potoleşte-te, te rog mult! Potoleşte-te!”. Dar eu îi dădeam îna­inte, şi laţul s-a tot strâns, până atunci, în ‘75, când ni s-a refuzat şi plecarea la Nisi­purile de Aur. Ei, vestea asta pe mine m-a dărâmat complet. Mi-am dat seama că tre­buia să plec din România, oricât de du­reros ar fi fost – că eu, atunci, eram un rock star în România, eram extrem de iubit! Ca ata­re, m-am dus imediat la Ambasada Isra­elului şi am cerut actele de plecare defini­tivă. Am mai dat însă un ultim concert, la Arenele Libertăţii, şi când am anunţat des­fiinţarea formaţiei, credeţi-mă că miile de oameni din public pur şi simplu au început să plângă. Aşadar, momentul care mi-a rămas cel mai acut în memorie acesta este… După un an, Ţăndărică a fugit şi el în Ger­mania, ascuns în cutia unui amplificator de sunet – cunoaşteţi povestea – şi aşa s-a în­chis istoria formaţiei „Roşu şi Negru”…

„Marea tragedie a început după ‘75”

– În anii pe care îi evocați, fir­ma­men­tul muzicii româneşti era ocupat, aşa cum aţi spus şi dvs., şi de alte formaţii extrem de bune, pre­cum Phoenix, Mon­­dial, Sfinx… iar teatrul, cine­ma­to­grafia, lite­ratura funcționau și ele la cote ma­xime. Cum vă explicați?

– Cred că toţi eram legaţi de ura faţă de regimul co­munist. Dincolo de solidaritate, nu aveam alter­nativă! Când ne întâlneam, vorbeam cu toţii despre situaţia incredibilă, inacceptabilă creată de regimul comunist, iar unicul nostru debuşeu era arta fiecăruia dintre noi. Pentru că, inclusiv în muzica rock, atunci se făcea artă, adică muzica era de mare, mare cali­tate. În acea perioadă au existat nişte trupe cu-ade­vă­rat extraordinare: Sideral, Phoenix, Romanticii, Savoy, Chromatic, de la Cluj, cu Sorin Tudoran… Apropo de calitate, de anvergura culturală autentică, îmi amintesc şi de cenaclul Flacăra, al lui Adrian Pău­nescu, care umplea sălile şi stadioanele cu mii de oameni veniţi să asculte acea îmbinare meşte­şu­gită de muzică şi poezie… Într-adevăr, în acea perioa­dă, în România exista o activitate culturală de mare nivel! Din păcate, după ‘75, după ce Ceauşescu s-a în­tors din China, a întors foaia şi a început marea tragedie…

Despărțirea de România a fost cruntă”

– În 1975 aţi părăsit România şi v-aţi stabilit în Israel: a fost grea despărţirea?

– A fost cruntă! M-am născut în România, toată viaţa de până atunci mi-o trăisem în România, în România îmi erau oamenii dragi, prietenii, în Ro­mânia aveam o carieră şi un statut… Dar, privind înapoi, cred că plecarea de atunci, din ‘75, a fost unul dintre paşii cei mai inteligenţi şi mai inspiraţi pe care i-am făcut în întreaga mea existenţă. Şi a fost şi un pas foarte curajos, fiindcă, la doar două ore de zbor cu avionul distanţă, m-am trezit într-o ţară complet necunoscută – nu ştiam limba, nu ştiam obiceiurile… – şi unde am fost nevoit s-o pornesc din nou de la zero. Tot ce acumulasem în materie de experienţă şi reuşite profesionale a fost şters cu buretele: în Israel nu mă ştia nimeni, nu beneficiam de niciun fel de credit profesional… Dar îi mulţumesc lui Dumnezeu că am fost binecuvântat cu o construcţie spirituală foarte robustă, că psihic şi emoţional sunt foarte pu­ternic, pentru că asta a fost ceea ce m-a scos la lumină: la două săptămâni după ce am ajuns în Israel, cântam deja într-un bar de noapte, aveam un program la pian, muzică de café-concert, înainte să vină ve­deta serii. Trebuie să vă imaginaţi scena: cântam în întuneric (că lumina se aprindea pe scenă doar când apărea vedeta), dar, în clipele alea, în loc să fiu depri­mat gândindu-mă la ce fusesem şi ce ajunsesem, în loc să-mi plâng de milă, gândindu-mă că, doar cu do­uă săptămâni înainte, mii de oameni mă ovaţionaseră la Arenele Libertăţii, iar acum lucram ca instru­men­tist „de umplutură”, în clipele alea, aşadar, am găsit puterea să zâmbesc în sinea mea şi să-mi spun: „Eu o să reuşesc şi aici!”. Şi – slavă Domnului! – aşa s-a întâmplat. Pentru că, vă spun sincer, cu realism, nu cu lăudăroşenie: mi-am depăşit de un milion de ori orice vis pe care l-am ţesut atunci când cântam în în­tuneric! Nu mi-am imaginat c-am să devin unul din­tre cei mai populari artişti din Israel. Azi, nu poți să mergi cu mine pe stradă aşa, într-o plimbare, fiindcă sunt oprit la tot pasul: zilnic, când ies din casă, sunt rugat să fac minimum 30-40 de selfiuri cu oameni care mă iubesc. Sunt invitat iar şi iar şi iar la emi­siunile TV cele mai populare din Israel… Nu mi-am imaginat, când cântam în întu­neric, c-am să devin un artist de stand-up în Israel, folosind o limbă din care, înainte să plec din Ro­mâ­nia, nu ştiam o boabă. Nu mi-am ima­ginat nimic din toate astea… Re­pet, nu vreau să par lipsit de mo­destie, ci, din contră, ceea ce spun, spun din gratitudine. Nu mi-am ima­­ginat că, într-o zi, voi ajunge la nivelul la care sunt azi: să nu existe om în Israel care nu doar să mă cu­noască, dar să nu mă iubească. Şi asta, de fapt, e cea mai mare reali­zare a mea: nu că sunt cunoscut, că sunt popular, ci că sunt iubit!

– O curiozitate: ştim că în Israel există o comunitate românească des­tul de mare, aţi fost ajutat, mă­car la început, de românii de-acolo?

– Una dintre „armele” mele de care chiar sunt mândru este ironia, inclusiv auto-ironia. Mă urc pe scenă şi „arma” mea de bază asta e: auto-ironia. Îmi place să râd de mine însumi. Ei, după ce-am ajuns în Israel şi am început să-mi folosesc umorul pe scenă, râdeam de mine însumi, ca român, şi de ro­mâ­nii de acolo, că unii dintre ei veniseră cu nişte apucături socialiste, unii erau marcaţi de un complex de inferioritate – nu era vorba de evreii din Bucureşti, ci de aceia veniţi din Ră­dăuţi, din Botoşani sau din Gura Humorului, deci „provincialii” – or, asta mi-a adus iniţial multă, multă an­tipatie din partea românilor din Israel. Aşadar la început nu doar că nu m-au ajutat, dar m-au şi antipatizat. Si­gur, în timp, si­tuaţia s-a reglat, iar azi sunt o mândrie pentru ei. Dar n-a existat nimeni care să-mi dea o mână de aju­tor, care să-mi facă vreo reducere, me­taforic vorbind. Am urcat treptele pas cu pas, fără să sar vreuna, bazându-mă doar pe mine: după epi­sodul cu barul, am devenit pianist-acompaniator pen­tru cei mai importanţi artişti din Israel (în fiecare seară ieşeam pe scenă cu altul), apoi am reuşit să revin la meseria mea de bază, aceea de compozitor şi or­chestrator. În 1982, am ajuns să dirijez orchestra de la Eurovision, pentru reprezentantul Israelului, Avi Toledano, iar în 1983, am „recidivat”, dirijând or­chestra pentru Ofra Haza, în ambele cazuri Is­raelul luând locul II. Iată câteva „staţii” de pe dru­mul pe care l-am parcurs cu răbdare, cu migală şi cu atenţie. Şi să vă mai explic ceva: publicul românesc din Is­rael care vine la spectacolele româneşti, încă de când am ajuns eu aici, în ‘75, are media de vârstă de 78 de ani. Nici atunci şi nici azi n-o să vedeţi la un spec­tacol ro­mânesc „tineri” de 60 de ani! (râde) Or, eu mi-am dat seama la foarte scurt timp după ce-am ajuns în Israel că, deşi mi-ar fi fost simplu să intru în spec­tacolele româneşti, asta m-ar fi condamnat definitiv, adică aş fi intrat într-o zonă artistică care mi-ar fi închis orizontul, m-ar fi izolat într-o nişă artistică. Şi-atunci am preferat să lupt, să cânt cu un sfert de preţ pentru scena israeliană, dar să am ori­zontul larg des­chis. Am preferat să lupt ca să de­vin artist israelian, decât să fiu un artist de ghetou în Is­rael.

„În octombrie, am avut un fel de reuniune «Roșu și Negru» în Iași, cu un public de 50.000 de oameni, iar succesul a fost fulminant”

– În anii de după mutarea în Israel aţi mai păstrat legătura cu foştii colegi?

– Ţăndărică este unul dintre cei mai superbi prie­teni ai mei şi cu el sunt în legătură permanen­tă: vorbim la telefon de cel pu­ţin două-trei ori pe săp­tămână! Iar în­totdeaua când vin în România sunt cu el de dimineaţă până sea­ra! Ba mai colaborăm şi mu­zical: în octombrie, de pildă, am avut un fel de reuniune „Roşu şi Ne­gru” în Iaşi, cu un public de 50.000 de oa­meni! Am urcat pe sce­nă eu, Ţăn­dărică, Mu­­gurel Vrabete şi Nicu Patoi, iar succe­sul a fost fulminant: a fost ex­trem de emo­ţionant pen­tru mine, e o amintire ne­maipo­me­nită!

– Aveţi de gând să „recidivaţi”?

– Din punctul meu de vedere, oricând! Dar, sigur, în România e destul de complicat… Pentru mine, vreau să spun, fiindcă, realist vorbind, publicul meu, din păcate, nu prea mai există.

– Dar în privinţa Ro­mâniei, a stării ei ge­­­nerale, ce părere aveți? Găsiţi că s-a schimbat în bine sau în rău?

– Cred că situaţia, atât cât o pot judeca eu, din vizitele mele relativ scurte şi din ceea ce aud de la prieteni şi cunos­cuţi, nu poate fi privită doar în alb şi negru, ci există o multitudine de nuanţe. Din multe punc­te de vedere, mi-e clar că România e schimbată mult în bine. Din alte puncte de vedere, repet, din ceea ce aud, trag con­cluzia că mai e de lucru… Am înţeles că la condu­cerea ţării au ajuns tot felul de indivizi dornici de înavuţire rapidă, care au furat şi au făcut tot felul de lucruri prin care au frânat dezvoltarea naturală a României, deşi România are toate datele, toate con­diţiile să fie o ţară la nivelul Elveţiei. Asta e du­re­ros…

– Dar din România în care ați trăit, de ce vă e cel mai dor?

– Primul răspuns care-mi vine pe buze este că mi-e dor de reacţia publicului, deşi diferenţa asta e naturală, fiindcă realist vor­bind, nu poţi să compari merele cu perele: în România, ca mu­zician, apăream adesea în faţa a mai multe mii de spectatori, care urlau extaziaţi, în vreme ce în Is­rael, ca artist de stand-up, nu poţi să apari decât în faţa a cel mult o mie de oameni, care râd, sigur că da, însă e normal ca reacţiile lor să fie mai potolite decât acelea de la un concert rock. În plus, com­paraţia e îngreunată şi de faptul că vorbim de perioade de timp diferite, de culturi diferite… Altfel, mi-e dor de toată adolescenţa şi de partea din tinereţe pe care le-am pe­trecut în România, de „romanele” mele de dra­goste din România… (râde)

„În fiecare dimineață, mă trezesc cu… zâmbetul pe buze”

– Cu siguranţă că dragostea nu v-a ocolit nici după ce-aţi plecat…

– Nu, din fericire nu m-a ocolit! (râde) Am fost căsătorit de două ori: a doua oară, pentru 20 de ani, cu o ieşeancă. Din păcate, şi mariajul acesta, cea mai superbă poveste de dragoste a mea, s-a încheiat în urmă cu patru ani, însă mi-au rămas copiii, care sunt extraordinari, absolut superbi şi-mi aduc mare, mare bucurie: un băiat de 19 ani şi o fată de 17 ani.

– Trăgând linie, cum vă simţiţi în lumea de azi? Sunteţi în pace cu dumneavoastră înşivă?

– Sunt foarte mulţumit de viaţa mea şi privesc cu seninătate atât în interiorul, cât şi împrejurul meu. Din fericire, am fost binecuvântat, cum vă spuneam şi mai devreme, cu o construcţie interioară care caută în permanenţă lumina. Mintea şi sufletul meu aleg doar energiile pozitive, oamenii pozitivi, întâmplă­rile pozitive, visurile frumoase, iar când simt fie doar şi-o adiere de energie negativă, în orice fel s-ar manifesta ea… am dispărut! De-asta pot să spun cu toa­­tă sinceritatea că eu, în fiecare dimineaţă, mă tre­zesc cu zâmbetul pe buze. Şi am încă multe planuri de viitor, vreau să mai fac încă multe lucruri în viaţa asta…

– Presupunând că planurile de viitor se referă în special la pro­fesie, închei întrebându-vă: ce al­te zone de bucurie mai există în viaţa dumneavoastră?

– Vă fac o mărturisire: eu sunt un tip romantic. Aşa că mă bucură foarte mult relaţiile romantice cu partea feminină. Iar dac-ar fi să vă povestesc pe subiectul ăsta, am avea nevoie de trei zile! (râde)

Foto: Arhiva personală Ovidiu Lipan Țăndărică și Nansi Brandes