Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Puiuțul

Foto: Shutterstock

Orfanul este un drăgălaș puiuț de peruș, care timp de un an, pe care îl va împlini în curând, ne-a adus în casă multă veselie și re­laxare. Trupul lui micuț și gal­ben precum păpădia, glasul care nu obosește să ne spună povești, au de­venit o prezență care ne umple via­ța și de care nu ne putem lipsi. De ce îl cheamă Orfanul? Pen­tru că ma­ma lui, Cocuța, a mu­rit în timp ce el era doar un pui go­laș ce abia mișca. Mi se rupea ini­ma când îi vedeam ochii abia des­chiși, cli­pind triști și rugători după un aju­tor. L-am luat în palmă, iar el s-a cui­bă­rit imediat în căușul ei, sim­­țin­du-se în siguranță. Din când în când, scotea câte un țipăt mai lim­­pe­de decât clinchetul unui clo­po­­țel. Să fi fost un strigăt de aju­tor? Cum puteam să aban­donez un suflet așa de mic, în care să­lăș­luia, totuși, viața? Am decis să-l păs­trez. I-am vorbit și l-am hrănit, iar el a vrut să trăiască. Deși mic și ne­ajutorat, făcea o gălăgie de zece ori mai mare ca el. Poate își cerea niște drepturi numai de el știute. A fost ne­voie de multe ore, zile, săp­tă­mâni în care i-am repetat ace­lași cuvânt, iar Pu­iu­țul a fost un „elev” silitor și a în­vățat foarte repede vor­bele noastre. La în­ceput, îi spuneam cuvinte for­ma­te din două silabe, ușor de pronunțat, iar acum imită tot ce aude, de­mons­trân­du-ne mă­ies­tria sa, cum ar fi: „bă­ie­țelul lui ma­ma”, „pă­pușă mică”, „ta­ta-tata”. Încet, încet, Pu­iu­țul în­ce­pe să des­copere lumea de afa­ră. Este tot mai în­drăz­neț, mai cu­rajos, mai prie­te­nos. Acel ceva mic și urâ­țel s-a trans­format în­­tr-un pe­ruș frumos ca o pa­tă de aur. Este mi­nu­nat să-l ur­mărești zil­nic, să te în­trebi cum de sălăș­lu­iesc atâta ener­gie, gingășie și ve­selie în ghe­mulețul acela, ce pare atât de firav și neajutorat. În­tru­cât viața în co­li­vie este une­ori plic­tisitoare, Pu­iu­țul eva­dează. Mai întâi stă câ­teva clipe pe „băn­cu­ța” lui, ca și cum ar studia tra­se­ul, și deo­dată țâșnește cu precizia și iu­țeala unui fulger către des­ti­na­ția pro­pusă, ateri­zând, ca un bun și des­toinic pa­ra­șu­tist, la oglin­dă, lo­cul pe care îl în­drăgește tare mult. Ai zice că își re­cunoaște ima­gi­nea și că se place la nebunie. În­toar­ce ca­pul de câ­te­va ori, ca și cum s-ar studia, apoi își vorbește, se ciu­gu­lește, se ad­­­miră (așa cred eu), dar cine poa­te ști ce în­seamnă pentru el tot acest ritual? Dar Puiuțul este și un gim­­nast per­fecționist și per­for­mant. Face gim­nastică ae­ro­bică, face acro­­ba­ție la bară, salturi spec­ta­culoase, ba chiar și haltere, cu un dop pe ca­­re-l cară în cioc.

Printre atâtea activități spor­ti­ve, are timp și de joacă. Alături de colivia lui „stă de pază” un că­țeluș din plastic, al cărui cap este foarte mo­bil, mișcându-se la o atingere cât de mică. Pu­iuțul se cocoață pe spa­tele lui și abia ce-l atinge cu cio­culețul, și capul cățelușului în­cepe să se miște, ca și cum și-ar da acordul în discuția ce urmează. În tot acest timp, Orfanul îi spune vor­be auzite de la noi, cum ar fi: „te iubește tata, puiu-puiu, ce faci, iubire?” etc. și toată ziu­lica nu-i tace „gurița”. Du­pă o zi de „zben­gu­ială”, vine sea­ra. El știe că a sosit timpul să se re­tra­gă. Vine pe umărul meu, ci­ri­pește somno­ros, ca și cum și-ar fre­dona un cântecel de leagăn. Es­te semn că trebuie să-l duc la „că­su­ța lui”. Asta până a doua zi dimi­neață când, odată cu zorii, ne stri­gă să-i deschidem ușa spre li­ber­tate. Cum să nu fii fericit, când pri­­mești atâtea semne de afec­țiune, atâ­tea vorbe de alint? Cine să crea­dă că într-o făptură cât o fă­râ­­mă încap atâta dragoste de via­ță și atâta atașament? Lumea ne­cu­vân­tătoarelor e plină de taine. Ar tre­bui să le privim cu mai mul­tă aten­ție și respect.

CORNELIA A. – București

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian