Orfanul este un drăgălaș puiuț de peruș, care timp de un an, pe care îl va împlini în curând, ne-a adus în casă multă veselie și relaxare. Trupul lui micuț și galben precum păpădia, glasul care nu obosește să ne spună povești, au devenit o prezență care ne umple viața și de care nu ne putem lipsi. De ce îl cheamă Orfanul? Pentru că mama lui, Cocuța, a murit în timp ce el era doar un pui golaș ce abia mișca. Mi se rupea inima când îi vedeam ochii abia deschiși, clipind triști și rugători după un ajutor. L-am luat în palmă, iar el s-a cuibărit imediat în căușul ei, simțindu-se în siguranță. Din când în când, scotea câte un țipăt mai limpede decât clinchetul unui clopoțel. Să fi fost un strigăt de ajutor? Cum puteam să abandonez un suflet așa de mic, în care sălășluia, totuși, viața? Am decis să-l păstrez. I-am vorbit și l-am hrănit, iar el a vrut să trăiască. Deși mic și neajutorat, făcea o gălăgie de zece ori mai mare ca el. Poate își cerea niște drepturi numai de el știute. A fost nevoie de multe ore, zile, săptămâni în care i-am repetat același cuvânt, iar Puiuțul a fost un „elev” silitor și a învățat foarte repede vorbele noastre. La început, îi spuneam cuvinte formate din două silabe, ușor de pronunțat, iar acum imită tot ce aude, demonstrându-ne măiestria sa, cum ar fi: „băiețelul lui mama”, „păpușă mică”, „tata-tata”. Încet, încet, Puiuțul începe să descopere lumea de afară. Este tot mai îndrăzneț, mai curajos, mai prietenos. Acel ceva mic și urâțel s-a transformat într-un peruș frumos ca o pată de aur. Este minunat să-l urmărești zilnic, să te întrebi cum de sălășluiesc atâta energie, gingășie și veselie în ghemulețul acela, ce pare atât de firav și neajutorat. Întrucât viața în colivie este uneori plictisitoare, Puiuțul evadează. Mai întâi stă câteva clipe pe „băncuța” lui, ca și cum ar studia traseul, și deodată țâșnește cu precizia și iuțeala unui fulger către destinația propusă, aterizând, ca un bun și destoinic parașutist, la oglindă, locul pe care îl îndrăgește tare mult. Ai zice că își recunoaște imaginea și că se place la nebunie. Întoarce capul de câteva ori, ca și cum s-ar studia, apoi își vorbește, se ciugulește, se admiră (așa cred eu), dar cine poate ști ce înseamnă pentru el tot acest ritual? Dar Puiuțul este și un gimnast perfecționist și performant. Face gimnastică aerobică, face acrobație la bară, salturi spectaculoase, ba chiar și haltere, cu un dop pe care-l cară în cioc.
Printre atâtea activități sportive, are timp și de joacă. Alături de colivia lui „stă de pază” un cățeluș din plastic, al cărui cap este foarte mobil, mișcându-se la o atingere cât de mică. Puiuțul se cocoață pe spatele lui și abia ce-l atinge cu cioculețul, și capul cățelușului începe să se miște, ca și cum și-ar da acordul în discuția ce urmează. În tot acest timp, Orfanul îi spune vorbe auzite de la noi, cum ar fi: „te iubește tata, puiu-puiu, ce faci, iubire?” etc. și toată ziulica nu-i tace „gurița”. După o zi de „zbenguială”, vine seara. El știe că a sosit timpul să se retragă. Vine pe umărul meu, ciripește somnoros, ca și cum și-ar fredona un cântecel de leagăn. Este semn că trebuie să-l duc la „căsuța lui”. Asta până a doua zi dimineață când, odată cu zorii, ne strigă să-i deschidem ușa spre libertate. Cum să nu fii fericit, când primești atâtea semne de afecțiune, atâtea vorbe de alint? Cine să creadă că într-o făptură cât o fărâmă încap atâta dragoste de viață și atâta atașament? Lumea necuvântătoarelor e plină de taine. Ar trebui să le privim cu mai multă atenție și respect.
CORNELIA A. – București
Romanian