Indiferent de planurile prin care a fost stabilit proiectul „stabilității” (alianța PSD – PNL – UDMR) se poate spune că guvernarea în funcţiune se caracterizează prin imobilism și inerție în tot ce a făcut până acum. Doar dacă autorii proiectului au înțeles prin „stabilitate” conservarea sistemului care a guvernat România în ultimele trei decenii, se poate spune că au reuşit. Dinamica schimbărilor din lumea contemporană nu a atins – practic – cu nimic evoluţia societății româneşti. Sistemul impus după 1990 a triumfat! Un fals partid „de stânga”, PSD (în varianta ultimei sale denumiri), a pus stăpânire pe țară, ce-i drept, prin votul cetățenilor ei, aplicând „regulile” managementului PCR-ist anterior, adică stăpânirea ansamblului social, prin ocuparea tuturor instituţiilor statului. PSD-ul, rezultat din năpârlirea PCR-ului, partidul-stat din epoca „socialismului multilateral dezvoltat”, a răsturnat formula definitorie a acestuia, românii având parte acum de un „stat-partid”, adică de un stat confiscat în întregime de oamenii fostului partid unic (și de moştenitorii lor). Multi-partinitatea, în sensul clasic al termenului, a devenit, de aceea, în România postcomunistă, o butaforie, prin care se dă iluzia democraţiei. Stăpânind instituţiile statului, moştenitorii vechiului sistem autoritar au susţinut formula multipartinității în sens strict formal, partidul unic fiind înlocuit de diverse variante ale lui, deosebite doar prin firmele ideologice afişate. Așa poate fi definită „democrația originală”, propusă și aplicată de „câștigătorii revoluţiei”, după răsturnarea lui Ceaușescu. Nu întâmplător, după „revenirea la democraţie”, se vorbea de excluderea de pe scena politică românească a partidelor veritabile, care propuneau alternative reale la proiectele de conducere a statului fost comunist, cetățenii români urmând să aibă de ales doar între „aripile” diferenţiate propagandistic, ale aceleiași formaţiuni. Eliminarea PNȚCD-ului, a PAC-ului, UFD-ului și a altor forțe-alternative (în genere de dreapta), penetrarea PNL-ului (după divizarea lui interioară) și respingerea (printr-o ofensivă mediatică continuă) a zvâcnirilor societății civile (ilustrate acum de USR, FD și PMP) au desăvârșit instalarea statului-partid, definit prin gruparea politică centrală, numită PSD. Principalul lui atribut este exploatarea veniturilor sale în folosul unei clase dominante, birocrația de stat, care foloseşte „partinitatea” pentru a da iluzia democraţiei unei societăți dependente total de modul de funcționare al acestui stat-partid. Dar o comunitate care parazitează permanent resursele statului ajunge, inevitabil, la fundul sacului. Un stat democratic real se bazează în evoluţia sa pe opţiunile unei clase mijlocii, a întreprinzătorilor și antreprenorilor privați, cei care simt direct pulsul pieţei libere și acționează în direcția lui. Un „stat-partid” decide arbitrar modul de utilizare a bugetului și decide – în primul rând – satisfacerea „aparatului” său, a birocraţiei care îl încarnează. Nu întâmplător, în România s-a ajuns ca cele mai mari venituri (salarii nesimţite, pensii speciale) să le aibă „lucrătorii” din birocraţia de stat, angajaţii instituţiilor de forță ale acestuia. Un asemenea „aparat” (neproductiv, deci incapabil de realizarea unui profit material real și concret) se va opune întotdeauna la cele mai mici încercări de destabilizare a lui, în contextul unor crize economice, ca aceasta prin care trecem. Cel mai recent exemplu, cel al așa-numitei „ordonanțe a austerității”, obligatorie din pricina deficitului bugetar accentuat de proasta gestiune a economiei românești, este semnificativ. Guvernanţii au sesizat nevoia de economisire, posibilă doar prin blocarea dezmățului bugetar al birocraţiei de stat, prin tăierea veniturilor speciale și a sporurilor, prin apărarea investiţiilor naţionale (care susţin economia viabilă) etc. Dar în ciuda unor astfel de iniţiative, absolut necesare, guvernul PSD-PNL-UDMR a rămas în inerţia statului-partid. Nu a tăiat veniturile nesimţite (salarii și pensii), o condiţie pentru accesarea unor fonduri externe, prin PNRR, extrem de necesare, nu a decis degonflarea birocrației, nu a „îngheţat” decât formal angajările în rândurile ei, nu a propus deloc reducerea sau desfiinţarea unor instituţii inutile. Economisirile propuse de guvern (birotică, materiale sanitare, consum haotic de energie etc.) sunt frecţii la un picior de lemn. „Sistemul” statului-partid nu poate fi schimbat prin astfel de măsuri. Și, câtă vreme el nu va fi schimbat (reformat pe toate planurile, inclusiv cel politic), rezultatele funcţionării lui vor fi tot mai dezastruoase.
Romanian