Cu bicicleta, prin mileniul trei

–  Urmașă cu acte în regulă a velocipedului construit la Paris, în 1865, bicicleta s-a răspândit în sec. XX pe tot mapamondul. Mijloc de trans­port popular și nepo­luant, moda ei revine în forță, fiind con­siderată o op­țiune la îndemână într-o lume ghidată de idealuri ecologiste. Ce fac autoritățile române pentru bicicliști? –

Campioni la produs biciclete

Primul velociped avea roata din față mai mare și pedalele puse pe axul ei. A ajuns rapid și în Ro­mânia. Ziarele au consemnat încă din anul 1869 prezența în București a acestui vehicul bizar, cu numai două roți, pe care pedalau cocoțați tineri emancipați, dornici să adopte invențiile tehnice ale Occidentului. Achizițiile s-au înmulțit, astfel încât, în 1891, funcționa la București un Club al Ve­locipediștilor. Între timp, un englez, H.J. Lawson, a inventat sistemul de transmisie prin lanț. Apoi au fost introduse anvelopele de cauciuc umflate cu aer, produse de John Dunlop, și a fost construit cadrul în formă de romb. La răspântia dintre sec. XIX și sec. XX, bicicleta a căpătat un aspect mo­dern, cu roți egale, fiind îmbunătățită pe măsură ce producția s-a extins în numeroase țări. La noi, de la bun început, au urcat în șa bărbați și femei deo­potrivă, funcționari comerciali, poștași, militari, studenți. Scriitorii și artiștii noștri, mereu deschiși la nou, au descoperit și ei plăcerea de a pedala: Ale­xandru Macedonski, Barbu Ștefănescu Delavran­cea, Alexandru Vlahuță și Ștefan Luchian s-au nu­mărat printre ei. Acesta din urmă, un sportiv renu­mit în tinerețe, a câștigat cursa București – Giurgiu, organizată în 1898. Maria Mihăescu, una dintre cele mai frumoase femei din perioada interbelică, s-a procopsit cu porecla „Mița Biciclista”, fiind­că se plimba mai tot timpul cu bicicleta pe străzile Bucureștiului. Emil Cioran, filozoful nostru scep­tic, care a dobândit la Paris faimă mondială, a fost un împătimit al mersului pe bicicletă. După ce s-a stabilit în Franța, obișnuia să efectueze că­lă­torii lungi, pedalând prin provinciile Hexago­nului. În a doua jumătate a sec. XX, în timpul regi­mu­lui co­munist, a fost lansată producția autohtonă de bici­clete, cele mai cunoscute mărci fiind: Tohan, Vic­toria și Carpați. În prezent, Ro­mânia ocupă locul doi în Uniunea Europeană, du­pă Por­tugalia, la pro­ducția de biciclete: 2.500.000 pe an, cele mai multe fiind exportate. Fa­bricile funcțio­nează în Deva, Reșița și Timișoara.

Bicicleta unchiului Gică

Știu să merg pe bicicletă, dar nu am una a mea. De fapt, urc rareori în șa. O fac vara, când în­chiriez o bicicletă și mă plimb pe aleile Herăs­trăului cu copiii. Lor le-am cumpărat, de când erau mici, două rânduri de biciclete, ajutându-i să-și însușească tehnica pedalatului. Eu am învățat singur, pe bicicleta unchiului Gică, fra­tele tatei. Făceam curse pe mejdină, am și căzut în ur­zici. Cei mai cunos­cuți bicicliști din Po­lo­vragiul copi­lăriei mele erau poș­tașul Ion Iancu și felcerul neoficial, Nicolae (Culină) Brănică. Poștașul aducea ziarele și revistele la care era tata abonat. Între ei avea loc, deseori, un dialog scurt. „Mi-ai adus Maga­zi­nul?” „Maga­zinul e în centru.” Atunci tata îi adre­sa o înjurătură ami­cală și poștașul scotea din geanta lui uriașă, din pie­le, revista râvnită. În­căleca din nou pe bicicletă și împingea apăsat în pedale, pe șo­sea­ua ce duce în poarta Mâ­năstirii Polo­vragi. Felce­rul, nea Cu­lină venea să ne facă injec­ții. În­vățase în armată și apoi și-a ofe­rit serviciile și consătenilor. Îl vedeam apărând pe bicicletă, cu că­mașa albă, fâl­fâind în vânt (purta cos­tum popular ungu­re­nesc), cu clopul ne­gru pe cap, cu geanta mi­că, maronie, atâr­nată de ghidon: acolo ți­nea cutia cu seringa și acele sterilizate. Nicio­dată nu am sufe­rit vreo complicație în urma înțepă­tu­rilor pe care le executa profesionist, la fel de bine ca un angajat de spital. Iată, nu numai infor­mațiile despre lume veneau la noi pe bicicletă, ci și vin­decarea, prin mâna dibace a lui nea Culină, care s-a dus la cele veșnice recent, la vârsta de peste 90 de ani. În vre­murile acelea, circulau puține mașini pe șosele, mersul cu bicicleta era mai sigur, în vreme ce azi este tot mai riscant să pedalezi prin sate și co­­mune, ce să mai vorbim despre orașe, mai ales despre București! Sunt câteva piste ame­najate, ce-i drept, însă insuficiente. Șoferii nu-i agreează pe bicicliști, îi claxonează, îi timorează în trafic. În plus, aerul poluat este inspirat din plin de bicicliști. Un amic care iubește mersul pe două roți a făcut o ra­diografie pulmonară și me­dicul, văzând rezulta­tele, l-a întrebat: „Lucrați în­tr-o cocserie?”.

Raiul bicicliștilor

În noua eră ecologistă, bicicleta a devenit un mijloc de transport etic. Ești un cetățean respon­sabil, dacă renunți să te deplasezi în oraș cu mașina poluantă și alegi bicicleta. Unii conaționali sunt atât de responsabili, încât și-au amenajat bicicletele în așa fel încât pot să transporte doi copii în același timp, unul în față, altul în spate, luând în piept tra­ficul dificil al Bucureștiului! Este adevărat că șo­ferimea marilor orașe ar vrea să nu mai vadă ni­ciun biciclist pe asfalt, cel puțin nu la ore de vârf și, în niciun caz, pe străzile cu sens unic, fiindcă nu-i poate depăși. De partea cealaltă, și bicicliștii și-ar dori o lume fără mașini, cu bulevarde și străzi libere. Deocamdată, acest lucru este imposibil! Cum vor fi rezolvate lucrurile? Am citit în Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR), care beneficiază de o alocare totală de aproape 30 de miliarde de euro, că ar trebui să fie amenajate în Ro­­­mânia, în următorii ani, piste și trasee ciclo­tu­ristice cu o lungime totală de 3000 km. Sunt pri­mării care au semnat deja contractele în valoare de câteva sute de mii, ba chiar și de un milion de lei, ca să amenajeze o pistă din beton. Una va fi cons­truită, de exemplu, în comuna Frăsinet din ju­dețul Că­lărași, situată pe malul unui lac cu malurile bro­date de trestii și stuf. Prin apropiere se află Mânăs­tirea Tăriceni. Mergi pe șosea și vezi, printre case, întinderea de ape pe care lunecă barca unor pes­cari. Pista ar urma să treacă pe la porțile gospo­dă­riilor, să traverseze un câmp cultivat cu cereale și să ajungă pe malul lacului. Un bun loc pentru a te plimba călare pe o bicicletă, dar, dacă ești bucu­reș­tean, ar trebui să șofezi o oră până aici, înainte să sari în șa. Se vor plimba localnicii, desigur, co­piii, adolescenții, pescarii. Pistă să fie, că vor veni și bicicliștii! Tot în Călărași, am fost la Dra­ga­lina, unde primarul spune că va amenaja în total 11 km de piste. Dragalina are 8000 de lo­cui­­tori și, trebuie să recunosc, am văzut nu­meroși lo­cui­tori cir­cu­lând prin centru cu bici­cleta. Mai aproa­pe de Bucu­rești, și primăria Dri­du va ame­naja o pistă de 3 km lungime.

Atenție la pericole!

Dar lucrurile nu se opresc aici. Au câștigat pro­iecte și consilii județene care au format aso­ciații pentru amenajarea unor trasee ciclo­tu­ris­tice de zeci de kilometri lungime. Unul dintre aceste trasee va traversa Munții Apuseni, prin teritoriile județelor Cluj, Alba și Bihor. În județul Vâlcea, în zona Drăgășani, dar și în ju­dețul Me­hedinți, sus, pe podiș, vor fi ame­najate piste pen­tru bi­ciclete cu motor electric. Pe digurile de apă­rare ale unor râuri interioare vor fi, de ase­menea, ame­najate de filiale ale Apelor Române piste de biciclete. Un rai al bicicliștilor ar putea fi România, dacă lucrurile merg bine și obiectivele sunt îndeplinite. Câteva as­pecte nu trebuie, însă, pierdute din vedere. Unul ține de protecția celor an­ga­jați pe traseu. Cum evităm ca un bi­ciclist să fie ata­cat de câinii fără stă­pân sau de urși, pe tra­seele mon­tane? Dacă începe din senin o furtună, în timp ce biciclistul pe­da­lează pe un dig, unde s-ar putea adăposti? Dacă un arbore do­borât de vânt cade de-a lun­gul unei piste, cine și în cât timp va degaja locul? En­tu­ziasmul câști­gării unui proiect (îl simt cel mai bine consultanții și proiec­tanții) trebuie însoțit de multă preve­dere, pen­tru ca plăcerea unei curse pe două roți să fie lipsită de peripeții!