A vrut să plece…

A vrut să plece. Sau așa a trebuit. Ploua. Plo­uase încă decuseară. Să-i fi părut rău că pleacă din viața asta?

În martie am pornit în excursie la Câmpina, însuflețită de o bucurie fără margini: eram în­crezătoare, veselă, optimistă și foarte fericită. Aveam o viziune cu totul schimbată asupra lumii, mă bucuram de viață! Lache rămăsese acasă, trăia liniștit în casa mea și mă aștepta. Asta a fost viața lui, de când l-am transformat în „băiat de apartament”: făcută din așteptări. Mereu, mereu m-a așteptat. Și nu e doar o vorbă, chiar știam că mă așteaptă, încă de când îl adusesem acasă, pe 19 ianuarie 2012. Ma­ma era impresionată de felul în care, la o anumită oră, el se așeza la geam și privea pe stradă, ca să mă vadă venind, cu sin­gurul lui ochișor existent. Odată cu înaintarea în vârstă, mă aștepta la ușă. Imediat ce crăpam ușor ușa de la intrare, îi ve­deam căpșorul cu linii portocalii și boticul roz. Primul „miaaau”, un fel de „Bună”, apoi mârâit de alintat și așezat cu bur­ta în sus, în drumul meu. Uneori mă enerva. Re­cu­nosc. Îl admonestam: „Păi bine, Lache, tocmai aici ți-ai găsit?”. În ulti­ma perioadă se ridica greu, cu artrita, și răs­pun­dea cu năduf, pentru că nu îi apreciasem „pre­darea” în fața sosirii mele. Voia să îl bag în sea­mă. Voia iubire și atenție. Discret și cu bun simț, se retră­gea într-un loc din casă și aștepta să îmi fac timp. Acum pot să am tot tim­pul din lume, el nu mai este.

Poate a știut că l-am iubit. Atunci când sufe­ream, Lache a știut să stea permanent lângă mine și să toarcă. Din când în când, să mă atingă cu lăbuța pe față sau să mă lingă pe frunte, pe păr, pe mână. Așa știa el, așa simțea el. Iar pentru asta, îl iubesc și îl voi iubi mereu.

Mai ții minte cum ne-am întâlnit? Când ai venit (vorba vine „venit”, ai fost aruncat) la ser­viciu, la noi, aveai blana gri, cu mănunchiuri de fire negre. Erai, la propriu, numai piele și os. Și îți curgea ochiul drept, pe care tocmai ți-l scosese cineva și, de foame groaznică, îți curgeau balele. Oamenii ziceau că ești turbat. Da, erai turbat, bietul meu suflet, dar de foame, și pentru că nu înțelegeai ce se întâmplă cu tine! Am crezut că ești un pisoi bătrân, la final de viață, sau că faci mofturi la mân­carea boabe pe care ți-o dă­deam. Dar tu nu puteai mes­teca. Puteai doar linge. Când am înțeles asta, de a doua zi, ai avut mâncare potrivită ca să poți să te întremezi. După ce ai fost spălat, am văzut și noi că erai galben cu alb. Un sche­let. Un schelet cu infecții, un ochi scos și ma­xilarul rupt. Ai rămas cu sechele de sănătate. Te îm­bolnăveai foarte ușor. Una-două, mergeai la me­dic, făceai injecții și luai pastile. După jumă­tate de an de trai îngrijit, aveai o blană superbă, lucioasă, iar galbenul devenise portocaliu.

Ți-au trebuit 6 luni ca să te adaptezi la noi. Ți-a fost teamă atunci când am plecat în dele­gație, nu ai vrut să mănânci și ai stat numai în colț, lângă ușă, pentru că nu știai ce urma să se întâmple cu tine. Iar când ai înțeles că ai venit la noi ca să rămâi, atunci ai început să îți arăți iu­birea și recunoștința. Ai alergat diminețile de la mama la tata, apoi la mine, ca să te freci de noi, să ne vorbești pe limba ta și să ne pupi, la propriu, să ne lingi mâinile, ca un cățel.    Și așa ai rămas toată viața ta, un pisoi recunoscător.

Până la urmă, faptul că te-ai retras în lumea de dincolo așa, în somn, a reprezentat o grație di­vină. La vârsta ta, drumurile la medic și trata­mentele deveniseră un chin! Ai fost un univers în­treg, dragul meu. Ai reprezentat iubirea necon­di­ționată. De când nu mai ești cu mine, s-a făcut în casă pustiu. Cel mai mult îmi lipsesc dragos­tea infinită din ochișorul tău și cum te făceai tu colac lângă mine, ca să îmi alini suferința. Faptul că nu aveai nevoie de cuvinte,ca să înțelegi. Suflet minunat, toată iubirea și recunoștința mea!

ANCUȚA MANEA