Catastrofa manelelor
– Tocmai v-ați întors dintr-o inedită aventură muzicală – „Șaraimanic înVie”. Un sfârșit de săptămână cu muzică lăutărească cântată „la rece”, fără stații și boxe, într-o cramă. Vă priesc astfel de cântări, cu public restrâns și tânăr?
– Mă bucură astfel de evenimente, pentru că primești mult mai multă căldură și simpatie, interacționezi mult mai intim, ești mai aproape de public, simți reacția lui profundă, înțelegi cel mai bine că muzica lăutărească nu moare, ci înflorește printre mărăcinii ăștia, prin haosul ăsta creat de manele, care sunt o catastrofă muzicală. O buruiană rea, care crește peste muzica asta care e făcută din suflet pentru suflet și mă bucur că e savurată și de cei tineri. Te iau în brațe, te apreciază, e o satisfacție pe care nu ți-o pot da banii. Vezi în ochii lor că sclipește altceva decât ce e „pe piață” acum, ură, invidie. Vezi fericire și apreciere. Eu am cântat ani de zile la celebrul local „Șarpele Roșu”, unde vedeam sufletul lui Ștefan Iordache, al lui Jean Constantin, al lui Gheorghe Dinică. Mari maeștri, coloși! Cheful ținea până în zori, și maestrul Dinică, după ce cânta toată noatea cu noi, zicea pe la 5 dimineața, „Băi, voi puteți cânta mai departe, pe mine mă lăsați două ore să dorm cu capul pe masă, că la șapte plec la repetiții”. Am primit și eu lecții de viață de la ei, păcat că începem să-i uităm. Vorba aia: „pământul rece, dorul trece”. Trăirea asta caldă, apropierea, faptul că se auzea fiece suflare și ei puteau aprecia „Ia uite cum a făcut aici nea Bibi”, sau Mielle, sau Mieluță, cum îmi spuneau ei. Cântatul la „rece” e o muncă foarte serioasă, pe care o faci în plus, trebuie să fii finuț, să știi să îți dozezi sunetul, astfel încât să nu îți deranjezi colegul, să îl acoperi, ci să îl ridici, să îl pui în valoare. E o lecție pe care am învățat-o la 15 ani de la tata, marele violonist Florică Bibescu. Am fost atât de fericit când m-a întrebat prima odată dacă vreau să merg să cânt cu el, dar după 15 minute m-a trimis acasă și m-am pus pe plâns. Avea dreptate săracu, trebuie să știi să acompaniezi, nu să te bagi în față.
„Dacă nu era tata, nu eram nimic”
– Tot tatăl dvs. a fost cel ce v-a deschis poarta spre jazz-ul cu care cochetați în concertele de pe scenele mari. V-am admirat recitalul de la Șaraimanic, cel mai important festival de gen din România.
– Festivalurile au și ele farmecul lor, sunt ca un examen, încerci să te prezinți cât mai onorabil, ai un nume de apărat. Numele ăsta a plecat și el de jos, era un copilaș, acolo, cânta cu clarinetul, unul spunea „bine, bravo!”, altul, din invidie, spunea că n-o să ajungă nimic. E onorant să am un nume, să fiu invitat la asemenea festivaluri, dar asta nu înseamnă să-mi iau nasul la purtare, ci, din contră, să studiez mai mult, să aprofundez, să învăț lucruri noi. Am fost primul care a îmbinat jazz-ul cu muzica lăutărească, cu mulți ani în urmă. Jazz-ul e muzica tradițională americană, așa cum și la noi lăutăria pură și muzica țigănească sunt ale noastre. Totul se transformă în alt ritm și în alt balans între muzica noastră și jazz, dar cu bun simț și cu mare răspundere. Până la ora asta, s-au luat mulți după mine, dar n-a râs nimeni. În 77-78, lăutarii noștri nu prea ascultau jazz, nici nu prea aveau unde asculta. Eu primeam viniluri de la tata, cu Artie Shaw, Louis Armstrong, Benny Goodman, „ia ascultă și asta, vezi dacă-ți place, ia vezi cum e Chopin, uite ce jucăuș e Mozart, Bach e mai credincios, mai serios”. Atâta recunoștință și iubire păstrez pentru tata, dacă nu era el, eu nu eram nimic. Un om simplu, venit de la țară, care a dobândit o inteligență și un stil de viață pe care mi le-a insuflat și mie. Pe moment, pe la 10, 11 ani, nu am realizat, dar mai apoi, am înțeles și m-am mirat, domne, cum poate un om simplu, care poate că avea o singură pereche de pantofi, să ajungă așa o minunăție de om, să cunoască atâta muzică?
Dueluri la Bragadiru
– A fost dificil să închegați o trupă de cursă lungă?
– Foarte greu, pentru că, îmi pare rău să o spun, cei mai mulți muzicanți sunt interesați în ziua de azi numai de bani. „Domne, mergem la cântare, dar de ce ne mai chemi și la repetiții?” Asta e dureros pentru mine. Măi, oameni buni, și albina aleargă de nu mai poate, ca să aducă ceva bun în stup, așa și noi, trebuie să repetăm, ca să iasă ceva de calitate. Am renunțat la foarte mulți instrumentiști care au o impresie extraordinară despre ei și le știau ei pe toate. Dacă nu repetăm, nu iese, fratele meu, nimic! Eu nu fac nimic de mântuială, cine vrea să vină lângă mine știe că împărțim toți banii împreună, dar avem de lucru. Mi-a ajutat bunul Dumnezeu să găsesc instrumentiști de calitate și o solistă vocală excepțională, Svetlana Perjovschi, din Republica Moldova. A fost una dintre cele mai bune acordeoniste ale anilor 92-93, apoi a studiat canto, o voce caldă, o fată care știe să învețe, chiar dacă, probabil, câteodată sunt prea exigent, dar ea se ambiționează să dea ce are mai bun. Acum este profesoară de pian și canto la Torino, dar se va întoarce, pentru a pregăti împreună două spectacole foarte speciale, la Palatul Bragadiru, pentru care avem mult de muncă.
– Ce puneți la cale?
– Vor fi două dueluri, între orchestra mea și cea a lui Marian Mexicanu, pe 6 iulie, și cea a lui Ionică Minune, pe 27 iulie. Doi mari maeștri ai acordeonului, nu am decât cuvinte de laudă pentru ei, am cântat de multe ori împreună, dar acum va fi ceva cu totul special. Pe scenă vom fi două trupe, un dialog, o confruntare, vreau să iasă brici, avem un nume, un orgoliu de apărat. Fiecare va demonstra ce știe, la ce nivel a ajuns. Amândoi au un mare atu. Nu doar că sunt mari soliști, dar știu să și acompanieze, am cântat cu fiecare la atâtea nunți, concerte. Dacă ai alături, la o cântare la rece, pe unul dintre ei, clarinet și acordeon, simți că ești acompaniat de o orchestră întreagă. Muzica e finețe, nu e ca la fabrică, e atât de delicată că și florile vibrează, își schimbă starea când le pui muzică. Și noi ar trebui să fim la fel, să lăsăm și sufletul să vorbească, nu să pună banul stăpânire pe tot. Eu n-am întrebat înainte câți bani ies, ziceam: „Lasă, făi Catango”, că era ca sora mea, „lasă, Nelule”, sau Ionică, „tu spune-mi la ce oră să fiu acolo și am să fiu”. Și n-am încurcat pe nimeni toată viața mea. Hai să mergem la treabă și sănătoși să ne întoarcem!
