MIELUȚĂ BIBESCU, genialul maestru al clarinetului: „Muzica înseamnă finețe, e atât de delicată, că și florile vibrează”

Catastrofa manelelor

– Tocmai v-ați întors dintr-o inedită aventură muzicală – „Șaraimanic înVie”. Un sfârșit de săp­tămână cu muzică lăutărească cântată „la re­ce”, fără stații și boxe, în­tr-o cramă. Vă priesc astfel de cântări, cu public re­strâns și tânăr?

– Mă bucură astfel de evenimente, pentru că pri­mești mult mai multă căl­dură și simpatie, in­terac­­ționezi mult mai intim, ești mai aproape de public, simți reacția lui profundă, în­țelegi cel mai bine că mu­zica lăutărească nu moare, ci înflorește printre mără­cinii ăștia, prin haosul ăsta creat de ma­nele, care sunt o catastrofă muzicală.    O bu­ru­iană rea, care crește peste muzica asta care e făcută din suflet pentru suflet și mă bucur că e savurată și de cei tineri. Te iau în brațe, te apre­ciază, e o satisfacție pe care nu ți-o pot da banii. Vezi în ochii lor că sclipește altceva decât ce e „pe piață” acum, ură, invidie. Vezi fericire și apre­ciere. Eu am cântat ani de zile la celebrul local „Șar­pele Roșu”, unde vedeam sufletul lui Ștefan Ior­dache, al lui Jean Constantin, al lui Gheorghe Dinică. Mari maeștri, co­loși! Cheful ținea până în zori, și maestrul Dinică, du­pă ce cânta toa­­tă noa­tea cu noi, zicea pe la 5 dimi­neața, „Băi, voi puteți cânta mai de­parte, pe mi­ne mă lăsați două ore să dorm cu capul pe masă, că la șap­te plec la re­pe­tiții”. Am primit și eu lecții de viață de la ei, pă­cat că începem să-i uităm. Vorba aia: „pământul rece, do­rul trece”. Trăirea asta caldă, apropierea, faptul că se auzea fiece suflare și ei puteau aprecia „Ia uite cum a fă­cut aici nea Bibi”, sau Mielle, sau Mie­luță, cum îmi spu­neau ei. Cân­ta­tul la „rece” e o mun­că foarte se­rioa­să, pe care o faci în plus, tre­bu­ie să fii finuț, să știi să îți dozezi sunetul, astfel în­cât să nu îți deran­jezi co­legul, să îl aco­peri, ci să îl ridici, să îl pui în valoare. E o lecție pe care am învă­țat-o la 15 ani de la tata, ma­rele vio­lo­nist Flo­rică Bibes­cu. Am fost atât de fe­ricit când m-a în­trebat prima oda­tă dacă vreau să merg să cânt cu el, dar după 15 mi­nu­te m-a trimis acasă și m-am pus pe plâns. Avea drep­­tate săracu, trebuie să știi să acompa­niezi, nu să te bagi în față.

„Dacă nu era tata, nu eram nimic”

– Tot tatăl dvs. a fost cel ce v-a deschis poarta spre jazz-ul cu care coche­tați în concertele de pe sce­nele mari. V-am admirat re­ci­ta­lul de la    Șa­rai­manic, cel mai impor­tant festival de gen din Ro­mânia.

– Festivalurile au și ele farmecul lor, sunt ca un exa­men, încerci să te prezinți cât mai onorabil, ai un nume de apărat. Numele ăsta a plecat și el de jos, era un copilaș, acolo, cânta cu clarinetul, unul spunea „bine, bra­vo!”, altul, din invidie, spunea că n-o să ajungă nimic. E ono­rant să am un nume, să fiu in­vitat la asemenea festivaluri, dar asta nu în­seamnă să-mi iau nasul la purtare, ci, din contră, să studiez mai mult, să apro­fun­dez, să învăț lucruri noi. Am fost primul care a îm­binat jazz-ul cu mu­zica lăutăreas­că, cu mulți ani în urmă. Jazz-ul e muzica tradi­țională ame­ricană, așa cum și la noi lă­u­tăria pură și muzica țigă­nească sunt ale noas­tre. Totul se transformă în alt ritm și în alt balans între muzica noas­tră și jazz, dar cu bun simț și cu mare răspun­dere. Până la ora as­ta, s-au luat mulți după mi­ne, dar n-a râs nimeni. În 77-78, lău­tarii noș­tri nu prea as­cul­tau jazz, nici nu prea aveau unde asculta. Eu pri­meam viniluri de la tata, cu Artie Shaw, Louis Arms­trong, Ben­ny Goodman, „ia ascultă și asta, vezi dacă-ți place, ia vezi cum e Cho­pin, uite ce ju­căuș e Mozart, Bach e mai cre­din­cios, mai se­rios”. Atâta recu­noș­tință și iubire păstrez pentru tata, dacă nu era el, eu nu eram ni­mic. Un om sim­plu, venit de la ța­ră, care a do­bân­dit o inteli­gen­ță și un stil de via­ță pe care mi le-a insu­flat și mie. Pe mo­ment, pe la 10, 11 ani, nu am re­a­­lizat, dar mai apoi, am înțeles și m-am mirat, dom­­ne, cum poa­te un om sim­plu, care poate că avea o singură pe­­reche de pan­tofi, să ajun­gă așa o mi­nunăție de om, să cu­noască atâta mu­zică?

Dueluri la Bragadiru

– A fost dificil să închegați o trupă de cursă lungă?

– Foarte greu, pentru că, îmi pare rău să o spun, cei mai mulți muzi­canți sunt interesați în ziua de azi numai de bani. „Domne, mergem la cântare, dar de ce ne mai chemi și la repetiții?” Asta e du­re­ros pen­tru mine. Măi, oameni buni, și albina alear­gă de nu mai poate, ca să aducă ceva bun în stup, așa și noi, trebuie să repetăm, ca să iasă ceva de calitate. Am renunțat la foarte mulți instru­mentiști care au o im­presie extraordinară despre ei și le știau ei pe toate. Dacă nu repe­tăm, nu iese, fratele meu, ni­mic! Eu nu fac nimic de mântuială, cine vrea să vină lângă mine știe că împărțim toți banii împreună, dar avem de lucru. Mi-a ajutat bunul Dumnezeu să găsesc instrumentiști de cali­tate și o solistă vocală excepțională, Svetlana Per­jovschi, din Republica Moldova. A fost una dintre cele mai bune acor­de­oniste ale anilor 92-93, apoi a studiat canto, o vo­ce caldă, o fată care știe să în­vețe, chiar dacă, pro­babil, câteodată sunt prea exi­gent, dar ea se am­bi­țio­nează să dea ce are mai bun. Acum este pro­fe­soară de pian și canto la Torino, dar se va în­toar­ce, pentru a pregăti împreună două spectacole foar­te speciale, la Palatul Bragadiru, pentru care avem mult de muncă.

– Ce puneți la cale?

– Vor fi două dueluri, între orchestra mea și cea a lui Marian Mexicanu, pe 6 iulie, și cea a lui Ionică Minune, pe 27 iulie. Doi mari maeștri ai acor­deonului, nu am decât cuvinte de laudă pen­tru ei, am cântat de multe ori împreună, dar acum va fi ceva cu totul special. Pe scenă vom fi două trupe, un dialog, o confruntare, vreau să iasă brici, avem un nume, un orgoliu de apărat. Fiecare va de­monstra ce știe, la ce nivel a ajuns. Amândoi au un mare atu. Nu doar că sunt mari soliști, dar știu să și acompanieze, am cântat cu fiecare la atâ­tea nunți, concerte. Dacă ai alături, la o cântare la rece, pe unul dintre ei, clarinet și acordeon, simți că ești acompaniat de o orchestră întreagă. Mu­zi­ca e finețe, nu e ca la fabrică, e atât de delicată că și florile vibrează, își schimbă starea când le pui muzică. Și noi ar trebui să fim la fel, să lăsăm și su­fletul să vorbească, nu să pună banul stăpânire pe tot. Eu n-am întrebat înainte câți bani ies, zi­ceam: „La­să, făi Catango”, că era ca sora mea, „la­să, Ne­lule”, sau Io­nică, „tu spu­ne-mi la ce oră să fiu acolo și am să fiu”. Și n-am încurcat pe ni­meni toată via­ța mea. Hai să mer­gem la treabă și sănă­toși să ne în­toar­cem!