Sărbătoare la Cluj – TIFF/ Jurnal de festival

– Peste 180 de filme de lungmetraj, din 45 de țări, 350 de proiecții, 120.000 de participanți și un nou record: cod galben de ploaie în fie­care zi. Cam așa a arătat proaspăt încheiata ediție de la Cluj a Festi­valului In­ternațional de Film Transilvania. O ediție care n-a fost nici ani­versară, nici prima după anii de pandemie, care a făcut cu greu față capriciilor vremii, dar care a reușit, cu efervescența și entuziasmul in­vitaților ei, să trans­forme orașul în sărbătoare –

Când plouă la TIFF, avioanele invitaților întârzie, concertele în aer liber se repro­gra­mează, traficul se dă peste cap, taxi­urile nu mai răspund la apel. Când plouă la TIFF, totul merge de-a-ndoaselea. În prima mea zi de fes­tival, am ratat două filme din cauza ploii și am așteptat mai bine de o oră ca suedezii de la formația Disco Punk, aterizați cu mare întârziere, să-și insta­leze sculele pentru concert. Mi-am uitat umbrela și badge-ul de intrare în camera de hotel, m-am udat leoarcă, sub prima rafală de ploaie, și mi-am rătăcit carnetul de notițe într-o cafenea. Un început cum nu se poate mai rău, pe care nu l-am putut spăla nici cu vizita scurtă la proaspăt înființatul Muzeu al Ci­ne­matografiei, nici cu tulburătoarea proiecție a filmului „Ultimul Tango la Paris”, cu care acum 50 de ani Bernardo Bertolucci a făcut istorie. A fost nevoie de o primă noapte dormită sub cerul Clu­jului și de cel puțin o cafea cu lapte și gheață de la Casa TIFF, pentru ca spiritele festivalului să fie mai blânde cu mine. A doua zi, odată cu primele raze timide de soare, festivalul îmi deschidea porțile, cu toate întâmplările lui.

O rețetă mexicană

E mic de înălțime, are o coafură de Jackson    Five și nu i-ai da mai mult de 25 de ani, deși are 43. N-are studii de cinema­to­gra­fie și nici nu vine dintr-un mediu intelectual. Scrie di­rect în spaniolă, filmează, contrar obice­iului bres­lei, doar în ordine cronologică și e, de fie­care dată, propriul său producător. Iar ca lucrurile să pară cu adevărat scanda­loa­se, mai declară și că nu visează la Hollywood. În masterclassul ținut la Cluj (animat de Ionuț Mareș), faimosul regizor mexican Michel Franco a povestit despre modul în care moartea tragică a unui membru al familiei, când el avea doar 11 ani, i-a schim­bat felul de a vedea lumea, a rupt ceva în el și a lăsat o urmă, care mai târziu a devenit film. Poveștile lui despre familii disfuncționale, despre dispariții și doliu, despre cât de mult ajungi să-i rănești chiar pe cei pe care-i iubești, i-au adus toate pre­miile posibile în Mexic și încă 15 premii internaționale. Dacă sunt mai de­grabă pesimiste, întunecate și dureroase, deși toa­tă viața a visat să scrie comedii, e și pentru că „nu poți alege niciodată ce fel de regizor o să fii”. De la Franco am învă­țat că a face film nu înseamnă să alergi du­pă o estetică cu orice preț, ci în primul rând să îmbrățișezi adevărul din tine, ca să afli cu adevărat cine ești. „Dacă poți, spu­ne-o cu cât mai puțin dialog!”, a mai zis el. „Și, înainte de a pune camera în miș­care, întreabă-te bine ce vrei!”.

Michel Franco citește mult – Saramago, Llosa, Houllebecq – spune că azi literatura îl inspiră mai mult decât cinemaul, dar se re­vendică, totuși, de la Kubrick și Buñuel, re­gizorii care i-au arătat că filmele nu sunt doar distracție, ci au puterea de a hipnotiza.

„From Nora, with love”

„După o vârstă, dacă erotismul se mu­tă în celălalt plan, în cerebral, dacă nu-l mai simți în corp, poezia nu-ți mai ie­se, să știi. Dar proza merge. Proza mer­ge oricând”. E una din replicile la care s-a râs cel mai mult, la premiera de la TIFF a documentarului despre Nora Iuga sem­nat de Carla Teaha. Pelicula începe abrupt cu dimi­nețile Norei și exercițiile ei matinale și se cons­tru­iește apoi lent, în jurul călătoriei pe care poeta no­na­genară o face cu trenul spre Frankfurt, unde e in­vitată la Târgul de Carte. Cu un titlu prea lung, care îi aduce mai degrabă deservicii, „De ce mă cheamă Nora, dacă cerul meu e senin?” și cu unele stân­gă­cii de debut, documentarul surprinde, totuși, ex­ce­lent personalitatea atât de paradoxală a celei mai iu­bite poete din România: dornică de oameni și ve­ne­rându-și, totuși, solitudinea, conștientă de vârsta pe care o are și totuși incredibil de tânără în simțiri, ga­ta să se îndrăgostească în orice clipă și, totuși, profund preocupată de moarte. Nora Iuga (draga prie­tenă a revistei noastre) a fost și ea prezentă la Cluj și a vă­zut pentru prima oară documentarul o dată cu noi. A răspuns la întrebările publicului – multe! –, a pri­mit flori și a fost aplaudată îndelung. Ne-a lăsat în dar rețeta ei de ajuns la 92 de ani, făcută din poezie, libertate, erotism și plăcerea de a dejuca așteptările – și un film care a reușit să o emoționeze și pe ea, așa cum nu am mai văzut-o nicicând.

O odisee electro

Pentru mine, Tangerine Dream era o formație din alte veacuri. O ascultasem întâmplător cândva, prin liceu, nici atunci nu mai era chiar nouă, vă puteți imagina, deci, uimirea cu care am descoperit în programul TIFF-ului de anul ăsta, concertul aces­tor pionieri din Cretacicul muzicii electronice. Că există aproape dintotdeauna e una, că sunt însă și azi incredibil de prolifici e cu totul alta. Din 1967, de când a fost înființată de germanul Edgar Froese, Tangerine Dream a scos peste 100 de al­bume, iar în componența ei s-au succedat peste 25 de muzicieni, care au marcat, fiecare la rândul lui, o epocă, un stil, o etapă de creație. Tangerine Dream și-a meritat din plin locul în festival, dacă nu pentru atmosfera de odisee spațială, de călătorie prin măruntaiele unei galaxii, cu care i-a ademenit pe cei care au umplut Casa de Cultură a Studenților din Cluj, atunci măcar pentru cele peste 50 de co­loane sonore de lungmetraje, seriale și jocuri video pe care le-a compus, în foarte lunga ei existență.

A fost o bucurie să-i urmăresc la Cluj, îmbrăcați în luminile roșii din scenă. Și o și mai mare bucurie să-mi dau voie, în sala plină ochi, după toată aler­gătura unei zile de festival, să alunec cu ei pe urmele muzicii.

Cum sună azi formația? Cel puțin la fel de cine­matic ca acum 20 sau 30 de ani, poate cu un sound electro mai pronunțat, străbătut de melancolia elec­trică a violonistei Hoshiko Yamane și învăluită în aceeași ambianță de Kosmische Musik care a con­sacrat-o. Azi, fondatorul ei, Edgar Froese, nu mai e în viață. Membrii actuali nu mai au nicio legătură cu vechea trupă. Și totuși, sprijiniți managerial de soția lui Froese, continuă să compună și să calăto­reas­că în toată lumea, parcă pentru a demonstra tuturor că unele povești au o mie de vieți.

Un regizor… radioactiv

Cel mai controversat invitat de anul acesta la TIFF a fost, cu siguranță, Oli­ver Stone: un regizor incomod și vizio­nar, ale cărui declarații îndrăznețe și nefiltrate le-au intrat la inimă mai ales celor cărora capitalismul le cam repug­nă. Oliver Stone e autorul unor capo­do­pere care au făcut istorie, cum e „Plu­tonul” sau „Născut pe 4 iulie”. E cel care a scris scenariul memorabilului și inegalabilului „Scarface”. Același om care a fost arestat și găsit vinovat pentru uz de droguri. Care a fost acuzat în mai multe rânduri de hărțuire sexuală în timpul filmărilor. Și care, în 2014, în timpul Revoluției Portocalii din Ucrai­na, a ținut partea lui Ianukovici, numin­du-i pe protestatarii pro-europeni „o bandă de neo-naziști”. Ieșirile lui anti­semite au încins paginile jurnalelor din Ame­rica și i-au făcut tot mai grea mi­siunea de a găsi finanțare pentru filmele lui. Are simpatii ideologice de stânga, e fascinat de Castro, iar documentarele lui despre Vladimir Putin și Hugo Chavez, „un tribut rușinos”, cum spun criticii, nu fac decât să spele imaginea unor dic­tatori. Și, cum în alchimia acestei per­sonalități explozive trebuia să intre și o doză bună de conspiraționism, în timpul pandemiei, Oliver Stone a preferat să se vaccineze cu… Sputnik.

Cam asta e fața nevăzută a unuia din­tre cei mai importanți și influenți ci­neaști ai secolului, care deține în pal­mares nu mai puțin de trei premii Oscar.

Conștient, probabil, că declarațiile lui sunt mereu pe muchie de cuțit, Oliver Stone s-a plimbat prin Cluj însoțit permanent de un bodyguard, în lobby-ul hotelului la care a stat s-a așezat aproape ostentativ cu spatele la mulțime, iar la petrecerile la care a fost invitat a preferat să se retragă în cochilia lui. Mai umblă vorba și că s-ar fi purtat execrabil cu staff-ul festivalului. Și totuși, succesul pe care l-a avut peste tot în lume cu „Născuți asasini” (de­venit film cult al unei generații) a făcut ca Stone să fie primit de publicul clujean cu mult entuziasm și îngăduință, iar proiecțiile celui mai recent film al lui să fie de fiecare dată sold out. „Îmi place ener­gia nucleară, aș mânca-o pe pâine”, a mai spus el la întâlnirea cu presa, încântat parcă să șo­cheze încă o dată. Lansată în toamna anului trecut, „Nuclear Now”, pelicula în care Stone se face avocatul ener­giei nucleare, „un dar primit de la zei, care ar putea salva omenirea de la extincție”, e un film făcut cu bani strânși de la finanțatori privați. Cine sunt ei, însă, nu se știe prea clar.

Drumul banilor

Un film nu înseamnă doar un regizor și o mână de actori. Un film înseamnă înainte de toate bani, bu­gete colosale de milioane de euro, care tre­buie obținute și bine gestionate. Iar ca să știi să navighezi prin hățișurile meseriei de produ­cător, ca un adevărat alchimist care transformă plumbul în aur, e bine să înveți de la cei mai buni. Echipa sudată în jurul lui Tudor Giurgiu pare să fi înțeles de multă vreme asta și, de mai bine de două decenii, aduce mai aproape de pro­fesioniștii din România nume mari ale in­dustriei cinematografice de peste tot din lume. De la sesiunile de pitching, în care tineri scena­riști își susțin emoționați viitoarele filme în fața unei săli pline, sperând să găsească sprijin pentru proiectele lor, până la workshopurile dedicate actorilor, la programele de training sau la conferințele de presă, întâmplările aces­tea mediate de TIFF, lipsite adesea de glam și desfășurate în săli banale de conferință, au    meritul incontestabil de a fi ridicat în toți anii aceștia nivelul local al industriei de film. Anul ăsta, invitat să-și împărtă­șească secretele a fost Si­mon Perry, un foarte in­fluent producător de film, care gestionează bugete de milioane de euro. Lec­ții­le lui despre cum se ob­țin și dirijează banii în film ne-au făcut tuturor mai multă lu­mină.

Rătăciți prin Cluj

Nu știu cum au reușit edilii Clujului să progra­me­ze lucrări de asfaltare chiar pe str. Universității, în inima festivalului, acolo unde Casa TIFF își așteaptă an de an profesioniștii. Dar dincolo de bila asta neagră, am descoperit cu încântare un Cluj schimbat și mai mult în bine, un oraș mai scump, pe alocuri, ca Bucureștiul, cu restaurante de top, cu magazine frumoase și parcări re­glementate ca-n Capitală. Clujul are alei umbroa­se, pe care, atunci când plouă, mirosul greu, de mie­re, al teilor coboară în aer cu fiecare picătură de ploaie. Are un Parc Botanic fabulos, cu o Grădină Ja­poneză în care hortensiile, liliacul și bujorii se întrec în mirosuri. Are o tratto­rie unde torta al limone are ace­lași gust ca-n Sicilia. Și o Vărzărie, ne­schimbată de 50 de ani. De-un sin­gur lucru s-au plâns toți participanții la festival: scaunele cinematografului Florin Piersic sunt super înghesuite, iar cele de la Casa de Cultură sunt un adevărat coșmar.

Cel mai iubit dintre pământeni

„Când o să fiu bătrână, aș vrea să fiu Geoffrey Rush la TIFF”, scria pe facebook o jurnalistă, după seara marii premieri. Și nu pot decât să-i dau dreptate și să zâmbesc, la fel ca ceilalți 1000 de oameni prezenți în Sala Mare a Teatrului Național, care l-au aplaudat pe actorul australian în picioare. Geoffrey Rush, unul din foarte puținii actori care se pot mândri azi cu Tripla Coroană a Ac­toriei (un Premiu al Academiei, un Premiu Emmy și un Tony Award). Geoffrey Rush, care, cu o zi îna­inte, în cămașa lui cu biscuiți, brioșe și burgeri, s-a revendicat cu umor de la Daffy Duck. Geoffrey Rush care, în seara în care urma să-i fie înmânat premiul pentru întreaga activitate, a urcat pe scena tea­trului cu o hârtiuță mototolită în mână, de pe care și-a citit mesajul de recunoștință chiar în limba română. Dar mai ales Geoffrey Rush, care și-a dat silința să pomenească pe nume pe fiecare dintre oamenii care i-au făcut sejurul plăcut, de la directori de festival, până la șoferi sau voluntari. Rareori am văzut la o personalitate de talia lui atâta gene­ro­zitate și atâta bunăvoință. „Strălucire”, povestea unui pia­nist atins de geniu care suferă de o cădere nervoasă devastatoare, s-a proiectat la festival chiar în pre­zența lui. Iar aplauzele frenetice de la final au confirmat-o: Rush e pur și simplu memorabil.

Nasty

Când Ilie Năstase își repurta marile victorii la Wimbledon sau la Roland Garros, eu nu eram încă năs­cută. Și mai bine așa, căci, dacă aș fi fost, m-aș fi îndrăgostit cu siguranță de el. La urma urmei, cu alura lui de star de cinema, pe jumătate introvertit, pe jumătate scandalagiu, Ilie Năstase n-a scăpat niciodată neobservat. Nici de Dia­na Ross și Bianca Jagger, care la vremea aceea au fost iubitele lui. Nici de revista „Maxim”, care, judecându-i „performanțele”, l-a pus pe locul 6 în „Top Ten Legends of Sex”. Nu vă ambalați! „Nasty”, documentarul regizat de Tudor Giurgiu, Cristian Pascariu și Tudor D. Popescu și produs de Cosmin Hodor, pe care am avut marea bucurie să-l văd la TIFF într-o proiecție privată, nu-i despre as­ta! E însă o mică bijuterie documentară, la care am izbucnit nu o dată în râs. Cu filmări de arhivă de o valoare inestimabilă, și interviuri cu nume mari ale tenisului mondial, de la Stan Smith la Ion Țiriac și de la Björn Borg la John McEnroe, filmul constru­iește, strat după strat, portretul unui mare sportiv, care a reușit, cu jocul și personalitatea lui, să schim­be pentru totdeauna fața mondială a tenisului. Pe Năs­tase, prezent și el în sală, l-am văzut cu ochii uzi de emoție la final, l-am auzit izbucnind entu­ziast, în timpul proiecției, surprins, el însuși, de tot ce-a trăit. Prieten fidel și jucător pasionat, mereu pus pe farse și gata oricând să sară la ceartă, dar mai ales galant cu fetele și necruțător cu arbitrii, Ilie Năstase e ace­lași copil mare și azi. Un ambițios care și-a câș­tigat bătăliile vieții, dar care a făcut-o de fiecare dată în felul lui. Până la toamnă, „Nasty” va avea și-o ver­siune definitivă. Documentarul, despre care se spu­ne că ar fi costat 700.000 de euro, intră-n octom­brie în cinema.

Ca peștele pe lună

Dacă ar trebui să rețin o singură imagine din filmul iranian care a dus acasă Marele Trofeu Transilvania, în valoare de 10.000 de euro, ar fi pri­virea adâncă, neliniștită a băiețelului de patru ani care într-o bună zi în­ce­tează să mai vorbească. E întâm­pla­rea care mi-a marcat mie însămi co­pilăria, pentru care n-am găsit ex­plicații nici azi, dar și povestea lui Ilya, copilul în jurul căruia regizoarea Dornaz Hajiha, o fotografă convertită în cineastă, construiește un film cu totul tulburător.

Ilya n-are niciun motiv să nu mai vorbească, niciun doctor sau psiholog nu-i găsește vreo cauză, părinții sunt grijulii și îl iubesc. Și cu toate astea, în timp ce tăcerea lui catapultează fa­milia într-o adevărată criză de cuplu, rămâne de neclintit în decizia lui misterioasă. Fără să explice în niciun fel titlul ales, „Ca peștele pe lună”, ale­gând cu bună știință să nu ofere nici explicații, nici deznodământ pen­tru povestea ei, Hajiha lasă lucrurile să plutească-n mister. E multă frumu­sețe în jocul celor doi actori, era de așteptat ca Sepidar Tari să ia și pre­miul de interpretare. E și multă poe­zie în acest film care se construiește lent, lipsit de orice coloană sonoră, traversat doar pentru câteva secunde, violent și abrupt, de Anotimpurile lui Vivaldi.   

„Ca peștele pe lună” e și ultimul film pe care l-am văzut, în liniștea zilei de duminică, într-un oraș care se golea, încet, de musafiri. A fost un festival tur de forță, care a prins sub cupola lui de la iconicele titluri ale lui Jean Luc Godard, până la clasicul „Casablanca”, de la poveștile cu emigranți sirieni până la filmele de dragoste ale finlandezului Klaus Harö sau la cele sumbre, apocaliptice ale lui Lars von Trier. Și de la peisajele new-yorkeze ale americanului Sidney Lumet, până la „Tar”-ul interpretat de Cate Blanchett, care a făcut senzație anul trecut.

Și au fost și petreceri…

…în fiecare seară, dar despre ele nu-mi mai ajunge spațiul să scriu: petreceri monstruoase, de 1000 de oameni, în care te simți pierdut și insignifiant, petreceri intime, la foc mic, cu DJ mixând direct de pe vinil.

Plouă mărunt peste mulțimea de oameni adunată la Casa TIFF, plouă fin peste paharele pe care le ținem în mână, plouă peste scandinavii blonzi, care-și vorbesc limba doar de ei în­țeleasă, și peste fetele înalte, cu co­ronițe în păr. Lumina e străvezie în seara asta, muzica bubuie și lumea se mișcă forfotitoare în jur. Închid ochii și le iau cu mine. Mâine plec. Dar până atunci, ceața asta albă, care se lasă pe lume, pare ea însăși o scenă de film.

Foto: TIFF