Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Pe Valea Oltețului, la Zătreni

– Oltețul este cel mai important afluent de pe partea dreaptă a Oltului, după ieșirea acestuia din chinga Carpaților. E un Olt mai mic, care iz­vo­răște din Masivul Parâng și curge pe o distanță de 185 km, traversând toa­te formele de relief. Toată valea Oltețului este încărcată de istorie: situri ar­heologice din neo­litic, din epoca bronzului, cetăți dacice, mânăstiri ortodoxe, conace boie­rești medievale, splendide case ale țăranilor liberi, numiți moșneni. La în­cepu­tul lui iunie, am urcat la volanul Opelinei mele și m-am oprit la Zătreni, un­de reședința superbă a neamului boieresc Zătreanu urmează să fie res­ta­u­rată, cu fonduri europene. O veste bună, pe lângă care am descoperit și mul­te alte lucruri uluitoare, pe care sper să le pot cuprinde între malurile acestui reportaj –

Drumul carelor

Spre lunca Oltețului

Învârt cheia în contact și accelerez pe șoseaua care traversează Polovragiul, dinspre mănăstire. E înnorat, răcoare, munții acoperiți de neguri. Îl invit pe profesorul pensionar Gheorghe Chelu să mă în­so­țească, fiindcă face niște poze minunate, foto­gra­fiatul fiind o pasiune veche, din tinerețe, de pe vre­mea aparatelor cu celuloid. Acum are scule digitale, performante, și, desigur, un ochi sagace, exersat în zeci de ani prin satele din nordul Olteniei și prin Bucu­rești, unde a predat la Politehnică, specia­li­zarea Metalurgie. Ar trebui să virez la dreapta, să cobor în Valea Oltețului, de pe platoul înalt, lipit de munți, dar profesorul îmi spune să o țin tot înainte, spre sud, prin Miloștea, pe Valea Tărâiei, afluent al Oltețului: „E vechiul Drum al carelor. Bunicul meu umplea carul cu piatră de var sau cu șindrilă și se punea la drum, pe Tărâia la vale, până întâlnea Oltețul, apoi mai departe, până în târg, la Bălcești. Făcea o săptămână dus, o săptămână întors. Când venea acasă, descărca drugile de po­rumb cum­pă­rate de la târg și ne bucuram că aveam mălai pentru toată iarna.” Acum, cu mașina, într-o oră ar trebui să ajung la Ză­treni, comună situată un pic mai la nord de Bălcești. O oră, față de o săp­tămână, cu zeci de ani în urmă, cu carul tras de boi! Conștientizăm, poate, prea puțin progresul acesta tehnic, înregistrat de la o generație la alta, progres care a scurtat timpul în mod uluitor. În câteva minute parcurg fiecare localitate care îmi iese în cale: Miloștea, Mateești, Berbești, Sinești, Târgu Gângulești (aici în­tâlnesc Oltețul, care soarbe apa Tă­râ­iei), Grădiștea, Livezi, Văleni, Ză­treni. Merg încet, să pot privi casele. Cele mai multe sunt construcții noi sau renovate. Arată ca niște case de vacanță. Salariile de la exploatările miniere din zona Ber­bești – Alunu, profiturile din afaceri mai mici sau mai mari, câștigurile din mun­ca prestată în țări din vestul Europei s-au transformat în pereți, în ferestre ter­mopan, în acoperișuri din țiglă me­talică, în balustrade din inox, în garduri dichisite. Din loc în loc, câte un gos­po­dar tunde iarba de la poartă cu o coasă electrică. Orb să fii să nu vezi această primenire a multor sate din România, mai ales a celor situate de-a lungul unor drumuri importante.

Castelele sudului valah

Conacul Zătreanu-Boicescu

Primăria Zătrenilor își are sediul într-o clădire scundă, străjuită de doi molizi înalți. Pe primar nu-l găsesc la birou, e plecat prin localitate, iar vice­primarul se află într-un loc fără semnal la telefon, după cum mă asigură un tâ­năr care lucrează la biroul de urbanism. Peste drum de primărie, văd două clă­diri mari, renovate: centrul cultural și școala, cu două etaje. În preajmă, o biserică veche, din lemn, acoperită cu șindrilă. Câteva panouri publice conțin infor­ma­ții despre proiectele edilitare și banii alocați de la bugetul național sau cel european. Aflu că edificiul boieresc pentru care am venit până aici se află într-o poiană largă, la numai doi pași de primărie. Ajun­gem în fața unei porți mari, deschise. În fața noas­tră, spre răsărit, se întinde lunca Oltețului, cu o li­vadă de nuci imensă. Dincolo de zăvoaiele de arini și sălcii, se ridică spinarea prelungă a unui deal îm­pădurit. În dreapta noastră, iată conacul boieresc, măreț și decrepit, în același timp, așteptând mâinile meșterilor să-l renoveze. Ansamblul arhitectural es­te compus din cula masivă, construită de boierii Ză­treni, pe la jumătatea sec. XVIII, iar lipit de aceas­­ta, spre răsărit, se află conacul, clădit de un anu­me Hristea Boicescu, urmaș al unui arendaș sosit din Bulgaria, aciuat pe lângă familia boierilor și ajuns, în cele din urmă, proprietar al unei bune părți din marele domeniu al acestora. Clădirea pare o navă ancorată într-un port pustiu, cu ape verzi. O veri­tabilă saga a Zătrenilor și a Boiceștilor ar putea fi scri­să pentru amatorii de istorii nobiliare valahe. Zapisele și istoria orală oferă o galerie bogată de personaje și un registru luxuriant de fapte, mai ales că, într-o proiecție idealizantă, valea Oltețului este asemănată cu Valea Loarei, datorită reședințelor bo­ierești de la Tetoiu, Zătreni, Livezi și Sinești. Avem și aici intrigi între latifundiari; petreceri cu muzică, danțuri și vinuri bune, aduse în buți uriașe din dealul Drăgășanilor; măriri și decăderi, ca a marelui boier Iancu Zătreanu, care a sfârșit cerșetor la Cra­iova; doamne cu inimă simțitoare pentru cei necă­jiți; arendași sau urmași ai acestora care au stat cu ochii pe averile boierilor decadenți; venetici cu traista în băț, ajunși, prin istețime și muncă, eroi civilizatori, și câte nu ar mai încăpea într-o poveste a acestor locuri, dacă un cronicar răbdător s-ar apu­ca să le consemneze! Comuniștii au făcut ceea ce au știut mai bine: au folosit castelul ca sediu al I.A.S.-ului. După revoluție, în urma unor tranzacții, cula Zătrenilor și conacul lui Boicescu, două clădiri lipite una de alta, au ajuns în proprietatea unor firme din Prahova, care au reușit să câștige un proiect de re­novare și restaurare, cu bani alocați prin Progra­mul Național de Redresare și Reziliență. Până în 2026, lucrările ar trebui finalizate. Ar fi timpul ca aceste mândre castele ale su­dului valah să fie salvate de la ruinare, așa cum au fost salvate multe castele ale grofilor din Transilvania, și incluse în circuitul turistic și cultural. Deocam­da­tă, aici, la Zătreni, rămân niște săli pustii și ziduri igrasioase, spre care urcă, din­spre lunca Oltețului, și de mai de­parte, de pe dealurile prelungi, mi­res­me vege­tale, mesageri discreți ai forțelor naturii, care stau la pândă să acapareze, ca o armată, orice clădește mâna omului. Sper ca meșterii să vină cât mai repede!

Lunca Oltețului

Gard în gard cu domeniul boieresc se află o casă impozantă, diferită de cele din sat. O privesc printre uluci din lemn și ramurile unui tei. E și aici o poveste, îmi spun, în timp ce strig din fața porții. Iese o femeie. O cheamă Ioana și îmi con­firmă că la castel a fost sediul I.A.S-ului. Între timp, sosește din sat, călare pe bi­cicletă, soțul ei, Corneliu, un oltean scund, subțire, cu ochi cenușii. Are, în mod incredibil după cum se mișcă de agil, 80 de ani! Nu i-aș fi dat mai mult de 60. „Eu sunt de aici, din sat, din nea­mul Cobreștilor. Am plecat de tânăr să lu­crez în construcții, la Bacău. Între timp, aici s-a făcut colectivizarea. În 1964, am cumpărat casa asta, de la un militar ieșit la pensie, Marin Mitroiescu. Ăsta o cumpărase de la unul Panai­tes­cu. În 1975, m-am întors definitiv acasă și m-am făcut gestionar la magazin, apoi am fost viceprimar. După revoluție, am fost primar opt luni, apoi agent fiscal și, în final, m-am pensionat. Peste drum, a fost o fabrică de teracotă și țiglă smălțuită”. Mă uit spre locul unde arată cu mâna și văd numai un teren viran, plin de bălării. Știu, ar fi fost minunat să stau de vorbă cu un urmaș al Zătrenilor sau măcar al Boiceștilor, dar nu am găsit. Interlocutorul meu îmi spune că ar mai fi un Zătreanu, dar că nu e chiar din neamul bo­ierilor iar copiii lui Hristea Boicescu au plecat la oraș. În ce-l privește pe el, pe fostul agent fiscal Corneliu Cobrescu,    l-a prins revoluția la școala de partid.    Dar măcar a apucat să fie opt luni primar în sat.

Splendoare în iarbă: casă de moșneni din Dealul Glemeia

„Mă uitam din biroul primăriei direct spre casa mea”. Dincolo de casa lui, în plin câmp, se află cula și conacul Zătreanu-Boicescu, unde este convins că au zăcut, betonate, comorile boierilor, pe care    ur­mașii lor le-au dezgropat după revoluție și le-au dus cine știe unde. Nu există istorie a unor conace va­lahe fără bănuiala că, undeva, la rădăcina zidurilor, s-ar fi aflat ferecat cu bolovani și blesteme un tezaur, o căldare plină cu bijuterii și monede din aur. Zâmbesc la ideea că, zeci de ani, funcționarii IAS-ului ar fi stat deasupra unor comori ascunse! Actualul primar, aflat la al patrulea mandat, a fost contabil la IAS și, aveam să aflu mai târziu de la o sursă avizată, a desfăcut o sobă de teracotă din conac, bucată cu bucată, și a reconstruit-o în sediul primăriei. Dacă o fi așa, măcar a salvat-o de la distrugere. Fabrica de teracotă care a funcționat chiar în centrul comunei zice-se că a fost atât de vestită, încât a avut clienți și peste munți: castelul de la Carei, din Ardeal, ar avea sobe amenajate cu teracotă de Zătreni!

Satele moșnenilor

Măreție pierdută

Valea Oltețului a fost un veritabil mozaic social: boieri mari și mici, cu feude întinse, mai ales pe firul apei, unde sunt ogoare fertile; țărani liberi, proprietari de pământ, numiți moșneni; țărani liberi, dar fără pământ, numiți clăcași sau șezători pe moșiile boierilor și ale mânăstirilor, pentru care prestau zile de muncă și cărora le dădeau dijmă din terenul primit în chirie; țărani lipsiți de libertate, dependenți de stăpânul lor, nu­miți rumâni, iobagi ai sudului valah și, pe ultima treaptă socială, robii boierilor și ai mânăstirilor. Documentele din arhive arată că relațiile dintre aceste categorii sociale erau deseori încordate: procese interminabile pentru pământ (boierii își ex­tindeau domeniul pe seama proprietății moș­nenești sau a altor boieri); acte de vânzare-cum­părare încheiate, uneori, „în silnicie”; părăsiri ale sa­telor, din cauza birurilor insuportabile, sau răs­coale locale, înăbușite prin intervenția arnăuților de la județ. Moșnenii, categoria situată imediat sub boieri pe scara socială, și-au întemeiat satele cu precădere pe versanții dealurilor prelungi sau chiar pe coama acestora. Dealurile Vâlcii, dar și ale Gorjului, erau pline de această viață moșne­nească, a țăranilor români liberi: ei stăpâneau în comun ogoarele, fânețele și pădurile, adică „în indiviziune”, ca să folosesc un termen juridic modern, dar își delimitau pe teren, la fața locului, cota de proprietate personală sau familială, având ca repere semne naturale: părul din coastă, fra­sinul din vale, bolovanul din luncă, deseori mo­șiile lor având ca semne de hotar și cruci din piatră. „Moș” se numea proprietatea indiviză, pri­mită de la înaintașul care se așezase acolo, de aici și ter­menul de „moștenire”. Țăranii liberi erau con­duși de cele mai multe ori de preoții lor, de unde și for­mula des întâlnită în zapise: „popa (este men­ționat prenumele acestuia, de pildă Dumitru), cu cetașii lui”. Aceste comunități erau foarte active juridic: se judecau cu boierii, cu mânăstirile, cu alți moșneni. Încetul cu înce­tul, lumea moșnenească a slăbit, s-a dezintegrat, iar comunismul i-a dat lovi­tura de grație prin colecti­vizare.

Ne luăm la revedere de la soții Cobrescu (numele este, în opinia mea, unul moșnenesc) și, în timp ce scot mașina din parcarea primăriei, decid să urcăm în satele Dealul Văleni, Dealul Glemeia și Mecea. Nu le zărești din vale, sunt ascunse de pădurile de fra­sin și tei care acoperă ver­sanții.

Corneliu Cobrescu

Drumul care se des­prin­de spre apus din șo­sea­ua principală este asfaltat și șerpuiește printre grădini înecate în fânețe. Ajung pe un platou înalt, unde dru­mul se întinde drept, ca tras cu sfoara. Lumea din vale a dispărut. Coborâm din mașină și privim, ui­miți, casele bătrânești, u­ne­­le cu etaj, care se înșiră una după alta. Multe sunt părăsite, pără­gi­nite, gata să se pră­bușească. Altele se țin încă bine, dar antena TV atârnată sub strea­șină nu convinge că mai trăiește cineva sub acoperiș. Mai la vale, pe o bancă, șade o fe­meie tânără. „Unde sunt oamenii care au avut aceste case fru­moase?”, întreb. „Nu mai sunt, bătrânii s-au dus pe lumea cealaltă, tinerii, la oraș”. Mai în jos, șchiopătând, o altă femeie în vârstă dă să intre în curtea unei case mai mici, dar plină de gălăgia unor copii, cel mai pro­babil nepoții ei. „Unde sunt vecinii dvs., cei care au avut casele acestea mari și frumoase?”.    Îmi răspunde așa, mai fără chef: „Au plecat la oraș”. Aici se cam termină satul, sau, mai bine spus, satele, fiindcă nu știu exact care sunt limitele între Dealul Văleni, Dealul Glemeia și Mecea. De fapt, nici nu mai contează. Li­mi­tele între epoci, nu între sate, sunt casele acestea incredibil de mari, de dichisite, dar gata să cadă ca niște păsări care și-ar lua zborul, dar o boală nemiloasă le macină trupul și nu se mai pot desprinde spre cer. Sunt veritabile reședințe ale foștilor moșneni, țărani liberi, care au preferat să tră­iască aici, pe coama înde­părtată a dealului, decât în vale, vecini cu curtea bo­ie­rilor.

Doamna Maria

Maria Șerban

La întoarcere, văd o fe­me­ie mergând pe marginea dru­mului. Pare obosită și mo­leșită de căldură. Opresc mașina și o strig. E cumva surprinsă să se audă strigată, scoasă din gândurile ei. Vine (aflu imediat) „de la vie”, apoi povestea ca­pătă un fir. Maria Șerban este din sat, aici s-a născut, aici a copilărit. A muncit la CAP, apoi s-a dus să lucreze la combinatul chimic din Făgăraș. Așa au făcut mai toți din generația ei. Au luat drumul orașelor, al platformelor industriale. Cine a mers la liceu sau la facultate a ajuns să lucreze apoi prin birouri, prin instituții. Dacă suntem onești, trebuie să recunoaștem că depopularea satelor ro­mânești nu este un fenomen recent, de după 1990: a început cu zeci de ani în urmă, odată cu colecti­vizarea și cu industrializarea. Maria s-a dus la Făgăraș, alți tineri din sat, la Râmnicu Vâlcea, la Craiova, Slatina sau chiar București. Casele mari, ridicate cu simț artistic, cu balconașe ca la conacele boierești, s-au pustiit și le-au copleșit buruienile. Maria e pensionară, s-a întors în sat, muncește în grădină, dar nu va rămâne aici: se va întoarce la Fă­găraș.

Fala apusă a câmpiei

Alții, însă, vor să rămână aici, în satul buni­cilor. Întâlnești și case noi, moderne, curți în­grijite, grădini cu pomi și viță-de-vie. Gospo­dăriile sunt racordate la rețeaua de apă, există și rețea de elec­tricitate, drumul este asfaltat. Condițiile de trai nu sunt chiar vitrege, aflu că iarna, dacă ninge prea mult, primăria trimite un utilaj și deszăpezește drumul. Vorbind în șosea cu Maria, o vecină iese la poartă cu un copilaș cu zulufi blonzi. Și ea își petrece verile aici, în aerul bun și în liniștea care învăluie satele de pe coama dealurilor prelungi. Nu, nu e chiar un loc vitreg, deși viața de odinioară a moșnenilor, a celor care au ridicat aceste case mari, mândre și frumoase, nu crede că se va mai întoarce. În timp ce cobor pe șosea, printre grădinile pline cu fânețe, îmi spun că Valea aceasta a Oltețului, cu satele care se înșiră din câmpie până sub streașina munților, ar merita mai mult din partea autorităților publice și a antreprenorilor: o bună organizare, in­vestițiile și promovarea ar scoate din uitare și ig­no­rare niște locuri încărcate de istorie. Pe aici tre­cea un foarte important drum antic, care venea din Balcani și ajungea în Transilvania. Ar fi timpul ca, măcar pentru turiști, drumul acesta al Văii Oltețului să fie scos la lumină.

foto prof. Ghe.Chelu

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian