SELECȚIA „FORMULA AS”

* Peter Handke, „Nefericire împăcată”, traducere de Alexandru Şahighian, Editura ART (tel /021/2240130), 110 pag.

În 2019, când i s-a decernat Premiul Nobel pen­tru literatură, austriacul Peter Handke (n. 1942) ocu­pa deja de mulţi ani un loc vizibil pe scena culturală germanică. Romancier, dramaturg, cineast, poet şi traducător (pe lângă scriitori francezi contemporani, a transpus în germană – din original – Sofocle şi Shakespeare), Handke era cunoscut şi pentru ati­tudinea lui rebelă. S-a aflat încă din anii `70 în cen­trul unor dispute care au făcut vâlvă (între altele, afirmase şi că premiul Nobel ar trebui desfiinţat!). Fiu natural al unei austriece de origine slovenă şi al unui soldat din Wehrmacht, cu o copilărie marcată de sărăcie lucie, şi-a descoperit devreme pasiunea pentru literatură şi scris, ba chiar şi-a abandonat studiile universitare de Drept pentru a se consacra acestei vocaţii. Primul lui roman, „Viespile”, pu­blicat la 23 de ani, ca şi piesa jucată tot în 1966, „Scan­dal cu publicul”, în care de pe scenă erau insul­taţi spectatorii, faptul că a criticat noul realism al deja celebrului „Grup 47” l-au făcut repede cunoscut ca    un „copil teribil” ce reclama pentru arte elibera­rea de obligaţia „angajării”. Se declara, provocator pe atunci, un locuitor al turnului de fildeş, sceptic în privinţa posibilităţii de comunicare a limbajului, considerat mai curând un mijloc de represiune a sinelui prin clişee şi convenţii. Ro­ma­nele lui din anii `70, în ca­re experimentează tehnici di­verse, nu mizează pe intrigă, ci sunt rătăciri printre refu­giile interioare ale unor per­sonaje înstrăinate într-o lume cu sens pierdut. Aşa e „Frica portarului înaintea loviturii de la 11 metri” (1970), ecra­nizat de Wim Wenders în 1972 – regizor cu care Hand­ke a colaborat şi la alte filme, azi de cine­ma­tecă. Scri­itorul a fost contestat şi pentru opiniile lui poli­tice, în special în timpul războiului din Iugoslavia, când a ţinut partea sârbilor şi a lui Slobodan Milo­šević şi a condamnat intervenţia NATO (faptul că mama lui era slovenă nu-i poate scuza justificarea crimelor de război). Cu toate derapajele lui scan­da­loase, opera literară vastă i-a fost apreciată de juriul Nobel pentru că „a explorat cu ingeniozitate ling­vistică periferia și specificitatea experienţei umane”. În româneşte i s-au publicat după 1990 câteva ro­mane, iar după nobelizare, Editura ART a iniţiat o se­rie de autor în care a apărut şi romanul pe care vi-l recomand. „Nefericire împăcată” din 1972 e în bună parte autobiografic, iar căutarea preciziei de expri­mare e sfâşietoare, căci romancierul încearcă să salveze din absurd sinuciderea reală a mamei lui în 1971, făcând din ea un caz: „la început plecam de la fapte, căutând să le formulez cât mai precis. Apoi am observat însă că, tot căutând să formulez, mă în­depărtam de fapte […]. Cu o gravitate implacabilă, constantă, încerc să mă apropii, scriind, de cineva pe care nu reuşesc să-l prind complet în nicio frază, aşa încât nu-mi pot forma obişnuita privire cumpănită, de sus, asupra lucrurilor”. În paragrafe scurte, di­bu­ind printre amin­tiri şi clişee deformatoare, ro­man­cierul reuşeşte să dea realitate rătăcirilor unei femei plecate din sat, fas­cinate şi respinse de lume, care îşi ascunde vulne­rabilitatea în spatele unei dem­nităţi rigide şi se risipeşte    in nimicurile obligatorii de zi cu zi. Îi scrie fiului ei cel mare, scriitorul, rod al pri­mei şi unicei iubiri cu un soldat german căsă­torit: „Vorbesc cu mine însămi fiindcă nu sunt în stare să spun ni­mănui nimic. Uneori mi se pare că sunt o ma­şină”. Pentru ea e de neconceput să o ducă aşa mai departe şi la 51 de ani îşi înghite toate som­niferele deodată, ne­satisfăcută de viaţa ei îngrădită, pe care şi-ar fi dorit-o într-o reconciliere cu originile şi nă­zuin­ţele tinerei ce a fost. Pe lângă „cazul” ma­mei nefericite, romanul e şi o permanentă interogare a muncii scriitorului, a posibilităţilor lui de a pă­trunde şi exprima misterele fiinţei.