Episodul Prigojin

„Marșul asupra Moscovei”, iniţiat de Evgheni Prigojin, patronul companiei de mercenari Wagner, s-a încheiat la fel de repede cum a început, cu un fel de remiză. Prigojin a renunţat la finalizarea lui, „ca să nu verse sânge rusesc”, primind în schimb (pen­tru el și oamenii lui) iertarea „țarului”. Prigojin tre­buie să se exileze în Belarus (înțelegerea a fost me­diată de Lukașenko), iar militarii Wagner neimpli­cați în marș vor fi integrați în armata regulată a Mos­covei. Am rezumat, în trei fraze, acest foarte bizar episod din istoria contemporană a Rusiei. Analiștii, psihologii și cercetătorii arhivelor se vor pronunţa asupra lui pe măsură ce lucrurile se vor aşeza. Cert este că acţiunea lui Prigojin nu poate fi calificată drept o încercare de lovitură de stat. Ac­țiunea lui a fost mai degrabă rezultatul unei revolte împotriva conducerii militare executive a armatei ruseşti, cerinţa maximă fiind demiterea ministrului de re­sort, Șoigu, și a șefului marelui stat major, Ghe­ra­si­mov, acuzați că în cadrul războiului din Ucraina au privat compania Wagner de proviziile și susţinerea logistică necesare, încercând să o des­ființeze. S-ar putea spune, deci, că motivul principal al „ofen­sivei” lui Prigojin a fost temerea că armata sa își va pierde autonomia, iar el autoritatea dată de deţinerea ei. Or, se știe că „Wagner” a fost întemeiat cu acor­dul „țarului”, din al cărui cerc de intimi Prigojin a fă­cut parte. „Rebeliunea militară” ar fi, din această perspectivă, rezultatul unei frustrări, datorate prezumţiei că alţi „intimi” l-au înlocuit în „favo­rurile șefului”, în ciuda „sacrificiilor” făcute de gru­pul Wagner pe frontul ucrainean. Oricât de mult ne-am strădui însă să explicăm mişcarea lui Prigo­jin prin motivele lui personale, răspunsurile nu sunt suficiente. Prigojin face parte din „sistemul lui Putin” și știe că afișarea publică a nemulțumirilor este amendată dur, pedepsită chiar cu anihilarea autorului. El nu ar fi avut curaj să organizeze o re­voltă, dacă nu ar fi avut sprijinul unor centre de pu­tere din ierarhia instituită de Putin. Prin surprin­zătoarea ei evoluţie rapidă, ofensiva lui Prigojin a dovedit că „sistemul țarului” este cariat și că au­toritatea impusă supușilor nu mai este atât de preg­nantă. Iar fisurarea sistemului se datorează calculu­lui greşit care a stat la baza declanșării „operaţiunii speciale” din Ucrai­na și rezultatelor ei absolut ne­satisfăcătoare. Mitul infailibilității lui Putin, condu­cătorul omnipotent și omniscient al Rusiei a fost, astfel, distrus. Prigojin nu l-a acuzat direct pe „țar”, ci pe unii din favoriţii lui care, pasămite, i-ar fi as­cuns realitatea și l-ar fi îndemnat la decizii nesă­buite. Iar lipsa de reacţie a multora dintre demnitarii putiniști față de „marșul asupra Moscovei”, al mercenarilor lui Prigojin su­gerează că opinia lui nu este singulară și că are des­tui complici la Kremlin.

Nu se știe, deocamdată, ce „argumente” a avut Lucașenko, preşedintele Belarusului, în fața revolta­tului Prigojin. Nici ce consecinţe va avea „exilul” acestuia. Se ştie că Putin nu a iertat niciodată „ieşirea din rânduri”. Pe moment, a depășit cumpă­na și pare mai hotărât ca oricând să meargă până la capăt în Ucraina, dar „episodul Prigojin” i-a dat o lo­vitură de imagine extrem de puternică, cu con­secinţe devastatoare. Mai întâi, a demonstrat că „uni­tatea monolitică” în jurul lui Putin nu mai există. Apoi, a dezvăluit că răsturnarea acestuia este posi­bilă. „Revolta lui Prigojin” a arătat că „siste­mul” nu stăpânește totul și că o acțiune organizată inteligent îl poate deregla. Un dereglaj ce poate apărea și în războiul cu Ucraina, cu consecințe fatale pentru Rusia. Putin va înlocui, probabil, câteva din „ca­petele sistemului”, dar măsura nu va rezolva instabilitatea acestuia, generând acumularea altor nemulţumiri, pentru actorii înlăturați de pe scenă. Se poate afirma, aşadar, că pentru susținătorii lui Pu­tin, revolta „wagneriană” a lui Prigojin anunţă, inexo­rabil, „amurgul putinismului”.