RALUCA AL HADDAD (Prezentator de știri la „Prima News”): „Pandemia mi-a pus stiloul în mână. M-am trezit, pur și simplu, scriind”

– Ești prezentatoarea matinalului de la Prima News, noua divizie a Prima TV, o televiziune di­na­mică, în plină ascensiune. Dar deși actua­litatea are multe subiecte tentante, menite să atragă atenția spectatorilor, tu ți-ai ales o temă aridă: educația. Și asta, cu mult înainte de greva profesorilor. De ce?

– Răspunsul la întrebarea ta vine din experiențe personale, niște adevărate traume. Chiar aș putea spune că marile decizii ale vieții mele au legătură cu felul în care am perceput școala. Lupta a în­ceput când am realizat cât de multe lucruri aș fi putut învăța ca elevă, dacă materiile ar fi fost predate într-un mod atractiv. În schimb, eu am murit de frica unor așa-ziși dascăli. Chiar am avut un profesor de istorie în liceu, care era atât de vio­lent, atât de imprevizibil și de lipsit de orice urmă de candoare, încât mie îmi era rău chiar și cu o zi înainte de orele lui. De aceea mă lupt: dacă mai există și azi astfel de profesori, ei trebuie să re­nunțe la dăscălie. Știu sigur că încă mai sunt elevi șocați, nu educați, iar eu, ca o pățită, voi îm­părți lupta cu ei. De aceea, am des în studio discuții legate de educație, profesori minunați invitați drept exemplu, dar și copii cu­rajoși, care-și apără drep­­­turile. Da, evident că s-au mai schimbat în bi­ne lucrurile în școli după revo­luție, dar nu complet și prea lent. Majo­ritatea acestor schimbări sunt în mediul privat, nu în siste­mul educațional de stat.

Damascul inimii mele

– Spui că ai fost umi­lită în școală, dar iată-te azi o persoană cu multe realizări. Cum ai răz­bă­tut?

– Tot ce citisem în li­teratură despre călăto­riile inițiatice mi s-a în­tâmplat mie, imediat după Bacalaureat. Ter­minasem liceul la Focșani și nu știam ce facultate să urmez, nu eram sigură de ni­mic. Poate ASE, că așa era moda, dar parcă aș fi mers pe biologie, pe care o știam foarte bine, fi­indcă în școala ge­nerală am avut o profesoară la această ma­terie pe care o adoram. Iată și exem­plul pozitiv, când dascălul adevărat îți devine model pentru întreaga viață. Pe tata îl încânta ideea aceasta, el fiind medic veterinar. Dar pentru că eram atât de nehotărâtă, tot el m-a încurajat să merg în Siria, la familia lui de-acolo, să-mi iau un an liber, să învăț limba și poate să-mi continuu studiile la Damasc. Așa, din scurt, iată-mă direct în avion, către rudele mele din Orient. Odată ajunsă acolo, am simțit că înfloresc, că mintea mea se deschi­de în mii de petale. Câ­teva minute, atât am fost confuză. Prima zi. Eram în mașină cu vărul meu, el a ieșit cu ceva treabă, iar eu am rămas să-l aș­tept lângă Bab Tuma (Poarta lui Toma, una din­­tre porțile orașului vechi, ce duce spre cartie­rul creș­tin). Prin geamul des­chis al mașinii, m-a în­­cercuit tot zgomotul aces­tei lumi atât de dife­rite. Oameni care arătau toți la fel și care vorbeau cu voci strigate o limbă atât de ciudată, muzică plân­gă­cioa­să, arome orien­tale de tot felul… Nu recunoș­team nimic, ca și cum fu­sesem teleportată pe altă planetă. Am simțit că mă sufoc, fizic, nu puteam trage aer în piept. Mă și văd privind disperată în stânga, dreapta, încercând să-mi umplu plămânii cu aer și căutând un reper, ceva familiar de care să mă agăț. M-am liniștit însă la fel de repede cum m-am și panicat, iar din acel moment totul a devenit o curiozitate pentru mine. Eu, un per­manent „de ce, de ce, de ce?”, iar toată lumea îmi răspundea cu răbdare la întrebări, neîntrerupt, doi ani. O lume în care m-am integrat, pe care am iubit-o infinit, care m-a schimbat, m-a întregit. Nici muzica nu mi s-a mai părut plângăcioasă, azi îi simt toate nuanțele.

Un bazar colorat și forfotitor

– Dacă am ajuns cu povestea în acest loc, în­cărcat de atâta istorie, așa de dramatic lovit de război, spune-ne cum arăta Damascul atunci când l-ai cunoscut?

– Era colorat. Colo­rat, în primul rând, prin mi­resmele lui. Prin ușile deschise (că e căldură in­fernală acolo), dintr-o casă iese miros de cas­tra­veți proaspeți, din alta, miros de cafea cu carda­mom, bună cum nu am băut nicăieri în toată lumea asta. Apoi trece pe lângă tine o doamnă musul­mană, bi­ne înfășurată în văluri, dar care a exa­gerat cu parfumul dulce, și ca să scapi, fugi pe partea cea­laltă a străzii. În goa­na ta, treci pe lân­gă un mic restaurant, și aro­mele de fistic, lă­mâ­ie, măsline și șofran, te fac să uiți de ce-ai tra­versat. Colorat era Da­mascul și prin oamenii lui de culturi, religii și etnii diferite. Problema este că orașul acesta trebuie cunoscut din interior, o călătorie tu­ristică tip agenție de voiaj nu-ți va spune nimic. Dimpotrivă, te vei în­toarce cu senti­men­tul că ai vizitat un bazar. Ca în orice loc cu o cultură veche de șase mii de ani (fa­milia mea are în afara orașului o casă a cărei pivniță se sprijină pe coloane ro­mane), turismul trebuie să fie unul profund, în amănunt, la om acasă. Eu am fost no­rocoasă să-l cunosc așa, gra­ție familiei din partea tată­lui meu, și am ajuns foarte re­pede să iubesc Damascul pen­tru tot ceea ce este, dar mai ales pentru faptul că mi-a dăruit pacea cu mine însămi. Mi-a plăcut studiul, pentru prima dată în viață am simțit cu adevărat că învăț. Nu mă puteam opri, citeam încon­tinuu, studiam gramatică, ieșeam pe stradă să vorbesc cu toată lumea, îi întrerupeam pentru fiecare amănunt pe care nu-l înțelegeam, fiecare pronunție, fiecare detaliu. Tata ajunsese să mă roage să mă opresc, să mă relaxez, târziu a înțeles că eram în cea mai relaxată stare din toată viața mea. Fără pro­fesori care să mă timoreze, fără frici că deza­măgesc. A fost magic! Poate și sângele meu pe jumătate arab a cerut călătoria de atunci, oricum ar fi, eu nu pot descrie acea primă ședere de aproa­pe doi ani din Siria decât prin bucurie. Bucurie și renaștere.

Azi, războiul a prăfuit Damascul. Au căzut literele din reclame, sunt doar frânturi, așa cum din frânturi e alcătuit și orașul bombardat. Am fost în 2018 ultima dată, dar m-am întristat foarte tare. Orașul colorat al inimii mele este azi alb-negru. Am avut dintotdeauna obiceiul de a face multe fotografii, am studii și pasiune pentru imagine, dar te rog să mă crezi că nu am avut puterea să se­lec­tez fotografiile făcute în 2018 în Damasc. Le-am pus pe un blog, așa, gră­madă, și am numit totul: „Film static cu mobilul”.

Sirienii iubesc România

– Dar sirienii cum sunt, Raluca? De la dis­tanță, toate popoarele ara­be par destul de du­re…

– Sirienii sunt ne­aș­teptat de calzi. Sigur, poți fi martorul unor durități, cultura lor diferă enorm de a noastră, dar, în gene­ral, sunt oameni afec­tuoși, care adoră Româ­nia. Suntem încă văzuți ca prieteni, așa cum era pe vremea comunis­mu­lui. Multe generații din Siria sau alte state arabe și-au făcut studiile la noi, în România, nu suntem de­loc percepuți ca niște oc­cidentali sau ca ame­ri­canii, pe care nu prea-i iubesc. Unul din re­gretele mele este că ro­mâ­nii se mai strâmbă când aud de sirieni, în timp ce si­rie­nilor li se lu­minează ochii, imediat ce află că ești din România.

– Nu te-ai simțit ni­cio­dată în nesiguranță în Damasc?

– Nu. Cu mici ex­cepții de comporta­ment, care țin de diferențe cul­tu­rale, care mai de­gra­bă m-au uimit decât m-au speriat, eu nu m-am sim­țit nicio clipă în pericol, în condițiile în care am colindat străzile Damas­cului și noaptea. La un moment dat, le cunoș­team mai bine decât ta­xime­triștii. Nici nu am avut vreme să mă gân­desc că ar putea să-mi fie teamă, atât de curioasă am fost. Orașul acesta a făcut din mine un pasio­nat obser­vator al amă­nun­tului, un înfometat de informație.

De la practică la teorie

– Când te-ai întors în România, ai devenit ime­diat studentă la jurnalism. Ce te-a îm­pins către presă?

– Siria! Inițial, nu am realizat asta, pentru că toate cercetările mele de acolo erau făcute din cu­riozitate, ajungeam până la esența omului, atât tră­geam de fiecare să-mi spună tot. Nu știam atunci că, de fapt, aceea era o foarte bună docu­mentare jurnalistică. Or, asta înseamnă să fii reporter. Sunt norocoasă, pentru că drumul meu a fost invers, de la practică la teorie. În facultatea de jurnalism, une­le baze teoretice mi se păreau ser­bede, fiindcă eu deja aveam practica făcută. Apoi am ajuns re­porter în ProTV, o muncă ce mi-a plăcut enorm și în care am putut aplica tot ce acu­mulasem pe teren și în facultate.

– Acolo te-am văzut și eu prima oară. Erai o prezență exotică, dar cu lecțiile foarte bine fă­cute. Apoi ai dispărut…

– Am hotărât la un moment dat să-mi iau doar un concediu fără plată de două luni de la ProTV, fiindcă îmi era foarte teamă că voi pierde limba arabă, pe care o învățasem în Siria. Trecuseră opt ani de televiziune, în care nu avusesem ab­solut nicio ocazie să-mi exersez araba. Intrasem în panică, fiindcă limba aceasta este extrem de grea, iar singura șansă să nu o uiți este să o vor­bești mereu. M-am întors în Siria cu bur­să, la Univer­si­tatea din Damasc, mi-am completat stu­diile cu multe nivele, de la gra­matică la literatu­ră. În timpul acesta, întâmplarea a făcut că se schimbase am­ba­sadorul Siriei în Ro­mânia și mi s-a pro­pus să vin tra­du­cător și responsabil cu presa. Și uite așa, două luni de con­ce­diu s-au făcut șai­spre­zece ani de lucrat în amba­sa­dă. Dorul de televi­ziune m-a bântuit, însă eu continuam să evoluez pe partea asta, de arabă, an după an mai dobândeam câte o abilitate, până să ajung să fac traducere în direct, categoria grea a acestei me­serii. Apoi a venit pandemia, o întâmplare ce mi-a schimbat viața, chiar mai tare decât războiul din Siria. Nu am mai suportat să văd doar pe aceiași doi colegi de birou în fiecare zi, am răbufnit și am simțit, brusc, că trebuie să mă întorc printre oa­meni. Am dat probă la „Prima News”, am obținut postul, aproape doi ani am lucrat în paralel, iar din ianuarie, sunt din nou, exclusiv, în televiziune, cu matinalul de luni până vineri. Dar pandemia mi-a mai oferit și un alt „cadou”: micile mele reportaje despre Siria, care se găsesc pe internet, le-am rea­lizat atunci, în pandemie. Izolarea mi-a pus stiloul în mână, m-am trezit într-o bună zi scriind, pur și simplu. Sper ca în timp să se lege totul în cel puțin o carte.

– Să încheiem cu tema de început: educația. Televiziunea ar trebui să fie și ea o formă de educație. Cum găsești evoluția ei, după 16 ani de diplomație?

– Paradoxal, și foarte schimbată, și „foarte aceeași”. Aceeași, fiindcă televiziunea, ca formă de presă, nu a reușit încă să-și câștige indepen­dența totală față de anumite gusturi, culori politice și influențe. Iar schimbată mi se pare mai ales după pandemie, căci o mulțime de lucruri se fac online, am colegi pe care nu i-am văzut de luni de zile. Se lucrează încă enorm de acasă, te și sperii când treci pe lângă calculatoare deschise și le vezi cum lu­crează singure, fiindcă sunt manevrate de la dis­tanță, de colegi care muncesc acasă. Nu știu dacă e bine sau nu, vom vedea în viitor. Mie mi se pare bizar, pentru că eu am învățat în studenție, apoi în anii de la Pro, niște rigori extraor­dinare în produc­ția TV. Cadre, lu­mină, crede-mă că noi studiam fil­me rusești ca să învățăm să facem încadraturi estetice la știri. Acum, un prim-plan, și aia e… Nu știu dacă mă voi obișnui vreodată cu un sistem atât de… simplificat, dar poate acesta e viitorul. Poate acesta e viitorul și în educație: metode di­recte, cu multă practică, fără mi­lioane de date care să inhibe copiii, să aibă impresia că nu sunt capa­bili, dacă nu reușesc să me­moreze totul. Metode simple, care să-i pregă­tească, în primul rând, pentru viață, căci aprofun­dă­rile în ceea ce privește talentele fie­că­ruia vor veni apoi de la sine.

Foto: IONUȚ MACRI