Vara în Bărbătești

Pe vremuri, vara la țară era anotimpul arșiței și-al zădufului. Cum venea luna iulie, parcă se schim­bau toate la Bărbătești, satul nașterii și-al copilăriei mele din Gorj. Parcă era mai liniște, vocile copiilor se au­zeau mai șters, țipătul vreunuia care își zdrelea degetele, la fotbalul cu min­gea de cârpe, se auzea mai înfun­dat. Vacile și boii, caprele și oile, cât ar fi fost de flămânde, mugeau stins și refuzau să iasă din grajduri, de teama arșiței de afară. Degeaba le deschideam ușile, ademenindu-le cu nutreț, ele rămâneau în așteptare până seara, temându-se să dea piept, cu cele 30 de grade, câte erau chiar la ora 8 dimineața. Sigur, ar fi trebuit să le scot pe la 5 dimineața, dar cum să mă apuc de treabă la ora aceea când, tot de căldură, puneam capul pe pernă abia după miezul nopții? Mama ne înțelegea, ne lăsa să dormim, așteptând cu îngăduință să ducem vitele la pășune și mai târziu. Duminicile pleca ea prin prăpădul de foc și ne lăsa liberi la somn. Chiar de era sărbătoare, le făcea iute pe toate: boii, ca­prele și tot ce era viu în grajduri ajungeau pe dealul de la Subvii înaintea răsăritului; la întoar­cere, dă­dea trezirea. Intram direct „în tură”, cum glumea mo­șul Ilie. Iar de sărbători, mama își ținea întotdea­una promisiunea de a ne face minunații ei cozonaci. Bucuria copilăriei mele. Spărgeam nucile, iar Maria, sora mea, pisa sâmburii în piuă, împreună cu un pachet de stafide, cumpărate de la Nea Io­nică, care avea grijă să aducă la cooperativă tot ce foloseau gospodinele la cozonaci. Își respecta consătenii, majoritatea lor petroliști la „Sov-Rom”, unde lucra și tata, care dădeau de veste, direct la Moscova, dacă se întâmpla vreun accident, vreun incendiu ori vreun defect. Însuși Hrușciov trecuse prin gara din Bărbătești, încetinind trenul, ca să vadă cu ochii lui stația de pompare care trimitea țițeiul direct la Odesa, printr-o conductă groasă cât înălțimea omului. Dincolo de ale casei, și eu, și Maria, mergeam zilnic la căminul cultural, pentru activități artistice pe care le prezentam cu mândrie, în fiecare duminică. Vorbeau vecinii de „copiii lu’ Longică”, de parcă am fi fost mari actori. Jucam amândoi în celebra piesă „Patima Roșie”, de Mihail Sorbul, eu în rolul lui Șbilț, Maria, în rolul Tofanei. Erau multe distracții în sat. Când se pornea jocul, la Sfinții Constantin și Elena, în hora adulților apărea o altă horă, mai mică, hora copiilor, pe care deseori o conduceam eu și Maria. Ne zbenguiam pe sub vioara și cobza lăutarilor Dindiri sau Pițigoi, lăsându-ne arătați cu degetul de câte o gospodină cu drag de cultură, care ne văzuse pe scena cămi­nu­lui cultural. Pe Maria o știau și din piesa „O noapte furtunoasă”, dar pe mine nu mă puteau uita din rolul lui Șbilț, cu care repurtasem un succes uriaș… Așa erau verile acelor timpuri, multilateral dezvoltate, ca vremurile în care trăiam. Dimineața la vaci, pe la amiază la umbră, seara pe scena că­minului cultural, la horă, de sărbători… Din păcate, am avut și un spectator căruia nu i-am plăcut pe scenă: Mimi, colega mea de clasă, pe care o pân­deam pe după uluci. Când m-a văzut îmbrăcat în Șbilț, cu pălărie de orășean, a ieșit din cămin și du­să a fost…

Ion Longin Popescu