Azilele groazei

Chestiunea „azilelor groazei” – documentată de me­diile independente – impune o întrebare gravă: cum a fost posibil ca în România secolului XXI, țară democratică, membră a UE și a NATO, să se petrea­că asemenea grozăvii? Din păcate, faptul că un grup de afaceriști veroși, lipsiți de orice scrupul moral, au chinuit cu tratamente subumane, ființe lipsite de orice capacitate de apărare, jefuindu-le concomitent de bunurile lor și de drepturile dobândite de ele din partea statului, nu a fost un accident. „Azilele groa­zei” se adaugă unei serii întregi de situații asemă­nă­toare. Catastrofa de la „Colectiv”, ca să amintesc doar un eveniment din serie, a fost posibilă din același motiv precum cel ce stă în spatele „lagărului de exterminare pentru bătrâni și handicapați”, des­co­perit pe teritoriul comunei Voluntari. În ambele cazuri (și, de altfel, în toate celelalte) a apărut clar că lipsa de responsabilitate a autorităților, aplicarea formală și selectivă a legilor și corupția endemică, la cel mai înalt nivel, sunt cauzele producerii lor. Nicio gașcă mafiotă, niciun grup infracțional organi­zat nu ar fi îndrăznit să ducă la limită extorcarea de fonduri de la stat și de la privaţi, dacă administraţia (naţională și locală) ar fi aplicat „la literă” legea organizării sale și ar fi fost mai puţin politizată. Ad­ministraţia românească, supergonflată și dominată de clienţii partidelor politice    este principala „sursă” a tuturor situaţiilor de tipul „azilelor groazei” sau „Colectiv”.

Cum s-a ajuns la această stare? Am scris încă din primii ani ai restaurării democraţiei pe plaiurile mio­ritice, că principala primejdie pentru societatea în care trăim este „confiscarea” statului, politizarea ins­tituţiilor lui. Încă de la începuturile noii democraţii româneşti, foştii politruci și securişti comunişti s-au transformat în „funcţionari de stat”, au ocupat ins­tituţiile acestuia, dirijându-le după propriile lor in­terese. Sub oblăduirea lui Ion Iliescu, primul șef al României post-ceaușiste, partidul-stat (PCR-ul) a fost înlocuit cu statul-partid, adică statul ocupat de „moştenitorii comunismului” și de urmaşii lor. După „marele jaf naţional”, care a fost privatizarea fostei pro­prietăți socialiste (cu mari câștiguri pentru „de­cidenții” procesului!), „proaspeţii” funcţionari ai sta­tului s-au orientat spre „administrarea” veniturilor acestuia, operaţiunea devenind baza bunăstării lor, a diferenţierii lor față de ceilalţi, de restul societății. Partidele înființate de ei (pentru că democraţia este, prin definiţie, pluripartidică), doar formal deosebite între ele, s-au vădit a fi „vehicule” pentru accesul ra­pid la resursele statului, partidele veritabile fiind eliminate (PNȚCD-ul și alte grupări politice civice), pervertite (PNL-ul) sau „puse la zid” mediatic (USR-ul, FD-ul , PMP-ul). A fost posibilă astfel instituirea unei ierarhii politice de inspiraţie feudală, bazată, în principal, pe criteriul fidelității față de „șef”, față de „baron”, care interpretează (sau ajustează) legea du­pă propriile-i necesităţi și distribuie „susți­nătorilor”, în funcţie de această fidelitate, diverse răsplăți. Într-un asemenea „sistem”, recompensele nu puteau veni decât din administrarea veniturilor statului, prin plasarea „clienţilor”, indiferent de pregătirea lor și de calitatea lor morală, în instituţiile administrative pe care baronii le conduc.

În problema „azilelor groazei” s-a demonstrat, e drept, cu dovezi indirecte, că „executanţii” au în spate doi politicieni cu funcţii înalte în statul român: Gabriela Firea-Pandele, fost Primar General al capitalei și, actualmente, Ministru al „Familiei”, și Marius Budăi, colegul ei de partid și Ministru al Muncii. Gabriela Firea-Pandele și-a plasat rudele, prietenii și protejaţii în fruntea respectivelor aziluri, deşi nu aveau nici expertiza, nici studiile care să le justifice numirea. Afacerea prin care le răsplătea fidelitatea era, cu atât mai sigură, cu cât se desfășura pe teritoriul controlat de soţul ei, primarul Pandele al comunei Voluntari. Iar Marius Budăi, șeful în drept să avizeze funcţionarea acestor „instituţii de binefacere”, a încercat să blocheze orice cercetare civică prin ONG-uri nealiniate politic. Controlul de stat, pe care ministerul său trebuia să îl efectueze, era anunţat întotdeauna executanţilor din teren. Cum să mai respecte litera legii și regulamentele în vi­goare funcţionarii de stat, subordonaţi lor, când exem­plul şefilor este ăsta. Tragedia „azilelor groa­zei” și încrengăturile oneroase din spatele ei au fost dezvăluite, ca și în cazul „Colectiv”, de presa încă independentă. Dacă scandalul nu ar fi fost atât de exploziv, afacerea ar fi continuat în linişte. Gabriela Firea-Pandele și Marius Budăi s-au derobat de orice responsabilitate în tragedia provocată de protejaţii lor. Ambii demnitari au de rezolvat probleme mult mai înalte decât nişte „mici găinării”. E adevărat că ele nu s-ar fi întâmplat dacă făptuitorii nu acţionau sub aripa lor. Dar dacă li se aminteşte asta, vor de­clara că sunt „atacaţi politic” (știind probabil că, după „modelul Piedone”, justiția îi va găsi curaţi ca la­crima). Iar la alegeri, mituiţi cu promisiuni și câteva „daruri”, mulţi români îi vor vota în conti­nua­re.