Magia verde

– Fără să ne ceară permisiunea, se strecoară în sufletul nos­tru, făcându-ne fericiți. Acum, când luna Iulie atinge supremația so­la­ră, am vrut să aflăm cum se explică magia pe care verdele adânc al pădurilor și măreția na­turii o stârnesc în noi –

Dr. psih. PATRICIA LALA: „Când amenajăm o grădină, construim un paradis”

– De ce ne emoționează așa de tare verdele „greu”, de vară, al pădurii?

– Vegetația ajunsă la apogeu ne face să simțim că există o putere mai mare decât a noastră. Că cineva mai presus decât noi orga­ni­zează miracole care ne fericesc. Semne divine că acel ce ne-a creat ne poartă de grijă și sufletește. Vrea să ne bucu­răm.

– De ce o plimbare prin pădure ne oferă ma­xi­mum de destindere?

– Când suntem obosiți, lipsiți de energie, apatici și deprimați, e bine să ne uităm la frunzișul tufelor și-al copacilor vreme de un ceas, ori să ne ducem în pădure, așa ne sfătuia cu sute de ani în urmă Hildegard von Bingen. Pen­tru călugărița medie­vală, verdele era cu­loarea cu cele mai mari vir­tuți terapeutice, era con­vinsă că orga­nismul nostru poate absorbi „prin ochi” această „forță verde”. Și în zilele noastre, oamenii de știință se preocupă de puterea tă­măduitoare a culorii verzi. Prof. Terry Hartig, de la Universitatea Uppsala (Suedia) a cerut unui grup de subiecți să-și imagineze, timp de 40 de minute, că execută o serie de activități sportive, ce ne­cesitau foarte multă con­centrare. Apoi, în următoarele 40 de mi­nute, participanții la test au trebuit să se plimbe prin pădure, și alții prin oraș. Primii au fost vizibil mai relaxați și și-au refăcut mai bine forțele decât cei care colin­daseră orașul. Agresi­vitatea și iritarea se diminuaseră, în schimb, le cres­cuse capaci­tatea de con­cen­trare. Potrivit unui studiu efectuat la Uni­versitatea din Padova (Italia), chiar și sim­plele imagini ale unor pri­veliști naturale sunt de ajuns pen­tru a alunga obo­­seala men­tală a studen­ților. La uni­versitatea americană Dela­ware, li s-a proiectat stu­denților un film despre ac­cidentele de muncă din­tr-o întreprin­dere de prelucrare a lemnului, obser­vându-se ulte­rior că stresul provocat de vizionarea pe­liculei scă­dea mai rapid dacă pri­vitorilor li se pre­zentau apoi câteva pei­saje. În prezent, cercetătorii dispun de nu­me­roase dovezi ce atestă efectul relaxant al naturii. În mo­men­tul când privim un peisaj care ne încântă, sen­timentele și gândurile nega­tive ge­nerate de stres sunt înlocuite cu unele po­zitive: interes pentru comunicare, calm, ama­bilitate. Iar aceasta în­seam­nă relaxare pură.

Psihologii americani, deschizători de dru­muri în studierea acțiunii terapeutice a natu­rii, susțin că ambianțele relaxante ne în­deam­nă să ne ordonăm gândurile și să reflectăm la probleme și aspecte de viață, ceea ce con­tribuie la o destindere mentală. Ei au urmă­toarea teorie: omul modern se află într-o stare continuă de concentrare forțată, de care sim­te nevoia să se elibereze. Iar el reușește să facă aceasta în mijlocul naturii. Căci ea ne fas­ci­nează, atrăgându-ne involuntar aten­ția și sti­mulându-ne interesul, prin zborul unei păsări pe dea­supra capetelor noastre, prin miresmele ce plu­tesc în aer, prin foșnetele pădurii. Pen­tru a perce­pe toate acestea, nu trebuie să facem un efort de vo­ință, care ne-ar costa energie. Dim­po­trivă: atenția in­voluntară declanșează me­canis­mul relaxării.

– De ce singurătatea e mai supor­ta­bilă în natură, decât acasă?

– Deoarece su­fe­rința născută a­casă din solitu­dine are mereu de-a face cu oamenii de care ți-e dor, a căror lipsă o simți, cu care n-ai izbutit să sta­bilești un contact. E vorba, așadar, de o durere ce-și are punctul de por­nire în­tr-o rela­ție. În mo­men­tul când ieșim în natură, ne plasăm într-un me­diu unde singu­rătatea de­vine un fapt cu totul firesc, prin urmare, ne sim­țim mai puțin depen­denți de alți oameni. Un copac nu ne respinge, nu fuge de noi, va rămâne în același loc, chiar și după ce noi vom muri. Prezența lor, din clipa în care o ac­cep­tăm, e permanentă. Sunt „de față”. Martori tă­cuți ai tu­mul­tului sufletesc. În­tâlnirea în solitudine cu ceva mai mare decât noi, mai puter­nic, și căruia to­tuși ne dăm seama că-i aparținem poate fi tămă­duitoa­re.

– Efectul verdelui e la fel de puternic și în gră­dinița din dosul casei sau de pe balcon?

– Da, dar nu plantând, de pildă, doar tufe cu parfum îmbă­tător. Mai curând vei reuși dacă îți creezi o gră­dină care să corespundă nevoilor tale proprii. De exem­­plu, una gata să-ți ofere intimi­tatea unui colțișor de odihnă, bine protejat de o vege­tație bogată, sau una clar structurată, după un plan minimalist. Când ne amenajăm o grădină, cons­truim un paradis. De altfel, aceasta și este tra­ducerea literală a cuvântului „gră­dină” din limba per­sană veche. Iar despre paradis, fie­care își face o imagine proprie, strict individuală. Acțiunea be­nefică a grădinii asupra noas­tră are de-a face și cu experiențele din trecut, cu lucru­rile care ne-au în­con­jurat de-a lungul anilor. În copi­lărie, învă­țăm că trandafirul nu e numai un obiect cu petale și ghimpi, ci și floarea iubirii, sau că un ghiocel pro­mite sfâr­șitul iernii. Ne bucurăm atunci când re­în­tâl­nim lu­cruri care au avut o semnificație aparte pentru noi.

– Mulți oameni se consideră extrem de fericiți când escaladează munții. De ce?

– Fiindcă peisajul montan răspunde în mod deo­sebit nevoilor noastre sufletești. Cercetătorii au stabilit ce condiții trebuie să îndeplinească natura, pentru ca noi să ne simțim bine în ea: printre altele, să ne dea senzația de spațiu larg, ce poate fi ex­plorat cu privirea. Să ne creeze impresia de liber­tate; am scăpat din constrângerile coti­diene, viața și lumea ne aparțin. În drume­țiile monta­ne poți privi viața de sus, totul îți apa­re din­tr-o dată mult mai neînsemnat, te dis­tan­țezi de pro­blemele tale. Îți schimbi gândurile. Sentimentul pe care îl ai odată ajuns în vârf, anume că ai învins toate obsta­colele, e pur și simplu grandios. În plus, în timpul ascen­siunii te transpui într-o stare cu totul spe­cială, ești atât de absor­bit de ur­cuș, încât nu mai per­cepi scur­­­ge­rea timpului. Datorită caden­­ței regulate a pașilor și destin­derii în mijlocul naturii, corpul și min­tea se află în armonie, ceea ce te face fericit. Drumeția la mun­­te este o trăire plenară a naturii.