Mircea Cărtărescu: „E nevoie ca un singur editor din lume, de oriunde, să creadă cu adevărat în tine!”

– Puțini sunt autorii care au reușit performanța de a seduce în ace­lași timp cititorii de-acasă și pe cei de peste mări și țări. Mircea Cărtă­rescu a făcut-o! După ce a cucerit Spania și America Latină și a fost onorat la Guadalajara cu distincția FIL, unul dintre cele mai presti­gioa­se premii literare din lume, romanul său, Solenoid, a fost declarat și Car­tea de ficțiune a anului în Statele Unite, de către publicația Los An­geles Times. O mare reușită, care, alături de alte zeci de premii și de cele peste o sută de traduceri din pal­mares, îl înscriu, astăzi, în galeria marilor scriitori ai lumii. –

Piatra de temelie: „Solenoid”

– Domnule Cărtărescu, ultimii ani v-au adus atâta recunoaștere și premii internaționale, cât nu v-au adus decenii întregi de scris…

– Așa e! Traducerea romanului Solenoid a în­semnat pentru scrisul meu un adevărat break­through, o creștere notabilă a imaginii mele, pentru că a apărut în mai multe limbi, aproape în același timp. E un roman care a fost deosebit de bine re­cep­tat peste tot prin lume, pe unde a apărut, incluzând aici și Statele Unite ale Americii, unde traducerea s-a soldat cu un important premiu, Los Angeles Times Book Prize. Tot anul acesta am primit și Pre­miul Criticii Spaniole, al doilea ca importanță pen­tru lumea hispanică, după Premiul Cervantes. Șirul a continuat cu un premiu italian, Premio De Sanctis Europa, acordat de Fundația De Sanctis, numită astfel în onoarea marelui critic și istoric lite­rar ita­lian din secolul al XIX-lea. Azi este condusă de stră­nepotul său, numit tot Francesco de Sanctis, pe care am avut ocazia să-l și cunosc în Belgia. Deși e un pre­miu italian, el se acordă la Bruxelles, ca un sim­bol al valorilor europe­ne. Am primit și aici, în Ro­­mâ­­nia, trei premii im­por­­­tan­te, Premiul Radio Ro­­mâ­nia Cultural, Premiul Re­vistei Obser­vator Cultu­ral și Premiul Ficțiunea. Toa­te pen­tru Theodoros, cea mai recentă carte a mea.

– Însă cel mai im­por­tant dintre toate, pe care l-ați omis în enu­me­rarea pe care ați făcut-o, e cel primit în noiembrie, anul trecut, în Mexic, Premiul Târgului de Carte de la Guadalajara. Un premiu foarte con­sistent și din punct de vedere financiar, în valoare de 150.000 de euro.

– Premiul FIL este unul dintre premiile inter­na­țio­nale care au și această com­po­nentă financiară sem­nificativă. Însă, dincolo de aspectul material, valoarea sa simbolică este cu mult mai mare. Este un mare premiu pentru scriitorii care se exprimă în limbile romanice din toată lumea, o piață de carte ce ajunge la sute de milioane de oa­meni. E o piață uriașă pe care, dacă reușești să pătrunzi, este cât se poate de bine.

„În Spania, Italia și America Latină, cărțile mele sunt de-a dreptul iubite”

– O aventură începută în Mexic și continuată, în aceeași notă superlativă, în Statele Unite. Aproape că ne lăsați sentimentul că e suficient să dai lovitura într-o parte a lumii, ca apoi faima să se propage, ca valurile. E succesul contagios?

– Știți cum se spune în Biblie: „celui care are i se va mai da, iar celui care n-are i se va lua și ceea ce are.” Așa stau lucrurile și în lumea culturală, o lu­me competitivă, în care lucrul cel mai important este încrederea pe care o capătă cititorii, editorii, criticii etc. în scrierile tale, în puterea ta de-a scrie cărți adevărate, cărți de calibru, cărți care pot fi iubite și admirate. Niciun autor nu are același succes în toate părțile lumii. Nimeni nu poate prevedea când și unde va avea succes, căci succesul e un lucru foarte volatil, paradoxal și, uneori, trădător. Acum câțiva ani, m-am întâlnit la New York, la Festivalul PEN World Voices, cu scriitoarea Amélie Nothomb, care mi s-a plâns că, deși vedetă în Europa, nu e la fel de apreciată și pe piața americană. N-am să uit cum stătea într-un colț, în marele hol al festivalului, fără ca nimeni să se apropie de ea, deși ținuta ei excentrică și sofisticată o făcea ușor de recunoscut. După ce am fost publicat în Franța, cu volumul Nostalgia (fotografia mi-a apărut pe coperta re­vistei La Quinzaine Litteraire și s-a scris elogios în mai toate ziarele franceze), totul a băltit, apoi, pentru vreo 15 ani, în care-am schimbat mai multe edituri, fără niciun rezultat. A trebuit să iasă So­le­noid și Melancolia, în ultimii ani, ca lucrurile să se schimbe și să ajung relativ cu­noscut și-n Fran­ța. M-au consolat doar primirile foarte bune, cu premii pres­ti­gi­oase, de ca­re în toată acea perioadă am a­vut parte în Ger­mania, A­us­tria, Olan­da și Suedia, spații cul­turale și li­tera­re so­lide, un­de încă se știe ce e li­tera­tu­ra. Iar a­cum, iată că din Spa­nia și din Ame­rica Latină a venit un val de simpa­tie, la care nu mă aștep­tam deloc și care recu­nosc că m-a co­ple­șit. În ultimii ani, din epi­cen­trul editurii ma­dri­lene Im­pedimen­ta, împinse de entuziasmul unui editor de excepție, En­rique Redel, cărțile me­le au căpătau un statut, cred eu, destul de vi­zi­bil în lumea hispa­nică. Francezii, germanii sau suedezii au prețuit me­reu cărțile mele. Dar în Spania, Italia și America La­tină ele sunt de-a dreptul iubite.

„Străinii știu să-și împingă înainte valorile”

– Un premiu interna­țional are parcă o valoare mai mare, măcar și pentru faptul că știi că nu este rezultatul unei mașinațiuni politice sau al unui joc edi­torial. E o privire obiectivă, nu?

– Nu mă îndoiesc că se fac jocuri literare pretutin­deni în lume și la toate nivelurile. Le-am simțit și eu pe pielea mea de destule ori, când am concurat cu autori mai slabi decât mine, credeam eu, și am pierdut premii internaționale im­por­tante. Doar anul acesta am concurat la trei astfel de premii, la fel de mari, ca și cele pe care le-am primit. Am ajuns între cei doi finaliști și le-am pierdut în favoarea unor scriitori care mie nu-mi spun nimic, împinși de la spate de formidabile rețele de influență culturală. Pentru că străinii știu să-și împingă înainte valorile, pe când noi le punem piedică. Nu-mi pare însă rău, vreau doar să spun că, la fel ca în orice domeniu foarte concurențial, în literatură trebuie să știi și să pierzi. Uneori, un eșec face cât zece succese. Lumea nu e un loc al dreptății, cine crede asta va da cu capul de toate zidurile. Eu nu am talentul rețelelor de cunoștințe utile, care te susțin și te împing înainte. Prietenii mei sunt „inutili” și poate de aceea foarte dragi. Nu fac parte din grupuri și nu am flatat pe nimeni în viața mea. Așa încât, chiar nu pot (și cred că nimeni nu poate) atribui succesul cărților mele în Occident decât numai calității lor literare. Oamenii care mi-au dat aceste premii nu mă cunosc și nu știu nimic despre mine, doar mi-au citit cărțile, care s-a întâmplat să le placă, să le spună ceva. Cum s-a întâmplat să le placă și cititorilor străini, care, de multe ori, pur și simplu le iubesc. Există deja fan-club-uri de limbă spa­niolă, Los Piquetistas sau Araña, mariposa y so­lenoide: Mir­cea Cărtărescu en espagnol. O co­lec­ție de cărți a unei edituri străine se nu­mește So­lenoid. O trupă de muzică din Ame­rica Latină se nu­meș­te și ea So­le­no­ide. O faimoasă cân­tăreață mexicano-ame­ricană a compus un album cu idei din „Sole­no­i­de”. Sunt admiratori genuini ai cărților me­le, pentru care au de­ve­nit cărți-cult. Cum, de altfel (nu mă plâng!), există foar­te mulți cititori ai lor, și în România.

– Până la urmă, dincolo de calitatea literaturii pe care o face un scriitor, cum funcționează mașinăria asta a succesului inter­național? E nevoie de un context favorabil, de un traducător priceput? E nevoie de un agent literar?

– Calitatea textului e lucrul cel mai important. Cu toate astea, e posibil să fii un scriitor foarte bun și să nu ai șansa unei cariere internaționale. Kafka, în definitiv, până la moartea lui, a fost un autor aproape necunoscut. Din mecanismul succesului (repet: volatil și înșelător) fac parte multe lucruri. Un rol important îl au, înainte de orice, toate insti­tuțiile culturale care au datoria să promoveze cul­tura românească pe plan internațional, să fie niște platforme sau punți pentru promovarea valo­rilor românești. Lucrul ăsta s-a întâmplat la noi mai bine în unele perioade și mai rău în altele. Politica s-a vârât de multe ori în chestiuni culturale și a făcut dezas­tre. În ciuda influenței ei nefaste, la Ministerul Culturii și la multe institute culturale din lume exis­tă încă oameni competenți, dedicați valorilor mo­dernității. Eu i-am întâlnit și îi pre­țu­iesc. Apoi, un rol extrem de important în străinătate îl au tradu­că­torii, care pentru autorii români care nu au, tra­dițional, un agent literar (eu însumi n-am agent) de­vin, ei, un soi de agenți. Ei le vorbesc edi­torilor des­pre scriitorii care merită să fie cunoscuți și traduși și, în general, au o influență foarte mare, de cele mai multe ori pozitivă, dar în unele cazuri nefastă. Iar apoi sunt, bineînțeles, editorii. E de ajuns ca un singur editor din lume, de oriunde și nu neapărat unul mare, să creadă cu adevărat în tine. Entuzias­mul e molipsitor, asta nu știu editorii noștri. Pe când în străinătate există, mai ales la editurile mici și mij­locii, redactori care nu publică decât ceea ce citesc ei înșiși și le place. Așa este Enrique Redel, așa este editorul austriac Herbert Ohrlinger, care și el a făcut enorm de mult pentru mine. Așa este Will Evans de la „Deep Vellum” din SUA. Și așa sunt și alții, care au crezut în mine, care țin la mine și care știu că, dacă sunt susținut, eforturile lor vor fi răsplătite. Sunt oameni care au investit în cărțile mele și care acum culeg roadele. Will Evans a crezut atât de mult în Solenoid, s-a bătut atât de energic pentru carte, încât entuziasmul lui a făcut ca romanul unui autor venit din mijlocul pustiului, cum se zice, tradus într-o țară care nu traduce prea mult, în general, și nu consumă literatură străină, să devină o carte-cult și să depășească pragul de vânzări la ca­re poate spera un scriitor străin, fără agent literar și fără sprijinul unei mari edituri. Solenoid se traduce acum și în portugheză și va apărea anul viitor la Sao Paolo, în Brazilia. Îmi pun, de asemenea, multe spe­ranțe în cel mai recent ro­man al meu, Theodoros.

– „Theodoros” e o poveste cu un limbaj dens, bogat, foarte colorat istoric. Nu va fi o provocare pentru traducători?

– Dacă traducătorii mei au putut traduce Le­van­tul, dacă au fost în stare să traducă Orbi­tor, care e cartea mea cea mai complexă, din toate punctele de vedere, vor putea cu siguranță să traducă și Theo­doros. Sigur că orice traducere e, fatal, incom­pletă, traduttore-traditore, cum se și spune. Dar e o trădare albă, benignă, frumoasă. Un mare traducător poate traduce orice. Farmecul lui Theodo­ros, o carte cu parfumuri bizantine și in­serții arhaice și regionale, nu stă doar în limba folosită, ci și în imaginație. E o carte cu povești și întâmplări de toate felurile, unele realiste, altele fantastice, care ar trebui să placă oamenilor din toate culturile. Sentimentul meu e că po­ten­țialul ei e la fel de mare ca al Sole­no­id-ului, deși cele două sunt total diferite.

„Invidia și gelozia, în viață sau în literatură, sunt oribile și meschine”

– Succesul atrage adesea și duș­mănii. Ați simțit din partea confraților și invidie pentru toată recunoașterea de care aveți parte?

– N-o spun numai eu: invidia și ge­lozia, în viață sau în literatură, sunt ori­bile și meschine. Sunt însă omenesc-prea-omenești. Dante însuși ne spune că, după moarte, va întârzia o vreme în cer­cul invidioșilor din Purgatoriu, care, ca pedeapsă, au pleoapele cusute cu sârmă, ca să nu se mai uite la ce fac alții, ci să-și vadă de propriile treburi. În lu­mea literară n-ar trebui să pre­domine invidia, ci emu­lația, dorința de a face ceva la fel de bun, de adevărat, de curat ca și celă­lalt. Călătoria mea literară de patruzeci de ani încoace n-a fost ușoară. Deși n-am făcut niciodată vreun rău cui­va (dim­potrivă, am scris mai mult decât orice scriitor de azi despre con­frații pe care-i admir), a trebuit să trag mereu după mine un lung și divers șir de ad­ver­sari, de la cei literari la cei ideo­lo­gici și chiar poli­tici, veniți din toate genera­țiile și din toate zonele. Nu știu să le răspund altfel decât scriind mai departe, așa cum cred eu că trebuie scris: din toate puterile mele, cu mo­des­tie și simț al binelui, adevărului și frumosului, fai­mosul Kalokagathon al celor din ve­chime..

– „Scriitorul scrie ca să fie iubit”, notați când­va în paginile „Jurnalului”. Dar, când vin atât de multe dovezi de afecțiune peste el, nu e și copleșit?

– Da, copleșit, dar mai ales obosit. Anul acesta am acceptat mai multe drumuri decât de obicei. Am făcut câ­te­va turnee foarte lungi, cum a fost cel din Statele Unite sau, de curând, cel din Santo Domingo, din Repu­bli­ca Domi­ni­cană, care au însemnat drumuri cu avionul peste ocean, drumuri interne în Statele Unite, distanțe foarte mari și oboseală multă, care s-a acumulat. Sper ca vara asta să scap de ea, trăind mai relaxat și mai liniștit. Nu mă plâng însă. Pentru mine, călă­toriile sunt cele care-ți deschid mintea. Dacă n-ar fi și munca pe care o fac peste tot unde sunt invitat (conferințe, con­ver­sații pe scenă, lecturi, interviuri), nu mi-aș petrece viața decât pe drumuri. Călătorind, ajungi să cunoști oameni, să interac­ționezi cu scriitori, ci­titori și critici de pretutindeni, cu personalități cul­turale pe care altfel nu ai fi avut șansa să le cunoști. Dar mai ales ajungi să vezi lucrurile diferit, să înțelegi și punctul de vedere al altora. Noi ne închi­puim, de pil­dă, America Latină, ca pe o lume a treia, o lume violentă, a nedreptății so­­ci­a­le și a inega­lităților de toate felurile. Și lu­crurile astea există, fără îndoială. Dar America La­tină nu se reduce doar la atât. E o lume mai bogată, mai organizată și mai umană decât ne-o imaginăm. Foarte diferită de a noastră, dar o lume pe care am învățat s-o iubesc și în care mă simt acasă. Latino-americanii sunt lipsiți de ipocrizie, spun întotdeauna ce gândesc și își arată sim­patia și antipatia direct, fără mena­jamente.

„Cartea ta mi-a salvat viața”

– Turneul din America Latină a scos la iveală și un episod de admirație față de scrisul dvs. dus până la fanatism. Un cititor și-a tatuat pe braț coperta „Solenoid”-ului. Mai poate cineva să rămână echilibrat și cu picioarele pe pământ în fața unor astfel de dovezi de sim­patie?

– N-a fost doar tatuajul. Toată întâmplarea a fost incre­dibilă și bulversantă și vine în­tr-un context pentru descrierea căruia mi-ar trebui zeci de pagini. Când acel tânăr cu pă­lărie mexicană și lanț de aur la gât, care semăna cu Pancho Villa sau Zapata, m-a văzut dând autografe, a izbucnit în plâns și a venit direct la mine, spunându-mi mereu și mereu: „Car­tea ta mi-a salvat viața!”. M-a îmbră­ți­șat cu o bucu­rie de nedescris, apoi mi-a arătat tatuajul pe care și-l făcuse pe antebraț: coperta So­le­noidu­lui spa­ni­ol. Cum trebuia eu să re­ac­ționez la sce­na asta? Cine mă cunoaște deja știe: cu prie­tenie, dar fără efuziuni. Din fericire, nu sunt genul care-și pierde așa de ușor simțul realității. Mă ajută me­reu un fel de disociere pe care-am avut-o întotdea­una: pe de-o parte, sunt un om foarte obișnuit, ac­ce­sibil, cu totul lipsit de fumuri scriitoricești (pe care le detest și aș vrea să previn și cititorii revistei dumneavoastră: cu cât cineva arată și vorbește mai mult ca un scriitor, cu atât sunt șanse mai mari ca el să fie doar un cabo­tin). Pe de altă parte, devin cu totul altul la masa de scris, unde intru într-un fel de transă: lumea din jur dispare și, deodată, răsare soarele lumii mele inte­rioare. Am încercat mereu să nu-mi bat joc de bruma de talent care mi s-a dat, să fiu sincer cu mine însumi și să accept dharma mea în lume: dacă ești războinic, trebuie să lupți, dacă ești actor, trebuie să joci, dacă ești scriitor, trebuie să scrii. E atât de simplu.

– O să închei cu o întrebare care ne-a trecut multora prin minte zilele acestea. Vă duce acest succes inter­național, de care v-ați bucurat re­cent, mai aproape de Premiul No­bel?

– Nu. Eu nu-mi fac niciun fel de iluzii în privința asta și nu vreau ca nimeni din publicul românesc să aștepte ceva de la mine. Preocuparea mea e să-mi scriu cărțile, așa cum cred eu că trebuie scrise, fără com­promisuri artistice sau ideologice. Ce nu pot nici influența, nici controla nu are de ce să mă preocupe. Nu voi mișca niciodată vreun deget pentru un premiu, în afara dege­telor cu care țin stiloul.