Teodor Frolu (curatorul expoziției    „Patrimoniul lui Ivan Patzaichin”): „A plecat de acasă pentru a fi campion”

– Muzeul Țăranului Român găzduiește, până la începutul lunii august, o amplă expoziție dedicată unuia dintre cei mai mari spor­tivi ai tuturor timpurilor: IVAN PATZAICHIN. Am stat de vorbă cu Teodor Frolu, organizatorul evenimentului –

Recapitularea unui destin

– Ce conține expoziția dedicată marelui sportiv Ivan Patzaichin și ce mesaj vreți să transmiteți prin ea?

– Expoziția a pornit într-un moment în care sun­tem în plin proces de construire a Memorialului Ivan Patzaichin din Tulcea, de pe fa­le­za ce îi poartă numele, și a Muzeului de la Mila 23, din Delta Du­nării. Inau­gurarea va avea loc în septembrie, până atunci expoziția de la MȚR se vrea o recapitulare a moștenirii pe care Ivan o lasă Ro­mâniei ca om, ca sportiv și ca sus­ținător al Deltei și al comu­ni­tă­ți­lor de acolo. După 6 august, când se va încheia ex­po­zi­ția, îi vom mu­ta conținutul în clă­direa Mu­zeului de la Mila 23. Pen­tru noi a fost o ex­pe­riență pro­fun­dă să adu­năm lao­lal­tă rodul mun­cii depuse alături de Ivan timp de 12 ani, de când am fondat Asocia­ția. Multă lume ce vizitează expo­ziția ră­mâ­ne impre­sio­nată de diver­si­tatea de inițiative, în care Ivan a fost im­plicat direct. Mul­te din ele continuă și azi, și asta este foarte important, pentru că duc mai departe dorința lui Ivan de a-și folosi numele în beneficiul Deltei și al oamenilor de acolo.

Un om respectat și iubit

– Oare cum ar fi reacționat Ivan Patzaichin, un om de o modestie impresionantă, față de pro­iectul acesta grandios, ce îi este dedicat?

– Termenul acesta de modest s-a folosit deseori în caracterizarea lui Ivan, având o conotație mai de­grabă de slăbiciune, ceea ce nu era cazul la el. Înainte de toate, Ivan era un om de un rar bun simț. Își respecta semenii. Era un om împlinit și nu sim­țea nevoia să arate altora cine este el, ce a făcut, să se laude în vreun fel. Fap­tul că nu brava, nu în­cerca să pro­fite de numele lui pentru a genera be­neficii pentru el, era per­ceput ca mo­des­tie. Or, nu e vorba de modestie în acest context. El și-a fo­losit numele și notorietatea în mod conștient, în slujba co­munității, a mul­ti­culturalității Del­tei. A fost un om res­pectat și iubit pen­tru că îi respecta și el pe ceilalți, mereu cald, uman, ac­ce­sibil. Nu a refuzat nicio­da­tă pe cine­va care a vrut să-i strân­gă mâna sau să facă o poză cu el. Asta nu e modestie, ci omenie, ceva la care cred că societatea româ­neas­că jindu­iește, de aceea este în con­ti­nuare iubit și respectat. Nu l-aș ca­rac­teriza pe Ivan ca un om modest, ci ca pe un om con­știent de valoarea sa, care se comporta întotdeauna cu na­turalețe și ex­trem de mult bun simț.

Victoriile de după înfrângeri

– În conștiința colectivă Ivan Patzaichin a ră­mas ca un mare sportiv de succes. Expoziția pre­zintă și părți mai puțin cunoscute ale vieții lui.

– Au rămas multe lu­cruri mai puțin cunoscute din viața lui Ivan, chiar și din activitatea sa spor­ti­vă. În perioada comunistă, e­șe­cul nu era prezentat, dar dacă studiezi viața de spor­tiv a lui Pa­tzai­­chin, vei afla că întot­dea­una a avut o mare vic­torie după o mare înfrân­ge­re, iar asta s-a con­ti­nuat și după în­che­ierea carierei sportive. Când am început să lucrăm îm­preună și ni s-au încurcat niște lucruri care pă­reau că merg perfect, Ivan, în­tr-un moment de sin­ceri­tate, cu un zâm­bet în colțul gurii, mi-a spus: „Doru, am uitat să-ți spun ceva. Mie nu-mi iese niciodată ceva din prima, mereu tre­buie să iasă mai întâi prost, apoi, cu multă mun­că, iese bine.” Puțină lume știe că el a câștigat la 18 ani primul aur olimpic, în Mexic, la proba de dublu, după ce, cu doar 45 de minute înainte, ratase lo­cul întâi la simplu. Era mult în față, cu un avans con­siderabil și, cu 200 de metri înainte de linia de sosire, s-a în­tors să vadă ce se întâmplă, nu-și mai vedea con­curenții, o pală de vânt l-a dezechilibrat, a încercat să se redreseze și a făcut o contracție musculară ce l-a imobilizat, l-au scos pe brațe cole­gii. Nu-și mai imagina nimeni că după 45 de mi­nute va concura la dublu și va lua aurul olimpic. Mai târziu, la Mün­chen, povestea cu pagaia ruptă este tot un mo­ment de cumpănă care precede un mare succes. În serii, în primii 25 de metri, i se ru­pe pagaia și este foarte aproape să rateze calificarea în finală. Intră în recalificări, ca apoi să ia aurul în finală, într-o cursă câștigată într-o manieră cate­gorică. Ivan are multe astfel de povești, mai puțin știute. Avea o dârzenie ce provenea din condițiile aspre ale copi­lăriei din Deltă. Îmi povestea cum, la 13-14 ani, tră­gea toată noap­tea la rame, a­lă­turi de tatăl său, pen­tru a aduce lem­­­ne de iarnă, de la 30 de kilometri.

Un om pentru oameni

– Copilăria face par­­t­e, adesea, din rețeta marilor campioni…

– A avut de-a lungul vieții câteva momente cheie. A spus că atunci când a plecat de acasă, din Deltă, a plecat pen­tru a fi campion, nu pen­­tru a vedea dacă va fi un sportiv bun. După ce a devenit campion olim­pic la Mexico, a con­ti­nuat la Mun­chen, apoi Mon­treal, Los An­geles, Mosco­va, de fie­care da­tă re­inven­tându-se, do­ve­­din­du-și forța în fața unor generații noi de sportivi. Acest lucru l-a caracte­rizat mereu. Și ceea ce a făcut cu noi, cu Asociația Ivan Patzai­chin, a făcut cu mare plăcere, era parte zi de zi din proces. Lucram îm­preună, stătea la birou de di­mi­neața până seara. Mulți ar fi spus: „Sunt o legendă, un erou național, îmi culeg roa­dele vic­toriilor din tre­cut, mă bucur de pensie, de ono­ruri”. Dar în lo­cul aces­tui sce­na­riu con­for­tabil, el a ales să mai lu­­creze 10 ani pen­tru co­mu­ni­tate. Ivan se bucu­ra de com­pania oame­nilor, iubea să facă lucruri pentru ei și îm­pre­ună cu ei. Majoritatea celor cu ca­re lucrăm acum l-au cu­noscut și se implică cu drag în pro­iectele pe care el le-a por­nit, cu emoție și cu res­pon­­sa­bi­­litate, din respect pentru perso­­nalitatea sa.