Marin Mălaicu-Hondrari: „Eu trăiesc așa cum scriu”

Poveste într-o fotografie

Nu e o fotografie cu rulota în care a locuit în Spania, țara în care a plecat să-și schim­be viața, și nici un portret cu Ro­ber­to Bolaño, scriitorul ale cărui versuri și le-ar ta­tua oricând pe trup. Fotografia pe care a adus-o, surprinsă pe un deal din Sângeorz, e doar o cheie către viața lui. În încăpere e liniște. Scriitorul Marin Mălaicu fumează. Fumează, și fumul țigărilor lui desenează spirale și arabescuri în jur.

Mătușa Ioana din casa de pe deal

– O fereastră cu lemn scorojit și o bătrână cu năframă care pare decupată dintr-o poveste. Cine e bunica din imagine și de ce ai ales tocmai fotografia asta, Marin?

-E mătușa mea, Ioana, sora mamei mele, iar asta e casa ei din Sângeorz, casa în care am crescut până la șapte ani, când am intrat la școală și am coborât la oraș. Eram mai mulți frați la părinți, pe atunci era ceva obișnuit să dai un copil unui unchi sau unei mătuși, când tu nu te puteai ocupa de toți. Mătușa Ioana era singură și a trăit toată viața ei în casa de pe deal. Nu s-a măritat nici­oda­tă, ceea ce pentru o țărancă era destul de ciudat. Uitându-mă acum înapoi, îmi dau sea­ma că era o femeie destul de stranie. Pre­fera singurătatea, prefera să stea în liniștea ei, cu văcuța și cu pământul ei. Am ales foto­grafia asta pentru că acum patruzeci și ceva de ani eram doar un copil într-o casă de țărani în care singura carte era Biblia. Destinul meu ar fi trebuit să fie unul de om care își cultivă pământul și care îngrijește de casa lui. Doar că viața are căile ei uimitoare. În marea singurătate de acolo, în care de jur împrejur erau numai păduri, în care iernile începeau în octombrie și se terminau în martie, în care nu aveam nici lumină electrică și nici vreun copil cu care să vorbesc, am învățat să spun povești. Aveam două paturi cu saltele de fân, în casa mătușii. Într-unul dormea ea, în altul dor­meam eu. Și întotdeauna, înainte de a adormi, în­ce­peam să vorbesc. Inventam povești despre vecinii de peste deal. Mai târziu, când am mai crescut, mi-am făcut doi prieteni, un cizmar și-un miner, cu care mergeam vara pe dealuri. În timp ce cizmarul își pă­zea oile, eu le povesteam din „Dama cu camelii” sau din „Vicontele de Bragelonne”. Și aici e de fapt ne­bu­nia, pentru că niciodată, dar niciodată, nu po­ves­team exact ce citisem. Atunci, chiar în clipa în care povesteam, descopeream uimitoarea plăcere de a inventa.

Un deșert de singurătate

– Cei mai mulți scriitori pe care i-am cunoscut au o relație cu singurătatea puternică, marcantă, de neocolit. Aș putea spune că literatura se naște, înainte de toate, din singurătate…

– Ai dreptate. Toți scriitorii, dar absolut toți scriitorii mari pe care îi cunosc au traversat deșerturi de singurătate. Nu e ceva ce și-au ales, e ceva ce li s-a întâmplat. Au în­frun­tat singurătatea, și-au apro­pri­at-o, s-au împrietenit cu ea. Dar tocmai singurătatea asta a scriitorului e cea care îl face, în cele din urmă, să scrie cărți prin care el speră să-i ajute și pe alții să fie mai puțin singuri. Chiar când cărțile astea sunt scrise într-o singurătate totală, cumplită, dementă, ele rămân o mână întinsă, un mod de a-i spune și ce­­luilalt ceva despre tristețe și despre bucuria regă­si­tă de după, despre durere și despre iluminare: „Uite ce am văzut eu, poate te va ajuta și pe tine cândva!”.

– Tu ai făcut fotografia asta, Marin?

– Nu, nu. E făcută de Dorin Cîrcu, un fotograf care locuiește în Sângeorz, care e absolut înnebunit după natură și care bate de ani de zile munții și dea­lurile. În 2018, când am început să organizăm, cu scriitorii Dan Coman și Florin Partene, Tabăra de Literatură de la Sângeorz, aveam nevoie și de niște fotografii ale zonei. Așa că l-am sunat pe Dorin, ca­re ne-a trimis mai multe imagini. Și, spre marea mea surpriză și bucurie, am dat în portofoliul lui și peste fotografia asta. Tot umblând pe coclauri, ajunsese și la casa mătușii Ioana. Mătușa nu mai trăia când am descoperit fotografia, murise în 2015. Imaginea fusese surprinsă cu puțin înainte să moară.

– A apucat măcar să te vadă scriitor, înainte să plece dintre noi?

– A apucat, dar eu nici­o­dată nu i-am vorbit de căr­țile mele. Mai afla de la unii sau de la alții că sunt invitat prin străinătate, la lecturi. Se bucura, bine­înțeles, dar nu însemna mare lucru pen­tru ea. Ea mă iubea cu o iu­bi­re necondiționată, lucru­ri­le astea lumești nu îi spu­neau mai nimic. Ultima oa­ră, ne-am întâlnit în piața din Sângeorz-Băi. Vindea la o tarabă câteva nuci, un litru de lapte și-un boț de brânză de vaci. Am luat-o cu mine, am mers la o terasă, am mâncat niște mici și am băut amândoi câte-o halbă de bere. Era atât de bucuroasă de întâlnire. Mă mutasem la București și nu mă mai văzuse de mult.

Rulota cu perdele verzi

– Până să ajungi la București, drumurile te-au purtat prin Spania, unde ai locuit o vreme într-o rulotă. Aventura asta a ta, azi tradusă și într-un film de lungmetraj, „Parking”, are un nimb de-a dreptul romantic.

– Cred că am moștenit și eu ceva din firea ne­liniștită a tatălui meu, ceva din sensibilitatea lui, care-l făcea mereu să cutreiere. Când am ajuns în Spania, apariția mea era ceva destul de exotic prin­tre spanioli. Aveam plete, aveam barbă, căutam de lucru, dar nu păream un emigrant. În Cordoba, am dat peste Rafael Ayuso Escobar, un spaniol care m-a angajat paznic de noapte într-un parc auto. Era un tip de treabă, un afacerist plin de fler, obișnuit să ghicească oamenii dintr-o privire. Se uita la om și spunea: „Ăsta n-o să cumpere ni­mic, nici nu mă obosesc”. Și pe mine m-a citit destul de repede. Nu cred că înțe­le­gea exact ce-i cu mine, dar ne-am împrie­te­nit și, nopți întregi, apoi, venea la rulotă și stăteam de vorbă. Doi ani am locuit acolo, în rulota aia cu perdele verzi, ca vop­seaua de pe casa mătușii. Vara se în­cingea atât de tare, încât trebuia să pun în fiecare seară furtunul pe ea. Noaptea, mă plimbam printre mașini, cu o trenă de câini după mine și, din cauza atâtor nopți nedormite, eram mereu doborât de o obo­seală stranie.

– Dar de ce ai fugit din Sângeorz, Marin? Ce voiai să lași în urmă?

– Nu voiam neapărat să las ceva în urmă. Voiam o altfel de viață, una mai bună, dar nu știam nici măcar cum ar trebui să fie. Tot imagi­na­rul meu venea din cărți. Eram cel mai nepregătit emigrant din lume, unul care pleca în lume de ne­bun, cu 17 euro la el, cu câteva haine, niște cărți și niște caiete. Lucram fără acte, la negru, n-aveam niciun fel de asigurare medicală, iar cea mai mare spaimă era să nu mă-mbolnăvesc. Eu credeam că mă așteaptă în Spania o țară în care o să scriu, care o să mă primească cu brațele deschise. Mi-au tre­buit doar două luni să mă lămuresc că ultimul lucru pe care ar fi indicat să-l spun când caut de lucru e că aș vrea să public. Nimeni nu-și dorea „un poeta”. Azi, când mă gândesc la anii petrecuți acolo, n-aș ști să spun dacă am fost mai degrabă fericit sau mai degrabă nefericit. Știu doar că experiența spaniolă a fost fundamentală. Acolo am învățat limba spani­o­lă, acolo i-am descoperit pe scriitorii Alejandra Pizarnik și Enrique Vila-Matas, pe Roberto Bolaño și pe Nicanor Parra. Iar dacă azi îmi câștig banii ca traducător e și pentru că am trăit cinci ani printre spanioli.

Lumina îndrăgostirii

– Te știu de mai bine de zece ani. Ne-am văzut rar, dar de fiecare dată când am avut ocazia să povestim, erai îndrăgostit. Și de fiecare dată, în alt oraș. Cum faci, Marin? Ce te împinge mereu spre altă iubire?

– Mi s-a părut mereu foarte important să ai pe cineva care să te susțină, care, întocmai ca un șaman când se lasă seara, să-și treacă o mână deasupra ta, să-ți șteargă ochii de răul zilei. Cineva care să dea la o parte tot vălul ăla întunecat, care, din cauza obo­selii, a neputințelor, a tristeții, te împiedică să vezi frumusețea lumii. Pentru mine, dragostea e esen­țială. Îmi place la nebunie să mă dedic unei fe­mei. Când iubești, când ești îndrăgostit, luminezi, pur și simplu, radiezi. Ai o înțelegere peste fire a oamenilor. Or, de înțelegerea asta, care ne face să nu ne mai enervăm și să nu ne mai pripim cu jude­cata, avem nevoie cu toții. Disponibilitatea pentru literatură și pentru dragoste înseamnă să vrei cu tot dinadinsul să fii un om mai bun, să crești. De aici pleacă totul, de la a nu fi mulțumit niciodată de tine.

– Și de ce simți nevoia să schimbi și locul?

– Ușurința asta a mea de a mă rupe dintr-un loc a început atunci, la 3 ani, când am fost luat din casa părinților mei și dus în casa acestei mătuși. Nu eram nefericit cu mătușa Ioana, ea m-a crescut ca pe propriul ei copil. Dar ajunsesem atât de înstrăinat de familia mea, încât, atunci când coboram dumi­nica la oraș, să mâncăm cu ai mei, propria mea soră nu mă recunoștea. Se uita la mine la masă și zicea: „Asta nu-i a noastă!”. De obicei, schimb locul atunci când sunt rănit. Când plec de la cineva sau când plec înspre cineva. Pornirea asta a ajuns să mă bân­tuie și-n literatură: am avut toată viața doar lo­cuințe temporare, am scris despre locuințe tem­po­rare și personajele mele au mereu locuințe tempo­ra­re. Azi, pot spune că am locuit în Sângeorz, în Cordoba, în București, în Bistrița…

Mansarda din Sibiu

– …și acum la Sibiu, care de câtva timp te-a primit între zidurile lui medievale. Te-ai împrie­tenit cu orașul, i-ai dezghiocat secretele?

– Cu Sibiul am avut mereu o relație de iubire și ură. Pentru mine, Sibiul înseamnă și aura lăsată pes­te oraș de poezia lui Mircea Ivănescu și a lui Iustin Panța sau, mai recent, de cea a lui Radu Vancu. Dar și experiența dezumanizantă pe care am trăit-o la Consulatul German, în 1996, când sora mea încerca să obțină o viză pentru Germania, îm­bulzeala aia cumplită, în care nu-ți dădea nimeni o cană cu apă. Acum, că locuiesc aici, văd însă orașul în altă lumină. E frumos Sibiul, e un oraș pe care ți-l poți apropria. N-are nimic din agresivitatea cu care te co­pleșesc marile orașe. Nu cere nimic de la tine. Te lasă să te plimbi în voie pe străzile lui, de la bi­blio­tecă la librărie sau invers, mereu atent la câte o străduță sau o verandă, la o pisică sau la o întâm­pla­re, la acel ceva apărut brusc și neașteptat în pei­saj, care îți va spune ceva despre tine. Îmi mai place Sibiul și pentru că, în apartamentul cu mansardă în care locuiesc cu prietena mea, în care am cărat sute de cărți și viniluri, am deasupra doar cerul.

– Ce pune un scriitor pe masa relațiilor, Ma­rin? Cu ce vine el la întâlnire, de reușește să fasci­neze atât de mult?

– Culmea e că până și mie îmi plac scriitorii. (râde) I-am ascultat de atâtea ori, fascinat de fiecare dată de felul în care reușesc să-și intensifice trăirile prin puterea uluitoare a minții. „Literatura amplifică viața, o face mai intensă, cu bunele și cu relele ei”, îți spuneam cândva, într-un alt interviu al nostru. Și cred și azi la fel de mult în vorbele astea. Dar când spun că literatura amplifică viața, departe de mine gân­dul că ea ar da volumul la ma­xi­mum, într-o isterie ne­bună! Pur și simplu, ceva se înalță, se modifică radical în tine, cu lentoarea și atenția cu care scrii o carte sau cu care construiești o relație ade­vă­rată. Eu trăiesc așa cum scriu. Îmi scriu poves­tea de dragoste zilnic, așa cum scriu un roman.

– Dincolo de îndrăgos­tire, mai e și cealaltă formă de iubire, prietenia, pentru care voi, grupul de scriitori de la Bistrița, aveți un ade­vărat cult. Care e secretul ei? Cum de prietenia voas­tră nu șchioapătă nici azi, după atâția ani?

– Am văzut multe prie­te­nii literare, născute în tine­rețe, când toți au nevoie de haită, ca lupii tineri, dar care se risipesc de îndată ce unul dintre ei ridică puțin capul și are succes. Noi scri­em toți, și eu, și Dan Co­man, și Flo­rin Partene, și Ana Dragu, dar ne-am găsit fiecare dru­mul lui, care nu seamănă de­loc cu al celuilalt. Dacă am reușit să ne păstrăm prie­te­nia, e tocmai pentru că ceea ce ne-a legat întot­dea­una n-a fost dorința noastră de a avea succes, ci iubirea noas­tră nebună pentru literatură. La temelia ei sunt toate cafelele băute împreună și toate plim­bările pe care le-am făcut uneori noaptea, discutând la nesfârșit despre cărți. Eu pe prietenii mei îi văd în primul rând ca scriitori. După ce le citesc o carte, nu mai pot să îi privesc cum i-am privit înainte. Asta în­seam­nă că îmi asum felul în care Dan și John și Ana văd lumea. Și că, după ce îi citesc, o văd și eu puțin prin ochii lor.

„Frate Cortázar, câte mai am de învățat de la tine!”

– Cea mai mare parte din timp, ești în fața unui computer, traducând literatură. Ce dialoguri tainice porți cu scriitorii pe care-i traduci, în toate orele tale de singurătate?

– Oh, și încă ce dialoguri fabuloase am cu ei, mai ceva ca cele inventate în copilărie. Cum îmi vine să-i iau de braț, câteodată, să le zic: „Frate Cor­tázar, câte mai am de învățat de la tine!” Munca asta de traducător e o pătrundere minunată în inti­mitatea unei opere, iar un scriitor se poate hrăni din ea infinit. Dar aș fi cu totul nedrept, dacă nu aș vorbi și despre cât de cumplit obosește, oricât de bună e cartea. Îmi place enorm să traduc și am avut norocul să traduc scriitori foarte mari. Dar după șase, șapte ore de tradus zilnic, ești atât de obosit, că începi să te îndoiești de orice. Parcă nicio frază nu mai sună cum trebuie. „Lavorare stanca”, spunea Cesare Pa­vese. Munca obosește! Iar un traducător inde­pen­dent trebuie să traducă mult, foarte mult, ca să poată trăi, fiindcă munca asta nu e bine plătită.

– Mai puțină muncă, multă dragoste și un oraș liniștit, care să-ți facă bine cu străzile lui… De ce altceva mai are nevoie scriitorul din tine ca să ademenească scrisul?

– De caiete cu foi veline, de stilou și multe țigări și de o bucătărie cu ușa închisă, în care să nu mai fie nimeni altcineva. Mi-e rușine să scriu cu cineva lângă mine. Și apoi, mai am nevoie de timp: mult, excedentar, timp ca să mă gândesc la scris, să citesc, să mă plimb, să aștept. Până când dintr-o carte, dintr-o plimbare, dintr-o poveste, ceva se detașează brusc și devine vers. Munca propriu-zisă începe abia după. Nu cred și n-am crezut niciodată în in­spi­rație. Cred doar în efortul constant, în încă­pă­țâ­narea de a rămâne concentrat în fața paginii albe ore în șir, până când creierul aduce cu el o străfulgerare.

Bunicii de sub măr

– Să ne întoarcem la fotografie, la casa asta, care într-un fel ți-a marcat toată viața. Cum era pe dinăuntru?

– Era o casă țărănească de munte, cu un grajd lipit în partea din spate, cu o tindă și o cameră cu lut pe jos. Deasupra era podul cu fân. Dedesubt, chiar din camera în care dormeam, se deschidea pivnița în măruntaiele căreia coborai ridicând un chepeng. De acolo scoteam iarna mere și cartofi să băgăm în cuptor. Dar mai extraordinar decât casa, mi se pare locul în care a fost ea ridicată, pe un deal din Sângeorz, la două ore de mers pe jos de oraș, un drum pe care mătușa Ioana îl făcea de câteva ori pe săptămână, ca să cumpere pâine sau petrol de lam­pă. E în pustietate totală, înconjurată de dealuri și păduri. În liniștea aia, sub un măr, în grădină, sunt îngropați și bunicii mei.

– Să pleci de pe vârful unui deal, să rătăcești o vreme prin Spania, iar apoi să te întorci, ca să scrii și să publici cărți. Întortocheate par căile des­tinului tău!

– Dacă mă uit înapoi, nici mie nu-mi vine să cred că omulețul ăla, care se dădea toată iarna pe schiurile din lemn de paltin fiert, făcute de tata, și care umbla toată vara prin păduri, urmărind drumul șerpilor și al mistreților, fără să-i fie frică, a ajuns să aibă azi lecturi la Madrid sau la Viena, câteva romane traduse și să vadă un film făcut după cartea lui. Cred că de asta și țin atât de mult la fotografia asta. Îmi amintește de unde am plecat. Și-mi amintește că viața are infinite resurse. Am trecut în viața asta prin foarte multe momente de sărăcie sau boală, am traversat momente sumbre. Dar întot­deauna, după o vreme, ceva m-a purtat spre lumină, m-a dus chiar mai departe decât eram. Literatura îți dă încredere. E biletul ăla de supra­vie­țuire. Citești, cauți, niciodată nu știi ce anume exact. Și într-o zi găsești și totul începe să capete sens. Pe mine litera­tu­ra m-a salvat.