Sub coviltirul solarului

– Mulți dintre noi mai păstrează, probabil, imaginea unor câm­puri întinse, cultivate cu legume. De acolo, roșiile, ardeii, cas­tra­veții ar ajunge, în cele din urmă, pe mesele noastre. Ei bine, de ceva vreme, legumicultura noastră s-a mutat aproape cu totul în spa­ții protejate: sere și solarii. Ba și mai mult, se fac încercări pen­tru a produce și fructe, chiar și struguri, sub coviltirul solarului. De ce aleg fermierii să cultive legumele în spații protejate? –

Albul strălucitor al foliei din plastic

Cu peste zece ani în urmă, câmpul din marginea satului Maia, spre Adâncata, la vreo 60 de km nord-est de București, era cultivat aproape în între­gime cu tomate. Mergeam pe șoseaua care taie în două acel areal agricol și eram uimit de nesfârșirea tarlalelor de tomate. Tulpinile verzi, viguroase, îm­bră­țișau aracii, iar roșiile atârnau ca niște globuri purpurii deasupra pământului plivit de buruieni. Sătenii trebăluiau printre răzoare, îngrijeau plan­te­le ale căror roade urmau să le aducă un câștig. Acum, pe câmpul acela, sunt culturi de cereale. Abia mai vezi, din loc în loc, câte o mică postață cultivată cu tomate. Sătenii din Maia obțin acum recolte de roșii în solarii uriașe, care, de la distanță, par hangare pentru avioane. Situația este aceeași și în marile bazine legumicole din Izbiceni (jud. Olt) sau din Matca (jud. Galați). De fapt, oriunde ai merge acum, chiar și în sate de munte, vezi solarii printre case sau în marginea așezărilor. Este o schim­bare vizibilă, frapantă, în peisajul agricol rural. Albul strălucitor al foliei întinse peste schele­tul metalic sau din lemn este culoarea modernizării legumiculturii noastre. Este culoarea artificială, pe care mâna unui pictor tehnicist a inserat-o printre culorile naturii. De ce au abandonat fermierii prac­ticile agricole în câmp deschis și au ales să cultive legumele în spații protejate? Sunt trei explicații: 1. plantele nu mai sunt expuse vremii nefavorabile (grindină, furtună, ploi abundente, secetă etc.) și, prin urmare, recolta nu mai poate fi compromisă; 2. fermierul poate controla mult mai bine factorii de creștere și dezvoltare a plantelor, furnizându-le acestora apă și îngrășăminte, în cantitățile nece­sa­re; 3. fermierul poate obține recolte mai devreme decât ar obține urmând ciclurile naturii în aer liber.    Polenizarea în astfel de spații a ajuns, în multe solarii, să fie realizată de bondari cumpărați! Într-un solar, fermierul stăpânește cultura mai bine decât în câmp deschis. Sigur, pericolele nu pot fi nici aici evitate cu to­tul. O grindină puternică poate ciurui folia, o furtună poate să o smulgă și să o facă ferfeniță, însă nivelul acestor fe­no­mene me­teo­rolo­gice nedorite trebuie să fie foarte ridicat ca să producă daune spa­­­țiilor protejate și cul­­turilor din interior, pe când, în câmp, o grindină cu bucăți cât un sâmbure de cirea­șă poate fi de temut pentru integritatea plan­­telor. Mai mult, bolile și dăunătorii se insinuează și în spa­țiile protejate și pot face ravagii, cum fa­ce, de pildă, Tuta ab­soluta (molia to­ma­telor), sosită pe con­tinentul european din America de Sud, cu aproape 20 de ani în urmă.   

Roșii de milioane

E necesară o precizare: cultivarea toma­telor în spații protejate este subvenționată de statul român, de la bugetul național: 3.000 de euro anual pentru obținerea și comer­cia­li­za­rea unei cantități de 3 tone de tomate, pe o su­prafață de 1.000 metri pătrați. Programul „To­mate românești în spații protejate” a ofe­rit legumicultorilor români aproximativ 50.000.000 de euro, în fiecare an, începând cu 2017. La nivel național, ar fi o suprafață totală de aproximativ 8.000 de ha de sere și solarii.    Numai în localitatea Izbiceni ar fi peste 600 de ha de teren acoperit cu folie din plastic. Asta ar în­sem­na vreo 12 terenuri de fotbal. O imensitate funciară de neimaginat acum 15-20 de ani. Există, sigur, și un revers al acestui avânt de înfoliere a pământului fertil: poluarea. Nu este clar ce se întâmplă cu folia după ce nu mai este folosită. Ce fac legumicultorii cu deșeurile din plastic, cu folia, cu țevile, cu pungile etc? Le predau unei firme colectoare, le dosesc prin ogradă, le aruncă pe câmp? Directorul executiv al Cooperativei „Legu­me de Vidra”, So­rin Popa, mi-a dat o veste bună: „La noi, pri­mă­ria a încheiat un contract cu o firmă care vine și ridică deșe­urile de la fermieri, în mod gratuit”. Ar fi minunat dacă fiecare primărie din zonele aces­tea legumicole, al­bi­­te de solarii, ar proceda întoc­mai ca pri­măria comunei Vidra, jud. Giurgiu!

O altă sursă de po­lu­are, de data aceasta a aerului, o re­pre­zintă gazele rezultate din ar­derea combustibililor solizi (lemn, căr­buni), pentru a crește tem­pe­ratura în perioadele reci. Există soluția surselor de ener­gie alternativă (eoliană, fotovoltaică, bio­gaz), dar echipamentele pentru producerea acestor tipuri de energie sunt scumpe. Guvernul ar urma să acorde un ajutor de până la 70.000 de euro legumi­cultorilor care doresc să cumpere aceste e­chi­­pa­mente. Pe lângă utilizarea pesticidelor, care pot rămâne în pro­­­­du­sele scoase pe pia­­ță (legu­micultorii români nu sunt prea dispuși să practice a­gri­­­cultura eco­logică, fiindcă ar obține re­col­te mai pu­ține­), o altă proble­mă ridicată de extinderea suprafe­țe­lor protejate, în toată lumea, este și exploa­ta­rea intensă a turbă­rii­lor, pentru sub­stratul necesar înrădă­cinării plantelor în u­ne­le sere și solarii. Or, turbăriile sunt de­po­zite imense de car­bon, exploatarea lor duce la eliberarea în atmo­sfe­ră a unor can­­tități mari de car­bon, în timp ce statele se străduiesc să-l seches­treze. Exis­tă o iniția­tivă legisla­ti­vă la Bruxelles, pentru interzicerea exploa­tării turbă­riilor în sectorul legumicol și horticol. Turba ar urma să fie înlocuită cu alte materiale (sub­­strat din nucă de cocos, de pildă) sau legu­mi­cultorii ar putea trece la cultura hidroponică: ră­dăcinile sunt scufundate în apa în care sunt intro­duse substanțele hrănitoare.

Zmeura din deșert

Doi legumicultori din județul Olt obțin în solar… struguri de masă. În prima jumătate a lunii iunie, ciorchinii sunt deja copți, numai buni de mâncat. Ideea au luat-o de la niște fermieri din Republica Moldova. La o distanță de mii de km, într-o fermă din Arabia Saudită, într-o zonă aridă, câțiva horti­cultori cultivă în sere zmeur și afin. Sună aproape ireal. Cultura în spații protejate trece printr-o perioadă, aș zice, revoluționară. Nu numai că fermierii au abandonat culturile în câmp, dar adoptă tot soiul de invenții pentru munca în sere și solarii. De pildă, roboții cule­gă­tori. Sunt, deocamdată, în teste, dar în viitor ar putea fi puși la treabă non stop. Ei vor culege nu numai legume, dar și fructe din culturi pomicole înființate în sere. Spaniolii din Almeria, probabil zona cu cea mai mare suprafață de spații protejate din lume, expe­rimentează cul­tura de cireș în solarii. În Statele Unite capătă contur serele complet auto­matizate: acestea pot fi controlate de la distanță, cu telefonul mobil. Pe clădirile din Paris și Strasbourg au fost amenajate sere care aprovizionează cu legume proaspete birourile funcționarilor. Agricultura urbană este în expansiune în Franța, în timp ce hipermarket-uri din Israel cultivă salată și alte verdețuri pe ver­ticală, astfel încât clienții își culeg singuri plantele dorite. E clar, „agricultura din interior” câștigă tot mai mult teren. Unii pot spune: „Fugi, dle, cu ro­șiile tale din solar, sunt ca plasticul. Alea din gră­dină sunt adevărate”. Pe undeva, au dreptate: roșiile din solar nu sunt așa gustoase precum cele obținute în câmp deschis. Pe de altă parte, nu mai trebuie să așteptăm încă un an ca să facem o salată de roșii: le avem la discreție cam tot anul. Marele câștig al spațiilor protejate este că omul poate să obțină recoltele dorite fără să depindă de loteria meteorologică. Dacă vom ajunge vreodată să colo­nizăm Luna, vom construi și acolo solarii. Poate ar trebui să ne gândim ca un legumicultor din Olt să facă neapărat parte dintr-un echipaj de cosmonauți.