Vară fierbinte la Bărbătești

În anii ’60, înainte de revoluție, dacă erai copil, era foarte greu să-ți dai seama de schimbarea anotim­purilor, mai ales dacă trăiai la țară și erai vrednic, ajutând familia la mun­ci­le agricole. Dar munca la secerat grâul ori la copăit porumbul era atât de grea, pe fierbințeala de iulie-au­gust, că noi, copiii, am fi făcut orice ca să rămâ­nem acasă, sub bolta de vie sau sub tufele de leandri. Mulți părinți se făceau că nu văd. Veneau, săracii, cu fața aprinsă din câmp și-și tur­nau găleți cu apă în cap. Cine mai avea chef de ceartă? Pe mine mă lăsa mama Torica în pace, fiindcă îmi plăcea să citesc. Aveam un raft plin de cărți. Le aduceam de la biblioteca sătească seara, cu bici­cleta, câte 3-4 o dată, și le terminam într-o săp­tămână. Până când ma­ma cocea mălaiul în țest, mă și în­torceam cu ghioz­da­nul pe spinare, plin cu co­mo­rile clasicilor ruși, fran­cezi, americani sau ger­mani. Cred că nici de la biblio­teca Universității din Bu­cu­rești nu am împru­mu­tat mai multe cărți, în anii studenției, decât am luat de la bi­blioteca să­teas­că din Bărbătești! Țin minte că odată, la înce­put de august, am adus un săcăteu dol­dora cu volu­me, să-mi ajungă până toamna. Norocul a făcut să plouă două zile, timp în care am citit cărțile pe repede-îna­inte, ca la un concurs. Pe mine mă luau la mun­cit la pădure. Au fost multe zile de vară în copi­lă­ria mea, când, în timp ce munceam în pădu­re, citeam dintr-o carte. Marcam stejarii cu vopsea roșie, pen­tru a trasa granița între parcele, marcam cu albastru sal­câmii care creșteau în ogașe, la jumătate de drum dintre lianele agățate de fagi și desișurile de gârnițe parcă ascunse de frica hoților. Cei care furau lemne erau numiți de pădurari „fe­ciori de ghindă”, uneori chiar „purcei fătați în tin­dă”. Pe când păzeam vitele și caprele în lumini­șurile de Sub-vii, treceau paznicii conductelor de petrol Ți­cleni-Bărbătești, con­ducte bolborosind ca gușterii în vie, adormite numai în zile de sărbă­toa­re, când Mos­co­va nu avea tehno­lo­gia de a controla con­duc­ta care ducea din Gorj la Odesa. Dintre paznici, nu lipsea vred­nicul Rovența, cel care conducea grupul de cer­cetași „pe colector”, pe ruta în care era mare pericol de furt. Noi, copiii, ne în­treceam alergând prin pă­du­re, mân­gâind în trecere teii și fagii. Fier­bințeala aeru­lui atingea uneori 40 de grade, dar nu erau gradele de azi, capitaliste, ci gra­de­comu­niste, un pic mai scă­zute. Dacă eram cu caprele, le lăsam pe deal și aler­gam la Gilort, să facem o baie îmbrăcați. Tot într-o fu­gă ne întorceam în pă­dure, cu hainele uscate. Așa era de cald! De se în­tâmpla să se coacă mu­rele sau căpșunile sălba­ti­ce, caprele rămâ­neau sin­gure. Unul dintre noi, eu sau sora Maria, se oprea la fructele pădurii, celălalt mer­gea în grădina casei, să culeagă vișine și prune vinete. Mama aș­tepta culesul cu nerăbdare, făcea cea mai bună dulceață de prune, umplute cu sâm­buri de nucă. Când intram în vacanță, dascălii de școală ne aver­tizau să nu stăm prea mult în soare, tele­viziunea română, abia apărută, nu băga lumea în sperieți, ca azi. Ce mai pot spune? Era foarte cald, dar fără pe­deapsa solară de azi. Să fi fost oa­menii mai puțin păcătoși?

Ion Longin Popescu