„Formula AS” în Țara Moților – Filip lemnarul și Paraschiva tulnicăreasa

– Satele noastre de munte se duc și nu vor putea fi niciodată reînviate. Ne facem o datorie din a le ține memoria vie. Odată cu ele, moare o istorie fabuloasă și felul nostru românesc de a fi –

Munții Apuseni, cătunul Pătrăhăițești. Loc izolat, la care ajungi greu, după ce treci printr-o pădure de brazi. Mai sus e vârful Curcubăta Mică și cerul. De-aș fi o pasăre, zburând pe sub norii alburii, aș putea vedea întreaga vale a Arieșului, ținutul de piatră al moților și casele lor risipite prin poieni. Dar nu sunt decât un biet reporter în căutare de oameni și povești, toropit de soarele nemilos al amiezii și răsplătit de frumusețea unor locuri parcă tocmai atunci izvodite de Dum­ne­zeu. Pără­si­te de moții care au coborât devale, în largul lumii, dealu­rile Apusenilor se întorc în săl­­bă­ticie. Sălbăticie și o casă de lemn. Și nu o casă oare­ca­re, ci un… muzeu. Un muzeu la marginea lu­mii. Pe peretele dinspre drum, pe o scândură, sunt scrise cu litere stângace, copilărești, câteva versuri nai­ve, care te invită să te odih­nești, să asculți o cântare de tulnic și să vezi minunile as­cun­se după o ușă de lemn. O ușă care desparte ziua de azi de vremurile când moții coborau din casele lor aco­perite cu paie să-și vândă ciuberele la oraș.

„Filip Rovin Petrușe, meșter lemnar”

Până să intru în ogradă, aud zarvă mare, undeva dincolo de casă, și văd o femeie care se luptă să ducă o vacă într-un loc împrejmuit. Femeia îmi face semn să aștept, dar până să urce dealul cu vaca, mă ia în primire bărbatul ei, „Filip Rovin Petrușe, meș­ter lemnar”. Mă invită în casă și îmi arată ban­cul de lucru, uneltele rânduite frumos, înșirate pe rafturi: donițe, tulnice, linguri mai mari și mai mici, furci de tors, butoiașe de țuică, hurdoaie, unta­re, în care din smântână groasă se bate untul. „O fost odată ca niciodată. Ce vedeți dvs. aici îi dus”, zice și îmi înșiră numele obiectelor și-mi spune la ce este bun fiecare. Îmi place că mă crede orășancă nepricepută și-l las să le spună povestea, ca și când le-aș vedea prima oară. Vorbele bătrânului mă duc, ca o căruță cu coviltir, spre trecut. „No, vedeți, lucruri faine, numa că nu trece marfa, oamenii n-au bani. Și mai e ceva: plasticul a intrat pe piață și a câștigat. Altceva era mai demult, când moții făceau din lemn toate lucrurile și vasele de care era nevoie într-o gospodărie, începând cu ciuberele, tocitoarele în care se puneau la fermentat prunele pentru țuică, dar și căzile în care se ținea la sărat carnea de porc, ori bu­toa­iele de varză, furcile de tors și câte și mai câte încă. Moșii și stră­mo­șii au stat aici, în casa asta, și toată viața lor au lucrat și au trăit din ce făceau din lemn de molid. Filip și Elisaveta, părinții mei, au bătut toată țara cu ciubere. Mergeau cam de patru, cinci ori pe an «pe țară», cum se zicea, și veneau acasă după ce vin­deau toa­tă marfa. Și o vindeau, deși pe-atunci în sat erau 600 de numere de casă și tăți fă­ceau ciubere. Ăsta era traiul lor”.

– Mergeați și dvs. cu marfă la oraș? După cum zice cântecul: „Au plecat moții în țară/ cu doniți și cu ciubară…”

– Am fost de zeci de ori, dacă nu și mai mult! Îmi amintesc de pri­mul drum pe care l-am făcut, aveam cam șapte­sprezece ani și abia am așteptat să ies și eu din sat, să văz lumea. Tare bine mi-o părut că m-o luat tata cu el, să-l ajut. Am fost trei bărbați atunci, cu șase cai încărcați cu marfă. Căram și noi cu spatele. Am mers pe jos, peste muntele Găina, apoi am ajuns la Vârfuri, de unde am luat-o către Făget, Gurahonț, spre Arad, Buziaș, Deta și apoi am ajuns în inima Timișorii. Drumul a durat vreo două săptămâni. Exact acum șaiezeci de ani a fost, că acu, pe 7 iunie, am făcut șaptezeci și șapte de ani. A fost greu, dar pentru mine era important să văd locuri și oameni noi, să cunosc lumea. Eram curios și tare m-am minunat de ce vedeam. Dormeam pe la oameni, prin șuri. Lu­mea era mult mai pri­­mi­toa­re decât acuma. Cum intrai într-un sat, te che­mau: „Hai la mine de mas, hai la mi­ne!”. Așa ne-am făcut pri­­eteni prin toată țara și tră­geam la ei când mer­geam la târguri. Acuma nu mai știu dacă te-ar primi ci­neva în casă. Alte vremuri…

Douăzeci de vaci și doi copii

– Măcar, trăiți mai ușor ca atunci?

– Noi, moții, am trăit tot mereu tare greu. Pe pă­mânturile noastre, la înăl­ți­mea asta, cresc doar brazi, iarbă aspră și cartofi. Adu­ceam bucate de la câmpie, schimbam vasele de lemn pe grâu. Până am ajuns de-am trecut Mureșul, la Fă­get, am mâncat numai mă­mă­ligă, n-am văzut pâine. Multă sărăcie și viață chi­nuită a fost aici. De-aceea, băieții erau siliți să înve­țe musai meserie, ca să-și poată câștiga traiul. Și ce să faci aici, în vârf de munte, între brazi? Eu am lucrat cu tata o vreme, apoi m-am angajat la coo­perativa „Moțul” din Câm­peni. După anii aceia de muncă, am și o pensie de unsprezece milioane lei vechi. Bani puțini, de nici nu știi pe ce să-i dai mai întâi. Dar de plecat de aici, nu plecăm. Ne-am învă­țat cu viața de aici, așa cum ne-o dă Dumnezeu.

– Am auzit că vin oameni de la oraș, în Apu­seni. Dealurile părăsite de moți îs pline acum de străini…

– Cătunul nostru avea cam 15 familii, înainte de decembrie ’89. Erau 40 de copii la școală și 200 de vaci. Înainte, aș­tep­tam și câte o jumătate de ceas să treacă ciurda pe drum, acum mai sunt doar vreo douăzeci de vaci, zece familii și doi copii la școală. Au venit însă, cum spu­neți, mulți oameni de la oraș, sute de oa­meni! Și-au cum­pă­rat case și te­re­nuri și s-au stabilit aici. Bag sea­ma că s-au speriat tare de co­rona și au crezut că aici îs apă­rați. Drept îi: aerul de aici și apa curată de izvor te vindecă de toa­tă boala. Și liniștea asta sfântă! Atâta-s de bu­curoși, săracii, zici c-or ajuns în rai. Și-i bine și pentru noi. Mai vezi câte-o lumină aprin­să seara, pe dealuri…

Povestea bradului

Meșterul Petrușe mă duce și în camerele muzeu, care adăpostesc obiectele pe care le-a făcut el sau nevasta lui, price­pută cusătoreasă și țesătoare. Îmi arată când unul, când altul, le ia în mâini și le în­toarce pe toate fe­țele, ca să pot vedea lucrătura și meșteșugul. „Noi am învățat de mici care-i viața bradului, a moli­du­lui și cum trebuie ales ca să fie bun de lucrat. Copa­cii, pomii, ca oamenii, nu sunt toți de un fel. În pă­du­re te uiți după ăla mai drept și care are crengile cres­­cute cât mai de sus. Să nu aibă noduri, ca să fie fibra lui netedă. Trebuie să fii cu băgare de sea­mă când alegi copacul. Te plimbi printre ei până gă­sești ce cauți. Trunchiul cel mai bun e în­ce­pând de la pă­mânt, deasupra rădăcinii, și până în­cep cren­gile. Acolo miezul lui e moale și ușor de lu­crat, parcă se lasă mai bine la cioplit. Îl cureți de coa­jă, îl tai după cum îți este trebuința și-apoi îl fă­țu­iești cu bărdița ori cu cuțitul, cu rindeaua, îl gău­rești cu coarba ori cu sfredelul și-i dai forma pe ca­re o vrei. Dintr-un brad ne ajunge un an de lucru, dar se poa­te să nici nu-l gați, dacă nu-ți vinzi mar­fa. Cel mai tare lemn e acela de gorun, după care vine dudul. Din dud facem buto­iașe, în care se ține țuica ca să se înve­chească. Ea primește o culoare aurie de la butoi. Se face ca soarele când apune.”

Legea moților: munca!

„Când mă așez la bancul de lucru, mă gândesc mai întâi la ce vreau să fac, și după ce am ales, mă uit să văd dacă lemnul pe care-l am e potrivit. Am în cap dinainte cum va arăta lu­crul pe care-l fac. Dar de la o vre­me, mi se tulbură mintea. Mă gândesc dacă treaba o fi de fo­los, dacă oi vinde ceva. Sigur, mar­fa mea nu se strică, e bună și peste ani, doar că tare m-aș bu­cura dacă aș vinde ceva a­cum, chiar dacă-s câțiva leuți. Oa­menii nu prea au bani. Vin la muzeu, cumpără câte o plăcintă făcută de nevastă-mea, Paras­chi­va, o taie în două, în trei, ca să ajungă la toți. Lumea-i să­ra­că. O fi viața mai înlesnită, da’ bine nu-i. Și s-a pierdut și o­me­nia, dospește peste tot răutatea. Oamenii erau primitori, acuma nu-s. Ne-am luat după străini și merem de-a bolunda, fără să so­cotim dacă e bine sau nu. Îs toa­te piste cap. Unii bagă fitilul, ba­­gă bota prin gard, numa să nu fie pace în lume, alții scumpesc tra­iul, politi­cie­nii îs pe-o mână tăți și nu se uită că poporul e tot mai trist. Dar cel mai rău este că s-a pierdut bucuria de-a munci. Pe noi munca ne-o ți­nut în viață. Asta o fost legea moților. Mai bine să fi murit, dacă nu poți mun­ci. Ne-am legat de pământ cu munca și-am re­zistat. Doam­nă dra­gă, mi-i crede sau nu mi-i cre­­de, da’ ne puneam în ge­nunchi, pri­măvara și su­flam cu gu­ra aer cald peste glie, să nu înghețe răsa­du­rile de frig. Așa am trăit. Așa ne-am ținut de vatra noas­tră, cu mun­ca și cu inima”.

Văcăreasă, plăcintăreasă, cusătoreasă…

„Paraschiva Petrușe mă cheamă”, îmi spune fe­meia care a reușit să-și îm­blân­­zeas­că vaca și s-o tri­mi­tă în țarcul împrej­mu­it. Respiră greu, pentru că a urcat gră­bită coasta, de-a dreptul prin­tre brazi. Dar du­pă ce-și rânduiește ceva pe lângă so­bă, se întoarce iar la mine, ga­ta de po­vești. „Doamnă dra­gă, eu îs de toate: tulni­că­reasă, văcă­reasă, plă­cin­tă­reasă și cusătoreasă. De toa­te sunt, după cum e cazul, și pe toate trebuie, cât e ziulica de lungă, să le duc la bun sfârșit. Eu de când mă știu lucrez. Nu pot să stau locului. Dacă nu fac una, fac alta, pentru că aici la noi viața e grea și tre­bu­ie mereu să muncești. N-ai ce aștepta de la ni­meni. Vecinii au casele la distanță mare, mănânci o pâine până ajungi de la unul la altul. Aveam doar cinci ani când mi-a pus mama acul în mână și m-a pus la cusut. În vremea aceea, erau la modă pere­ta­rele. Făceai desenul cu creion chimic și apoi coseai pe urma lui. Mai greșeam, cusătura nu era unifor­mă, un pas al acului era mai mic, altul prea mare. Mă critica mama și o mătușă îi zicea că să mă lase în pace, că numa’ stric mate­rialul. Ca să mă salveze, bunica Rafila îmi dădea să torc. Dar nici asta nu-mi ieșea, firul era prea gros ori mi se rupea. Bunica lua atunci firul tors de pe furcă și-l arun­ca în foc. Plângeam, dar ea mă liniș­tea și-mi spunea că așa voi ajunge să torc iute ca fo­cul. Și ca să nu mai fiu supă­rată, îmi dădea ciocul (cro­șeta) și ghemul de ață ca să fac cipcă, dantelă. Așa am învățat câte puțin din toate. Țes pre­șuri și străiți la război, cos ii, fac fă­țoi, șervete și ștergare, brâie și cămăși băr­bă­tești. Dar ce folos, dacă ele stau aici, pe rafturi, în muzeu, și nu se mai vând? Oamenii de azi au aruncat moda veche, nu mai au ochi pentru cele țărănești, trăiesc comod, fără fă­țoaie, fără covoare, se-mbracă în plasticuri care nu se șifonează. Ne plimbăm marfa în târgurile de turism, cu noroc mai vin­dem câte o ie sau câte un preș. Ceea ce vedeți aici am adunat de-a lungul anilor. Sunt aici lucruri din lada mea de zestre, dar și din zestrea fete­lor mele și a nepoatelor. Mie vaca îmi dă pensie, nu sta­tul, ea-mi dă laptele și brânza cu care fac plă­cintele cu care-i omenesc pe cei care vin în vizită pe la noi. Ca meșter popular cu brevet, am dreptul la liberă practică. Nu am mai deranjat statul român nici să-mi dea pensie, nici să-i dau taxe după ea. Mi-o tăiat și îndemnizația care se dădea pe vremuri la mamele cu mulți copii. Așa că am învățat să nu mai aștept de la nimeni nimic” .

Paraschiva se uită la mine și râde cu jumătate de gură, cumva trist, cu resemnare, are totuși pri­virea hotărâtă și-mi dau seama că nu s-ar da bătută, deși se vede că luptele pe care le-a avut de dus de-a lungul vieții au obosit-o. „Noi, aici, în vârful mun­telui, am dus-o totdeauna greu. Locul e sărac, prin grădini nu crește mare lucru. Până în 1997 nu am avut curent, am trăit la lampă. S-a băgat cu­ren­tu’ cu munca noastră, la săpat de gropi. Copiii au făcut școală la Arieșeni, mergeau până acolo pe jos, vară, iarnă. Eu aici, cu gospodăria, dar tot cu gândul la ei, să nu pățească ceva pe drum. Am patru copii, două fete, doi băieți, opt nepoți, două străne­poate și un strănepot. Familie mare, frumoasă. Copiii nu au plecat, sunt toți pe-aici, la casele lor, și sunt mul­țu­mită de asta. Ar fi bine într-un fel cu viața noastră, că noi ne mulțumim cu puțin, doar că sunt prea mulți anii și ne apasă. Mă dor picioarele, ca pe toate femeile. Aș vrea să stau să mai cos, am avut o mână de aur, făceam în trei zile o fățoaie, dar ce să facem dacă nu se mai vând? Iarna lucrez mai mult la răz­boi – preșuri, trăistuțe, ștergare, dar din tot ce fac, tot plăcintele se vând cel mai bine. Burta să fie plină!

Tulnicăreasa din Pătrăhăițești

– Când ne-am cunoscut, mi-ați spus că sunteți și tulnicăreasă.

– Cu tulnicul am învățat să cânt de mică. Tul­nicul era atâta de mare, cât puteai duce, de un me­tru, un metru și jumătate, și era făcut din lemn bun, de molid. Mergeam cu vacile și luam și tulnicul, sunam în el dacă apărea vreun pericol, vreun foc, vreun animal sălbatic. Sunt anumite chemări pe care le știe oricine de-aici. Dar fe­me­ile cântă la tulnic, bărbații transmit doar câte un semnal, la nevoie. De exem­plu, mo­țul mergea la pădure, la tăiat de lem­ne, și moața rămânea acasă. Și el îi spunea: vezi, că dacă sun într-un fel, să vii cu mân­carea, da­că sun altfel, să nu vii, că vin eu aca­să. Băieții dau numai sem­nale la tulnic, dar fetele cântă. Ale mele nu cântă niciuna, dar am două nepoate care știu să cânte. Una e avo­cat, și-a ales alt drum, dar poate nu va uita. Poate măcar la pri­eteni să le ara­te din mândrie că, uite, eu sunt moață și știu cânta la tulnic. Sora ei tot așa, a ple­cat la școală, a părăsit satul. Când pu­ne tulnicul la gură și când dă să scoa­tă sunetul, o apucă râsul. „Nu înțeleg de ce râzi”, i-am spus. Trebuie să fii serioasă când cânți la tulnic. Asta nu-i joacă. Trebuie să ai am­biție ca din res­pirația ta să poți forma o melo­die. Să o cânți du­ios, să-l faci pe cel care te aude să se oprească din ce face și să te as­cul­te. Sunetul de tulnic e de neînțeles cum­va. Dacă ești bucu­ros, tulnicul te veselește și mai mult. Dacă ești supărat, trist, ai ceva, atunci îți vine așa o jale, o durere și mai ma­re, de poți să și plângi. Unii cântă din buca obra­zului, eu cânt din dia­frag­mă și din piept. Alții cântă pe mijlo­cul gurii, eu cânt pe partea dreap­tă a buzelor. Pen­tru moți, tul­nicul a fost ca un te­le­fon cu care anun­­țau una, alta, și care era pre­zent și la nuntă, și la înmor­mân­tare, în cele mai im­por­tan­te momente ale vieții lor. Cine nu știa cânta la tulnic punea un cearșaf alb într-un pom, agă­țat de-o creangă, îl ve­deai de de­parte, de pe celălalt deal, și știai că trebuie să mergi până acolo ca să vezi ce s-a în­tâm­plat, să vezi dacă vecinul tău are nevoie de vreun ajutor. La biserică nu se bătea toaca până nu cântau mai întâi tulnică­re­sele. Aici o fost mai demult un paradis. Era sără­cie mare, dar era pace și înțe­legere între oa­meni.

„Haideți să vă arăt”, îmi zice Paraschiva și mă cheamă în gră­­­dină, după ce-și ia tulnicul de la locul lui. Și, ca prin far­mec, chi­pul i se lu­mi­nează, și în sunetul tulni­cului mă învață să aud cum pornește apa Arieșului din munte, cum ajunge la un obstacol și cum trece peste el. Apoi, tulnicul imită cântecul păsărilor, repetă chemarea lui Ho­rea, semnalul pentru urcatul la munte, în caz de pericol, sau coborâșul și încolo­narea, pentru cine știe ce întâlnire ori luptă. Dar tocmai când Paraschiva era în apogeul lecției ei de cân­tat, vaca cea nărăvașă a sărit iar în gardul țarcului. I-am ajutat pe cei doi meșteri populari să o prindă și să o ducă în grajd. Așa s-a încheiat șederea mea în cătunul aflat la peste o mie de metri înălțime, în Munții Apuseni. La plecare, cerul mi s-a părut mai înalt, mai albastru și, cum­va, mai ocrotitor cu acest colț de lume aflat într-o dramatică schim­bare.