Câinele de la ora patru

Într-o zi, fetița mea, aflată la joacă în spatele blocului, m-a strigat ne­răb­dătoare. Jos, as­cuns între tufe, zăcea un câine mare, rănit, pe care „naivii copii” îl băteau cu pietre, încer­când să-l alunge. Avea o rană ori­bilă la picior și mă gândeam că trebuie dus la doctor pentru o am­putație. Cum nu aveam această posi­bi­litate, am hotărât să încerc să-l salvez sin­gură. I-am curățat rana, i-am pansat-o. Nu știu de unde venea acel câine și cum ajun­sese într-o ase­menea stare. S-a sculat încet și, abia târându-se, a plecat privind bă­nuitor către copii. A doua zi, în jurul orei 16.00, fetița mea a ieșit la fereastră și, privind spre tufe, m-a strigat surprinsă: „Mama, câinele de ieri a venit din nou. Are pan­sa­men­tul pe care i l-ai făcut tu”. Am co­borât gră­bită, cu toate cele nece­sare, și i-am re­făcut pan­sa­men­tul. Deși modul în care trebuia să îl îngri­jesc îi provoca multă sufe­rință, nicio­dată nu a mârâit. Când nu mai su­porta du­rerea, scân­cea ușor și cu botul tre­mu­rând îmi îm­pingea mâna. Era foar­te răb­dător. Zi de zi, în jurul orei 16.00, acel câine apă­rea sub tufe. Privi­rea lui plină de încredere și aștep­ta­re se lipea pe fe­reastra de la etajul șase. Lătra bucuros când mă ve­dea. După ce îi refă­ceam pansa­mentul și îl hră­neam, pleca. Pen­tru vecini, devenise „câi­nele de la ora 16.00”. Pen­tru mine, era „Ne­cu­­­nos­cu­tul” și așa a ră­mas până în ziua de azi. Au trecut mulți ani de atunci. Efectiv, Ne­cunoscutul îmi făcuse un program, schim­bân­du-mi planurile pentru vară. Nu mă lăsa inima să plec de acasă la ora 16.00. Copiii se obiș­nu­iseră cu prezența lui și sunau la ușă pentru a mă chema, alteori, fe­ti­ța mea privea de sus și mă anunța: „A venit! Hai să co­borâm”.

Nu am văzut niciodată în privirea unui om atâta bucurie și afecțiune, atâta recunoștință pentru un bine făcut ca în privirea acelui câine alungat de toți. Sin­gurul mod în care își putea manifesta recunoștința era să îmi lingă mâna. Cu timpul, infecția a dispărut, pielea și mușchiul erau aproape refăcute. Într-o zi, după ce l-am pansat și l-am hrănit, i-am spus: „Gata. Este ultimul pan­sament. Ești aproape vindecat. De acum îna­inte, va trebui să umbli nepansat”. A doua zi, la ora 16.00, m-a strigat din nou, în felul lui. Am coborât, i-am curățat rana pentru ultima oară și i-am șoptit să se ferească de oameni. Mi-a lins mâna, ca de obicei, și de atunci nu l-am mai văzut niciodată. Rolul meu se încheiase. Tratamentul durase aproape o vară. Nu am aflat niciodată nici de unde venea acel câine, nici unde plecase. Pentru mine a rămas „Ne­cunoscutul”, un exem­plu de răbdare, discreție și re­cunoștință.

ELENA O. – Iași