Roxana Lupu (actriță, cu domiciliul în Londra): „Dumnezeu te ajută doar dacă ești pregătit”

„Generația Z schimbă stilul filmului românesc”

– Au trecut aproape zece ani de când ți-ai sta­bilit domiciliul la Londra, un loc care se pare că îți priește grozav! Tocmai ce am aflat că joci într-un film englezesc, „Making the invisible visible”, regizat de celebrul Richard Landy. Despre ce e vorba?

– Este vorba despre un film care explorează po­veştile unor oameni su­fe­rind de boli ale căror simp­tome nu sunt extrem de manifeste (precum bo­lile inflamatorii), motiv pentru care sis­te­mul medical nu-i prea bagă în seamă. O problemă extrem de reală şi de dure­roa­să, în sensul unei radiografii a societăţii prezentului. Iar filmul îşi propune să ne facă pe toţi conștienți asupra pericolului de a lua în considerare doar aspectele de suprafaţă, fără să intrăm în profunzimea pro­ble­melor. Eu am jucat-o pe Rita Loupe, unul dintre cei trei doc­tori care se ocupă de astfel de pa­ci­enţi, şi am pus foarte mult suflet, am fost foarte impli­cată emo­ţional, fiind foarte impresio­nată de su­biect. Şi am învăţat foarte mul­te lu­cruri, despre care habar nu aveam îna­inte… De-altfel, în ultimii ani m-am aple­cat cu precădere asu­pra dez­voltării mele intelectuale, ale­gând pro­iecte acto­riceşti care să mă susţină şi în sensul ăsta, personaje dife­rite față de ceea ce inter­pretasem an­terior.

– Faci filme și în România. Sunt diferențe mari între cinematografia noastră și cea britanică? Am scăpat de stilul provincial?

– Sunt regizori români tineri, care au făcut studii în străinătate sau au lucrat mult în străinătate şi care vin acum cu un alt stil de lucru, cu o altă abordare: merg pe conceptul de cola­borare, pe „hai să ve­dem cum putem să cooperăm”, au aban­donat stilul regizo­rului care e sus, pe un piedestal, iar toţi ceilalţi sunt nişte exe­cutanţi. Or, aceas­tă muncă în stil co­laborativ nu poate decât să îmbogă­ţească rezultatele tutu­ror. Deci lucrurile se schim­­bă datorită acestei generaţii Z. Ge­ne­­raţiile ante­rioa­re au rămas la „eu sunt re­gizorul şi le ştiu pe toate”, iar asta nu e o atitudine constructivă. Si­tuaţia e poli­cromă…

„Inteligența artificială ame­nin­ță cinematograful. În America a început revolta”

– Să coborâm de pe ecran pe stradă. Cum mai e viața la Londra? Se simt şi acolo neliniştile din lumea largă?      

– La nivelul societății, în mod clar, lucrurile nu stau deloc roz. Toată lumea resimte framântările de pe glob, inclusiv reverberaţiile lor economice. În plus, în Anglia a fost o iarnă foarte grea, cu factu­ri­la căldură uriaşe. Şi, în general, pre­ţu­rile au crescut foarte mult. Deci, foarte mulţi din­tre englezi se chinuie să reziste… În ceea ce pri­veşte mediul artistic, şi în Anglia se simte influen­ţa revoltei artiștilor din America, îndreptată îm­potriva inteligenței artificiale. De trei săptă­mâni, e grevă acolo, pentru că Netflix sau Disney au venit cu propunerea ca artiştii „de fundal”, deci figuraţia simplă, să vină o singură zi la filmare, pen­tru ca, apoi, imaginea acestor oameni să fie preluată şi folosită prin generare pe calculator, apelându-se la Inteligenţa Artificială (AI). Apoi vor să introducă AI-ul şi la nivel „mai mare”. Chiar citeam zilele trecute că s-a dorit ca pentru cel mai recent film din seria „Misiune imposi­bilă” să se utilizeze imaginea Juliei Roberts, întinerită pe calculator, însă actrița nu a fost de acord cu acest fals flagrant. Nu mai spun că se vorbeşte despre modificarea artificială a chipului oricărui actor şi folosirea lui o veşnicie, în cele mai diferite circumstanţe, fără ca actorul să-şi dea acor­dul. Deci, lucrurile sunt îm­pin­se într-o zonă înfiorătoare şi înfri­co­şă­toare! Şi în cazul scri­i­torilor, al scenariştilor, se do­reş­te intro­ducerea inteligenţei arti­ficiale: practic, aceşti oa­meni, aces­te minţi umane, să fie com­plet eli­mi­nate! Sau de ce să se mai ape­leze la directori de cas­ting, mai bine se foloseşte inteli­genţa arti­fi­cială! Îţi dai sea­ma?! Trierea actorilor să se facă în baza unor indicatori speci­fici, analizaţi de AI. E normal ca lumea întreagă să se revolte! Se doreşte elimi­narea umanului, a emoţiei, a sen­timentelor, a em­pa­tiei… Ceea ce este înfiorător!

Film și teatru în România

– Întrebările mele te găsesc în București. Cu ce drum pe acasă?

– Pe de o parte, am nişte an­ga­jamente pe zona de prezentare şi moderare de evenimente. Aces­tea sunt domenii foarte dragi mie, în care activez de foar­te mulţi ani în Anglia, însă recent m-am extins şi în Ro­mâ­nia. De asemenea, pentru toam­nă, sunt în discuţii să joc într-un lungmetraj regizat de Ştefan Mironescu. Tema este actuală: o mamă cu două fete, din Ucraina, vin în România, într-un oraş de provincie (probabil va fi la mare, undeva), iar aici se lovesc de abor­dările birocratice destul de absurde de la noi. Eu urmează să o joc pe primăriţa acelui oraş, deci voi fi personajul negativ. (râde) Abia aştept să ne apucăm de treabă, deo­cam­dată însă mai lucrăm la scenariu, ca să evităm anumite clişee sau locuri comune, pentru ca povestea să fie cât mai auten­tică şi de interes. Tot în toamnă voi avea şi o premieră de teatru, în Bu­cu­reşti: o piesă montată în regim in­dependent, pe textul unui dramaturg spaniol foarte jucat, pe nume Jordi Casa­novas. E o piesă în două perso­naje, cu un umor negru excelent, iar partene­rul meu de scenă care este şi regizorul piesei, este Adrian Damian, un artist foarte talentat. Mai există câteva pro­iec­te, dar pentru ele discuţiile sunt încă nefinalizate, aşa că prefer ca deocamdată să nu dau detalii.

– Şi am aflat că la orizont se profilează şi un serial italian…

– Da, de curând am dat o audiţie pentru un serial italian, personajul pe care îl interpretez fiind foarte ofertant: o americană veselă, plină de via­ţă, dar care trece şi prin episoade depresive. La un moment dat ajunge în Italia, unde se căsăto­reş­te, şi de aici în­cep întorsăturile de situaţie. Fil­mă­ri­le vor demara tot în toamnă, la sfârşit de septem­brie, deci am multe pregătiri de făcut.

„Xenofobie? Asta e treaba lor!”

– Crezi că stabilirea în Anglia te-a ajutat în sensul unei catapultări mai uşoare în lumea filmului internaţional?

– Cu siguranţă, în cazul meu, aşa au stat lu­crurile. Vii cu altă carte de vizită, vii cu altă per­spectivă, una internațională, pe ca­re eu întotdeauna am simţit-o ca po­tri­vindu-mi-se mănuşă… Sigur, poţi să intri pe piaţa internațională şi să ai suc­ces şi venind din România sau de ori­unde altundeva. Exem­ple sunt destule. Însă, pentru mine, s-a dove­dit că ăsta a fost drumul cel mai potrivit. Fără nicio îndoială!

– Imaginea României nu e tocmai strălucită în Anglia. Ca româncă, ai resimţit exacerbarea xe­no­fobiei? Un fenomen care se manifestă întot­dea­una în vremuri grele, în toate sferele societăţii.

– Sincer, nu m-am lovit de problema asta, iar dacă au existat unele incidente, am în­cercat să le minimalizez, să nu le acord prea multă atenţie. M-am gândit că, de fapt, ceea ce contează este ce aduc eu bun în proiectul respectiv şi ce fel de om sunt eu, iar cine are o problemă de naţio­na­litate sau de rasă… ei bine, e problema lui! În plus, dacă ştii să priveşti situaţia asta din unghiul potrivit, realizezi că ea reprezintă un atu. Chiar de curând am citit un interviu dat de o cântăreaţă internaţio­nală, care a venit din Kosovo în Londra încă din anii copilăriei şi care totuşi a spus că mereu a simţit că trebuie să muncească un pic mai mult decât englezii. Ceea ce însă nu e neapărat un lucru rău. Asta alungă comoditatea şi te ajută să evoluezi mai mult sau măcar într-un ritm mai alert. Deci, eu văd şi partea goală şi partea plină a paharului, dar aleg s-o iau în considerare doar pe a doua şi să lucrez în fiecare zi cu mine însămi, tocmai în sensul unei evoluţii. Nu e uşor, că şi în firea mea există o latură aple­ca­tă spre negativitate, comoditate şi melancolie, dar important e ca, în fiecare zi, să fac paşi mici ca­re să mă ducă mai aproape de ceea ce îmi do­resc. Că nimeni n-a făcut ceva măreţ peste noapte!

„Cel mai mult îmi doresc libertatea”

– Ce dozaj determină succesul artistic: mai mult talent sau mai multă muncă?

– Eu, sincer, cred că despre talent nu e vorba mai deloc. În schimb, este vorba de muncă, perse­verenţă şi rezilienţă. Talentul şi norocul vin secun­dar, dar cheia este să ai per­se­verenţa şi echilibrul de a şti cand să îm­pingi lucrurile şi când să te dai cu un pas înapoi, când să priveşti din alt unghi şi când s-o laşi puţin baltă. Dacă nu ai acest mod de a înţelege viaţa, acest gen de inteligenţă emoțională, degeaba ai talent şi noroc. Că şi la mi­ne au venit oportunităţi, dar când nu eram pregătită emoţional, şi nu le-am apucat aşa cum mi-aş fi dorit. În schimb, alte lucruri mai mici, pe care le-am creat din proprie iniţiativă şi prin rezilienţă, am ştiut să le fructific la maximum. Sigur, şi eu cred că există momente când Dumnezeu te ajută, dar te ajută doar dacă eşti pregătit. În general, cred că trebuie ca tu în­suţi să te cunoşti foarte bine ca om, să fii o persoană echilibrată, maleabilă men­tal şi demnă, care să încerce să-şi facă treaba cât mai bine, cu datele pe care le are, cu „cărţile” pe care le-a primit.

– Implicarea ta profesională îţi mai lasă timp să priveşti şi în jurul tău? Cum te raportezi la această lu­me care pare că şi-a pierdut direcţia?

– O, mă uit împrejur! Trebuie! Dacă n-aş fi ancorată în realitate, nici meseria n-aş putea să mi-o fac bine. Trebuie să ştiu cum merg lucrurile în viaţa reală, încotro merge lumea şi încotro vreau să merg eu, în contextul lumii. Îţi mărturisesc că de-a lungul ultimilor ani am expe­ri­mentat un cocktail de senti­mente, de la tristeţe la deznădejde, la deza­mă­gire, la revoltă, la resemnare, la împăcare şi accep­tare a faptului că fiecare om are capacitatea de a-şi alege un drum şi că nimeni nu poate fi in­fluenţat de mare lucru din exterior. Iar eu, personal, îmi doresc să mi se lase libertatea, li­ber­tatea care mi se cuvine. Pe de altă par­te, şi eu respect libertatea celorlalţi. Adică nu încerc să împing pe nimeni în di­recţia dorită de mine, ci doar în­cerc să-i conving pe oameni, pe cât po­sibil. Filozofia asta nu e întotdeauna uşor de pus în prac­ti­că, dar o exersez în fiecare zi.

– Să încheiem interviul nostru cu o mică incursiune în familia ta: ce mai fac Nicholas Lupu, soţul tău, la rândul lui un artist reputat, şi Iustin, băiatul vostru?

– În ultima vreme am călătorit foarte mult. Soţul meu a avut multe concerte în Europa, cel mai recent încheind o serie de concerte în Italia, iar curând mai are programată o altă serie, în Anglia, pe zona de pop-opera. Împreună, noi şi un prieten al nostru, care a terminat regia în Londra, lucrăm la un scurtmetraj, cu care intenţionăm să intrăm şi în circuitul de festivaluri. Nicholas a scris scenariul şi lucrează la muzică, prietenul nostru va face regia, iar eu cu Nicholas o să şi jucăm în film, alături, desigur, de alţi actori. În ceea ce-l priveşte pe Iustin, care a împlinit patru ani, el se bucură foarte tare de toate plecările astea prin Europa. Oriunde proiecte­le ne-o permit, îl luăm cu noi, ca să vadă lumea, ca să-l expunem la medii şi la expe­rienţe cât mai diverse şi ca să cunoască oameni, nu vrem să-l ţinem doar lipit de noi. În plus, e un copil foarte muzical: îi plac tobele, pianul, muzica în general. Dar şi sporturile. E un băiat foarte activ. Şi foarte curios. Aşa că ne străduim să-l învăţăm cât mai multe, explicându-i me­reu şi povestea din spatele unei situaţii sau a unei infor­maţii. De-asta, probabil, el şi susţine că nu are patru ani, ci şapte! (râde)

Foto: Alexandru Roibu (PORTRETUL TĂU – 1), Cristina Borș (PORTRETUL TĂU – 1), Jennifer Arkwell (Film Junction Festival – 1)