Satul cu curcubeie – Breb

– Există locuri binecuvântate de Dumnezeu, unde neliniștea lumii încă n-a străbătut. În Brebul Maramureșului, timpul mai curge liniștit pe ulițele vechi ale satului, mărginite de garduri și case de lemn. Pace pe sufletul trecătorului! Și bucurie, când vreun bătrân te poftește în ogradă și dezleagă povești –

„Că nu-i scris la nime-n poartă…”

Brebul seamănă cu un sat-muzeu. Pe lângă rostul vieții de azi, a știut să păstreze și rânduiala de altă­dată. Nu doar casele vechi, din lemn, îi atra­g ca un magnet pe turiști (în sat s-au stabilit mulți englezi), ci și oamenii și meșteșugurile lor ances­tra­le, care sunt o continuare a trecutului. O istorie vie. Iar ca să știi cine la ce e priceput, și-au pus pe casă câte-o plăcuță, o invitație la a le trece pragul. „Co­șuri de nuiele”, citesc, pe căsuța de la numărul 338. În curte e un bătrân. Seamănă la chip cu bunicii de­se­nați din cărțile cu poveștile. „Lăudăm pe Iisus!”, îl salut, cum e obiceiul prin Mara­mureș. „Lăudat fie-n veci! Amin!”, îmi răspunde. Îl întreb dacă mai fa­ce coșărci. „Nu mai fac, da mai am de vânzare vreo câ­te­va. Nu mai fac, că m-or cam lăsat și pute­rile, și mintea. Iote, îs acolo, și gătate, și înce­pu­te, că nu mai poci a le găta! Hai, de le vezi! Numa’ nu-nchi­de poarta, că de-o trece moar­tea pă drum, să vină și la mine!”. „Ba, să nu vie-acum, cât îs eu aici!”, zic.

„Domniță dra­gă, tăți suntem datori c-o moarte. Mie mi-o murit și nevasta, și ficioru, și-i tăt aștept, doară s-or înturna, să-mi spuie și mie cum îi pe lu­mea ai­laltă, sau să mă ia și pe mine cu ei. Mă gândesc că toți, împreună, n-a fi chiar rău. De-aia-ți spusăi să lași poarta deschisă, poate-o face moar­tea cumva să mă ducă pe mine la ei, dacă pe ei nu-i lasă să mai vi­nă la mine. «Că nu-i scris la nime-n poar­tă/ moar­tea unde te așteaptă / zilele când ți se ga­tă…»”. Îmi spu­ne apoi că-l cheamă Onisim Vișo­van și are 83 de ani. Intră-n casă și se în­toarce cu un braț de reviste și de fo­to­grafii. În ele, Moș Onisim, mult mai tânăr, împletește coșuri de nu­iele la târguri sau expoziții. A străbătut țara în lung și-n lat, ca să le arate și altora meșteșugul moștenit de la tată și de la bunic. „Tata o avut de mic mâna dreaptă sucită și-o făcut coșuri tăt cu mâna stângă. Eu le-am fă­cut mai bine ca el, c-am avut amândouă mânu­ri­le bu­ne. Amu, gata, că mi s-or dus pu­te­rile, mi s-or nimicit planu­rile. Trei ne­poți am, dar unul nu vine să-l învăț mese­rie!”, spune, și-mi face cu mâ­na semn de rămas-bun. Închid poarta în urma mea. Poa­te l-o mai răbda moar­tea un pic pe moș Onisim, până s-o găsi cineva să-i ducă mai departe meș­teșugul.

Sfânta Vineri din Breb

La numărul 48, pe plăcuța de lemn scrie cu li­tere mari: „Prelucrarea lânii”. O căsuță mică, a­du­nată de vreme, și-o bunică cu chip de Sfânta Vi­neri: „Floare Ciuc mă cheamă pă mine, da po’m­neata?”. „Camelia”, zic. „Oi, oi, floare mân­dră”. Apoi se pune pe povestit fără s-o-ntreb nimic.

„Că noi om fo șaptespe frați la părinți. Mama o avut șase coconi și i-o murit băr­ba­­tu, tata, șapte coconi și i-o murit femeia. Când s-or adunat, or mai făcut patru. Făcea mama o oa­lă de 20 de litri de mâncare, dar abia de ne-ajun­gea la tăți. Numa că ne-am învățat harnici de mici, ăi mai mari or mărs slugi la bogotani, s-or împrăș­ti­at prin tătă țara. Și-o trăit mama păstă o sută de ani. Amu, doamnă dragă, lumea îi întoarsă, îi alt­fel; amu îi bine, și la femei, și la băr­bați, că merg la boltă și pun pita-n coș, nu trăbă să lucre s-o facă. De mult, mereau femeile cu coconii de mână la lucru, la câmp, amu merg la plimbare cu câinii”.

Nana Floare știe a lucra cu lâna și cânepa. „Se­mă­nam cânepă, și-am tors, și-am țe­sut, am făcut cămeși, c-a­tunci n-o fo’ pânză de bum­bac, că amu’ da’ așe ne scăr­­pinam de la ele… Bine-o fo’ de mult, da-amu-i mai bi­ne, că feme­i­le nu mai lucră cât lu­cram noi, iau tătu de-a ga­­ta. Io ș-amu torc și lu­cru, așa oarbă, că mi să umflă mâ­nurile dacă nu lucru. Dacă tăt ați venit pân’ la mine, să vă horesc ceva! Atâtea știu, de-ți sta aici tătă zâua! «M-o făcut mama lunea,/ Să-nconjor tătă lumea,/ Să n-am Paști, să n-am Crăciun,/ Să le fac um­blând pe drum./ Să n-am Paști, să n-am Ru­sa­le,/ Să le fac umblând pe cale». De-aia-ți zâsăi as­ta, că și mnea­ta, ca ziaristă, tăt umbli pă dru­muri”.

O rog să-și amintească vreo întâmplare din anii copilăriei. „D’apoi îi tare mult de atunci. Mărg pe 87 de ani, doamnă dragă. Da, uite, că ceva tot țin minte, cum văruiam cu mesălăul și puneam farbă de zadie în var, farbă de lână, și tare mândru ieșea! Puneam lapte, miere, să nu să ia de pă păreți”.

Și pe Fata Pădurii a-ntâlnit-o nana Floare din Breb. „O umblat și pe-aici Fa­ta Pădurii, da’ cum nu? Și la mine-o lăut, în vale, am vă­zut-o. Atâta-o fo’ de mare și de hâdă, copite-avea la picioare și horea aco­lo-n vale cântări de-ale ei. Pe la noi pe după casă i-o fo’ cărarea, și din coas­tă până-n vale, tăt gardul l-o rupt. Dar casa noastră-i cu Dumne­zeu și nu ne-o putut fa’ nimic. Amu, da de-o murit și Fata Pădurii, cu tăte răz­boaiele astea. Mulți nu cred, dar io știu ce-am pățit”.

Are glasul moale și pare a cânta când vorbește, se leagănă pe cuvinte, multe din ele de neînțeles, străine lim­bii noastre de zi cu zi. „Me­salău”, „farbă”, „zadie”, noi, românii, găsim ușor cuvin­tele în dic­ționar: „bidinea”, „vop­sea”, „fo­tă/șorț”, dar oare ce înțeleg din vorbele ei tu­riș­tii străini, care umplu, vara, uli­țele din Breb? Poate că înțeleg ce le spune din însuflețirea cu care vorbește, din lumina din ochi, din bucuria cu care le arată fuioarele de lână și țesă­turile întinse pe pridvorul de lemn.

Ionuc, ceterașul

În Brebul Maramureșului, înțelep­ciu­nea sim­plă, extrem de profundă, pare, cu adevărat, să nu aibă vârstă. Ionuț Tiran are doar 12 ani. E fiul gaz­dei mele, Rodica din Vale, și stră-stră­ne­po­tul Sfin­tei Vineri. Uneori, vorbeș­te mult și repede, de par­că i s-ar ter­mina vorbele de le-ar rosti mai rar. Al­teori, alege tăcerea și nu-ți e tocmai la în­de­mână s-o înțe­legi. Și peste vorbe, și peste tăcere, se simte însă o cumpătare de om matur.

„Am gândit să fac o crescătorie de găi­nu­șe, așe, câteva, pentru mine. Am avut niște găinușe, nu erau de rasă, trebuia să le fac o cușcă cu aco­periș, să nu vină vulpea la ele. Știu ce trăbă să fac, că vara, tăt eu am grijit de vaci, de porci, de găini, s-o ajut pe bunica. Eu le dădeam de mâncare, eu le deschideam dimineața și le închi­deam seara. Știu să mulg și oile, și vacile. Și de iepuri grijeam, că la bu­nica nu-i plac iepurii, dar i-o luat pen­tru noi. Tăt mă gândesc să fac cumva rost de bani, să-mi cumpăr o găină Chabo, de-ace­ea, pitică, s-o-ngrijesc, că-mi place de ele, că-s mici”.

Îl întreb dacă vrea să se facă fermier. „Nu, că nu-i prea ușor. Vreau să cresc două-trei ani­male, așa, să am ce-mi trăbă acasă. Dar întâi vreau să învăț, să fac o școală, ceva, deși mie cel mai mult îmi plac vacanțele. Și vreau să rămân aici, în Breb, să-mi fac o casă, în grădină. Mi-i tare dragă și căsuța asta a noastră, că-i micuță și mândră, așa, fără etaj. Numa la oraș nu vreau să plec. Acolo nu-i fain ca aici, îs casele tăt adunate una lângă alta, una peste alta, n-au ocol mare, ca astea de-aici. Mie-mi place să fie loc larg, să mă simt liber. Și când merg la oraș, nu-mi place să stau prea mult, tăt acasă-i mai bine și mai fain”.

Ionuc, cum îi spun toți, merge de două ori pe săptămână împreună cu fratele său mai mare, Da­rius, la oraș, la Sighet, unde iau ore de vioară. Mai toți pruncii de pe-aici știu a cânta la ceteră și a hori. Ionuc fuge în camera lui și se-ntoarce cu vioara. Nici nu știu când apucă arcușul, atinge corzile, și curtea se umple de-o melodie ce te-mbie la joc. „Până când veniți, poate știu și-o-nvâr­ti­tă!”, zice zâmbind.

Când plec, două curcubeie uriașe se întind peste cerul din Breb. Decor perfect pentru lumea de povești pe care o părăsesc. Magia sa­tului vechi, românesc, mai există. Fe­ri­cire cu case de lemn și oameni bă­trâni. Ține-i, Doamne!

Foto: Gheorghe Petrila (2)