Ursulică

Cu ceva timp în urmă, în partea de nord a sa­tu­lui Hăiești, din comuna Săcelu, jud. Gorj, a apă­­rut un câine vagabond. Un câine negru, cu părul lins, bine împlinit, dovadă că nu a trăit rău, zvelt și în bu­nă măsură prietenos. El și-a stabilit reședința în gră­dina cu vie a vecinului de la nord de mine. Lătra zi­ua, dar mai ales noaptea, la trecători, dar și la alți câini va­­ga­bonzi, cu care făcea, uneori, sim­pa­tice par­ti­de de lup­te, el ieșind întotdeauna victo­rios. Aveam pe a­tunci, le am și acum, două cățelușe castrate, care își pe­tre­ceau viața, ca și în prezent, în curtea de lângă casă.

Auzind într-o zi cățelușele mele făcând scandal, m-am dus să văd ce s-a întâmplat. Cine credeți că ve­ni­se să le mănânce hrana? Tocmai vagabondul proas­păt pripășit în sat! Cred că a sărit gardul, care nu era prea înalt, și se ospăta cu poftă din vasele cățelușelor. Cu greu am reușit să-l izgonesc.

Cu timpul, câinele începuse însă să slăbească și găsindu-l din nou la vasele cățelușelor, mi-a fost milă de el și i-am pus mâncare. S-a servit, până când, așa cum se spune în popor, a făcut burtă ca de vițel sărac. Am stat pe un scăunel să-l urmăresc. Nu lăsa cățelu­șele să se apropie, de teamă că va rămâne flămând. După ce s-a săturat, s-a așezat pe labe. Ne uitam unul la altul, eu chemându-l cuțu-cuțu, el dând din coadă. S-a târât pe burtă până la scaunul meu, a pus botul pe genunchii mei, l-am mângâiat, el a început să-mi lingă mâna dând din coadă. Am considerat com­portamentul lui ca pe un gest de mulțumire, pen­tru că l-am hrănit pe săturate. A plecat la domiciliul lui. Într-o dimi­nea­ță, pe când lucram prin curte, am au­zit-o pe vecina cu grădină discutând cu o altă fe­meie despre faptul că va­gabondul i-a făcut potecă prin vie și că ea are pas­tile ca să-l omoare, dar vrea să gă­seas­că pe altcineva ca­re să i le dea, ea neavând curajul să-l otrăvească. Mi s-a făcut milă de câine și l-am luat la mine. Am dat prin cineva bani și mi-a adus de la Târgu Jiu o curea și un lanț special pentru câini. L-am pus pe sârmă, ca să se poată plimba în voie, și l-am botezat Ursulică, ca pe un înaintaș al lui, otrăvit de niște gă­i­nari care voiau să-mi fure niște curcani. Noul meu pri­e­ten s-a adap­tat repede. Era harnic, dar avea și are un nărav, fapt pentru care cred că a fost abando­nat de stă­pânul său: nu putea suporta păsările de curte. Mi-a că­să­pit și mie câ­teva gă­ini, care au avut curajul să intre în teritoriile lui. În rest, Ursulică este de mare folos. Cio­ri­le, uliul, alți câini sau pi­­sici nu au cu­rajul să se apropie de gră­dina mea. Are gri­jă de ea mai abitir ca un paznic plătit. Când îi duc mân­care, când trec spre grădină, tre­buie în mod obli­gatoriu să stau de vorbă cu el, să-l mângâi, să-l las să mă îmbrățișeze cu labele din față, stând așa cu mine câteva minute, timp în care emite niște sunete ciudate, care cred că ar însemna mulțumirea lui că-l tratez ca pe un prieten, ca pe un om de-al casei. Dar nu întot­dea­­una am timp să mă giugiulesc cu Ursulică și trec, grăbit, spre treburile mele din grădină. Atunci în­cepe să latre, să se târască după mine și apoi se așea­ză pe ce­le patru labe și începe să plângă. I-am învățat pre­ten­­țiile, și după ce ne giugiulim, Ursu se duce, mul­țumit, la culcușul lui, sau trage o porție de ceartă cu câi­nele vecinului. Și când îi dau mâncare trebuie mai în­tâi să ne pupăm și numai după aceea se apucă de mân­cat. Când nu mă duc la timp cu mân­ca­rea, latră în­tr-un anumit fel, așa, ca o ceartă pentru că îl neglijez.

O bună parte din timp îi dau drumul din lanț, îl las liber. Atunci mă însoțește la toate activitățile mele din grădină. Când lucrez, el se așează la 2-3 metri în fața mea, și când ajung lângă el, schimbă locul, mu­tân­du-se cu 3-4 metri mai în față. După fiecare masă, vine și pune capul pe genunchii mei. Se gudură și scân­ceș­te cu sunete plăcute, ca semn de mulțumire că nu l-am uitat.

Ca animale de companie, am și câteva pisici. Eu sunt un bătrân de peste 91 de ani, singuratic, și am ne­voie de compania, dacă nu a oamenilor, cel puțin a unor animale atașate oamenilor. Și pisicile se atașea­ză de oameni, dar ele sunt mai ciudate în atașamentul lor. Când nu le mai convine compania omului, scot ghearele și fug. Câinele atașat de stă­pânul lui nicio­dată nu va deveni agresiv. Chiar dacă îl bați, el uită, vine și se gudură la picioarele tale.

În popor se spune că atunci când pisica te vede mâncând se roagă lui Dumnezeu așa: „Orbește-l, Doamne, să-i iau ce are în mână”, în timp ce câi­nele spune: „Satură-l, Doamne, ca să-mi rămână și mie ceva”. Se pare că poporul are dreptate.

Gândindu-mă la nesătuii noștri de politicieni, asemenea câinelui, mă rog lui Dumnezeu așa: „Sa­tură-i, odată, Doamne, să ne mai lase și nouă, că ne-a ajuns cuțitul la os”.

EMANOIL C. – Săcelu, jud. Gorj