Leacuri pentru îndreptat spatele

-   Cum să salvăm de la moarte o bucurie pe cale de dispariție: Laudele. Confirmările pozitive ne fac fericiți și ne mențin sănătoși. –

Un resort al fericirii

Poate fi o înclinare mută a ca­pu­lui, exprimând aprobare, sau o mână cu degetul mare îndreptat în sus, într-un gest triumfător. Un elogiu rostit în fața întregii echipe sau un ropot de aplauze, o cupă, o pro­movare, un bonus. Recunoaș­terea are nenumă­ra­te chipuri. Și toate dau naștere unui sentiment extraor­dinar de plenitudine: spatele curbat revine la verticală, umerii care atârnau se ridică. Mândria ne inundă corpul și îl însuflețește.

Suntem dependenți de acest sentiment mult mai mult decât ne imaginăm. Chiar dacă suntem ferm convinși de propria noastră va­loare, simțim în ace­lași timp nevoia ca ea să ne fie recunoscută de cei din jur. Pentru unii, goana după aprecieri fa­vo­rabile nu ia sfârșit decât odată cu viața: dacă la înce­put cer­șesc aprobare din partea părinților, mai târziu vor lupta pen­tru o poziție de vârf în ierarhia so­cială.

Aprecierea este un factor gene­rator de moti­va­ție, un resort al feri­cirii. Oamenii care sunt lău­dați frec­vent își fixează obiec­tive superioare și se simt da­tori să le atingă. Cineva care e lăudat își dă osteneala de a fi la înălțimea laudei primite. Aceas­ta poate im­pul­siona dorința noastră de acțiune deoarece face ca senti­men­tul declanșat de trăirea unui succes să se imprime în memoria de lungă durată.

Lauda, o marfă rară

La drept vorbind, știm cu toții că elogiul con­sti­tuie un imbold mai eficient decât critica. Din­tr-un son­daj de opinie inițiat în Suedia reiese că aproape 90% dintre întreprin­zători cred că încu­ra­jările și laudele au darul de a spori producti­vi­ta­tea an­gaja­ți­lor, asigu­rând implicit suc­ce­sul fir­mei. Cu atât mai sur­prin­ză­tor este faptul că foarte rar întâl­nim acest principiu transpus în prac­­tică. Cei mai mulți oameni nu se simt prețuiți îndeajuns – mai ales pe plan profesional. E o realitate ates­tată și de sonda­je­le organizate anual în rândurile angajaților de fir­ma de consultanță Gallup. 67% din­tre per­soanele ches­­tio­nate au declarat că nu se simt legate de între­prin­derea unde lu­crea­ză și că își înde­plinesc sar­ci­nile de ser­viciu din pură obli­gație. Mulți își justifică atitu­dinea prin faptul că nu sunt apre­ciați. „Lauda este o marfă ra­ră în marile firme”. Sub­al­ter­nii sunt che­mați în biroul șe­fu­lui mai de­grabă ca să pri­mească mustrări de­cât ca să fie lăudați.

Totuși, de ce ne vine atât de greu să apreciem as­pectele po­zi­ti­ve, fiind înclinați să bom­bă­nim în­tru­na? Cel mai simplu răspuns ar fi: poate că mulți dintre noi nici nu văd acele lu­cruri care me­rită re­mar­­cate. Șe­fii sunt atenți mai ales la ceea ce nu se realizează într-o fir­mă. Lucrurile care merg bine li se par firești. Observația este vala­bilă în egală mă­sură pentru com­­por­ta­mentul individual, ca și pentru at­mosfera din între­prin­deri. În ge­ne­ral, lumea se con­centrează mai cu­rând asu­pra laturilor slabe și a de­fectelor.

Lipsa recunoașterii naște boală

Iar când ni se oferă prea pu­ți­nă consi­derație, inima noastră poate avea de suferit – la propriu. Spe­cia­liștii numesc acest fe­no­men „cri­­­za gratificației profe­sio­­na­le”. În decursul anilor, au fost studiate cazurile a nu­me­roși oa­meni care dă­ruiesc mult profe­siei lor, pri­mind puțin în schimb, fie că e vor­­­ba de bani, posibilități de pro­movare, pri­vilegii, dar și de cu­­vin­te elo­gioase. Rezultatul: este un fapt do­ve­dit că, atunci când recompensa nu cores­punde efor­tu­lui depus, oa­me­nii se îm­bol­­nă­vesc mai des. De fie­ca­re dată când recunoașterea aștep­ta­tă lip­sește, centrul sa­tisfacției din cre­­ier de­clanșează o reacție de stres. Aceas­ta du­blea­ză – pentru oameni alt­fel sănătoși – riscul de a suferi un infarct sau de a dezvolta o de­pre­sie în urmă­to­rii zece ani. Sunt amenințați, în pri­mul rând, lucră­torii din instituțiile cu caracter so­cial, care se implică de re­gu­lă e­norm în munca lor și câștigă mo­dest, ca și persoa­nele care se tem că nu vor găsi un alt loc de muncă dacă își dau demisia.

În schimb, vârst­nicii care continuă să fie an­ga­jați so­cial și au parte de prețuirea cores­pun­ză­toa­re înre­gis­­trează o rată a deceselor sem­nifi­cativ mai redusă, compa­rativ cu cei ce nu fac a­cest lu­cru. Cine benefi­cia­ză de aprecierea la care se sim­te îndreptățit are șanse mai bune de a-și păstra să­nă­tatea și de a-și pre­lungi viața. Statisticile ofi­ciale britanice arată că funcționarii mă­runți mor, în medie, cu patru ani și jumătate mai devreme de­cât cei din poziții su­perioare.

Coronița casnică

Însă și cine nu se bucură de suficientă prețuire acasă are motive să se tea­mă pentru sănătatea sa, chiar dacă aici urmările sunt mai puțin grave decât în pro­fesie. Psihologii au re­mar­cat o multiplicare a ris­cului de a avea tulburări de somn ori stări de­presive la per­soanele care nu se simt a­pre­ciate în­dea­juns de par­te­ner – ceea ce, din păca­te, se în­tâmplă destul de des. Du­pă câțiva ani de con­vie­țuire, când intervine ru­tina, dis­pare fun­damentul pozitiv al relației. Dove­zile spon­ta­ne de afec­țiu­ne și de atenție de la început devin tot mai rare. Și, cel mai adesea, mâ­nui­rea aspirato­ru­lui, atâr­natul ru­fe­lor pe frânghie, schim­batul scute­celor și con­­­trola­rea te­melor pen­tru acasă ale co­pii­lor nu se nu­mără printre presta­țiile onorate cu cine știe ce recu­noaș­tere.

Dar și atunci când îți apre­­ciezi parte­nerul, se în­tâm­plă, uneori, ca me­sajul să nu fie recepționat co­rect. Fiecare om pri­vește lauda în felul său. Unii fac risipă de cuvinte elogioase, alții spun numai o dată pe an: „N-a fost rău”. Unii con­si­deră că a-ți repara auto­mobilul re­pre­zintă un gest de iubire, al­tora li se pare ceva normal și de la sine înțeles. De aceea, psi­­hologia mo­der­nă reco­man­dă cuplurilor să dis­cu­te concret despre modalitatea optimă de a oferi com­plimente și despre ceea ce parte­­nerii simt ca fiind recu­noaș­tere.

Cinci la unu

În opinia psihologilor, căsniciile sunt deose­bit de stabile atunci când lauda și critica între soți se află în raport de cinci la unu – o regulă pe care mai ales bărbații ar trebui să-și dea osteneala de a și-o însuși. Dim­po­trivă, cuplurile în care există prea puțină considerație reciprocă se vor des­păr­ți, foarte probabil, peste câți­va ani. În spri­ji­nul teoriei ple­dea­ză faptul că oamenii ce au trăit fericiți împreună, vreme de mai mul­­te de­ce­­­nii, deconspiră, în majo­ri­tatea cazurilor, aceeași rețetă ma­gică a reușitei: atenția și stima din­tre par­teneri.

Sociabili din naștere

Dar de ce avem o nevoie atât de acu­tă de con­firmare din par­tea soților, a șe­fi­lor, a colegilor, a prietenilor, încât ne putem îm­bolnăvi, da­că ea în­târzie să vi­nă? Natura ne-a în­zes­trat cu un sistem nervos „sociabil”. Nu putem trăi fără seme­nii noș­tri. Nici o altă făp­tură vie n-are așa de mulți neuroni cu funcții asocia­tive ca omul. În creierul nos­tru se găsesc neuroni care analizează și re­produc orice mișca­re, expresie facială sau schim­bare de dispo­zi­ție sesizate la oame­nii din preajmă. Când cineva ne zâmbește, îi întoarcem involuntar zâmbetul. Avem această ne­voie de recunoaștere chiar din clipa când deschi­dem ochii în lume. Sugarii sunt dependenți de rezonanța pozi­tivă emisă de mamă. Psihologii afirmă că atât bebe­lu­șii, cât și co­piii mici necesită confirmări pline de simpatie din partea adulților, pentru a-și dezvolta siguranța de sine.

De aceea, unii părinți își laudă copiii la nesfârșit, ca nu cumva să le lipsească micuților încrederea în pro­pria persoană – un tip de com­por­tament pe care psihologii îl con­testă cu hotărâre, cu argumen­tul că el vi­zea­ză, de obicei, calită­ți­le înnăs­cute ale copiilor, iar nu efor­­turile depuse de ei. Au fost efec­­tua­te teste IQ la copiii lăudați în per­manență pentru inteligența lor și s-a obser­vat că aceș­tia aveau ten­din­ța de a evita pro­be­le dificile, ezi­ta­rea lor prove­nind din tea­ma de a nu se descoperi eventual că sunt to­tuși mai puțin deștepți de­cât se cre­de și din presupunerea că riscă să piardă iubirea pă­rin­ților din aceas­tă cau­ză. În schimb, copiii lăudați în special pentru hăr­nicia și oste­ne­lile lor au dat dovadă de mai multă consec­ven­ță, au reușit mai bine la test și chiar s-au distrat rezolvân­du-l. În general, copiii se bu­cură enorm să primească laude când rea­lizea­ză o performanță ie­șită din comun. To­tuși, mai înțelept este ca părinții să-și laude copilul nu nu­mai pentru ceea ce el a făcut, ci și doar de dragul lui, pentru sim­plul fapt că există. Copiii doresc să fie vă­zuți. Ei cer cu stăruință o cer­ti­fi­ca­re a existenței lor, do­resc ca pă­rinții să participe la ceea ce tră­iesc ei, însă fără a amesteca expe­rien­țe­le de viață cu ideea de perfor­manță.

Arta de-a lăuda

Adesea, nu e chiar așa de ușor să-ți exprimi pre­țuirea. Vorbele tale pot porni din cele mai bune intenții, însă de fiecare dată rămâne deschi­să între­barea cum le va înțelege și primi celălalt. De aceea, psihologii au întocmit un întreg corp de reguli pentru formularea aprecierilor, ca­re, în ulti­mă instanță, este o adevă­rată artă.

Cel dintâi comandament: să nu trișezi. Căci majoritatea oamenilor dispun de sufi­cient fler pentru a-și da îndată seama dacă o laudă este lingușitoare sau condescen­dentă, calculată la rece sau aruncată într-o doară. Adesea, în profesie, oamenii se pot simți inconfortabil atunci când li se adre­sează cuvinte bine­voi­toare, pe care ei cred că nu le merită. Aproape ori­ce om are dubii în ceea ce-l priveș­te. Trebuie să înțelegem că o laudă expri­mată la modul general se va integra cu greu în imaginea pe care ce­lălalt o are despre sine. Așadar, e preferabil să ne îndrep­tăm aprecie­rile spre per­for­man­­țe ce pot servi ca exemplu altora: de pildă, ce mâini de aur are ma­ma când face pră­jiturile de Cră­ciun!

Specialiștii au constatat, de ase­menea, că efec­tul fericirii lipsește atunci când laudele sunt exa­gerate. Creierul nos­tru acceptă doar laudele me­ritate. Une­ori, câteva cuvinte sim­ple ne emo­țio­nează mai mult decât o reverență spectaculoasă. Lauda se aseamănă cu un cadou. Nu e nevoie să fie costisitor, tre­buie doar să-ți sugereze că per­soa­na res­pec­tivă a avut intenția să-ți facă o bu­curie.

Cum să vă bucurați de mai multă prețuire de-a lungul vieții

* Nu vă sfiiți să lăudați

Deveniți mai atent cu cei din jur. Un e-mail cu aprecieri favo­rabile sau o laudă neașteptată le pot în­se­nina celorlalți ziua, dacă sunt porni­te din inimă. Un gest prie­tenesc cu efect de bumerang.

* Observați-vă punctele forte

Schimbați unghiul din care pri­viți lucrurile. Timp de o săp­tă­mână, concentrați-vă în exclu­si­vi­tate asu­pra punctelor forte și a tuturor reu­și­telor dvs. De exem­plu seara, înainte să vă fure som­nul. Lauda de sine are un rol benefic.

* Intrați în acțiune

După o selecție atentă, pre­luați sarcini care vi se potrivesc și pentru care puteți primi apre­cieri. De pildă, interveniți pentru angajarea unei educatoare în plus la grădinița unde merge copilul dvs. Luați iniția­tiva unui proiect ambițios la birou. An­trenați-vă pentru participarea la o competiție sportivă.

* Cereți recunoașterea meritată

Dacă nu primiți niciodată un cuvânt de laudă de la șef, îl pu­teți ruga să vă spună deschis pă­re­rea despre munca dvs. Veți afla ce anu­­me ați făcut bine (pre­ferabil, cu a­mă­nunte concrete), iar aceas­ta vă va fi de folos și în vii­tor, pen­tru o au­toevaluare mai corec­tă. În treacăt fie spus, me­to­da e aplicabilă și în re­lația de cuplu.

* Reexaminați-vă implicarea

Dvs. dați mereu totul și primiți în schimb prea puțin? În acest caz, ar trebui să vă reexa­mi­nați impli­carea, cu toată obi­ec­tivitatea de care sunteți ca­pa­bil. Poate că va fi de ajuns să dați mai puțin.

Matei Manole, sociolog

„Lauda nu-și atinge scopul dacă se transformă în vorbă goală”

– Multor oameni le vine greu să scoată o vorbă bună. De ce?

– În principiu, să transmiți un mesaj pozitiv creează un sentiment de plăcere. Însă mai este ceva de învățat: cum să-ți manifești reacția pozitivă, ast­fel încât ea să fie percepută tot pozitiv și de către des­ti­na­tar. Omul să fie într-adevăr con­vins că vorbești se­rios. Întot­dea­una e bine să te referi la eveni­mente con­­crete, la sar­cini duse bine la bun sfârșit. Sigur, nici dacă îi spui unui angajat: „Faci o treabă ne­mai­pome­ni­tă!”, nu greșești cu nimic, dar o laudă aso­cia­tă cu ce­va absolut concret are mult mai multă greu­ta­te. Dar lauda nu-și atinge scopul dacă se de­gra­dează, trans­for­­mându-se într-o vorbă goală, fără va­loare, dacă res­pec­tivul cadru de conducere gân­dește cam așa: „Ia să ve­dem, de o săptămână n-am lăudat pe nimeni, acum ar trebui să spun iarăși ceva dră­guț”. În principiu, e bi­ne ca lau­dele să de­vi­nă o prac­tică. Un dram de pre­țuire și apreciere în plus ne face să ne simțim mai bine. Și nu doar la birou, ci și acasă: spune-i soției că gătește dumneze­iește, și se va trans­forma în șef-bu­cătar, chiar și când face o mămăligă.

– Ce tip de laudă este cel mai greu de rostit?

– Ni se întâmplă câteodată ca un apropiat să facă un anumit lucru mult mai bine ca noi. Atunci, chiar dacă nu ne e la înde­mână, trebuie să ne în­vingem or­go­liul și să-i spunem: „Jos pălăria, am toată admi­ra­ția pentru felul cum ai acționat”. O laudă ade­vă­ra­tă și sinceră se ține minte toată viața.

Dina Bran