Vară cu mireasmă de Gorj

În multe privințe, cele mai vii amintiri din copilă­rie sunt din anii de liceu. Ca să dau un exemplu, eu mă gândesc mereu la colega de clasă, Olimpia. Am mai scris despre ea. Era cea mai frumoasă din școală, purta codițe și avea uniforma întotdeauna călcată. Timidă, cu voce muzicală, ușor cân­ta­tă, ne spunea adesea povești despre viața din satul Albeni, unde părinții ei, vrednicii Alexandru și Maria, erau pre­țuiți de toți vecinii. Olimpia era pli­nă de viață și foarte vrednică: mer­gea la se­cerat, făcea mănunchi de fire de grâu, cu care lega snopii, încărca coșul carului și mer­­gea cu părinții pe Drumul Roșu, la arie, la tre­ie­rat. Începutul lui august umplea satul de praf și de plea­vă. Când era dus acasă, grâul trebuia lopătat zilnic, să nu se încingă. Olimpia își punea basmaua la gură și la nas și vântura grâul cu o lopată de lemn, ușoară, potrivită pentru puterile ei. La începutul lui august, începeau și scosul cepei și al usturoiului, îm­pletitul de funii și atârnatul lor de grinzile acoperi­șu­lui, în podul șoprului. Tot acum se culegeau fa­so­lea și do­vle­­cii, prunele de mâncat și magiun, primii struguri de terează, cei mai timpurii. Aceleași munci le fă­ceam și noi, la Bărbătești, unde casa avea un pod uriaș, mă­tu­rat în fiecare primăvară de mama Torica. Pentru a ajunge la cuiele din grindă, foloseam sca­u­ne. Podul avea scaunele lui, care rămâneau acolo ani de zile. Moșul Ilie dădea câteva țigle la o parte, să avem lu­mină. După ce mama cumpărase un aparat de radio București-500, ne făcea bucuria de a-l pune aproape de intrarea în pod, muncind, astfel, pe muzică popu­lară, de la Radio Craiova.

Augustul era și luna în care se culegeau prunele „gogoșele”, prune speciale pentru țuică.    Și luna fu­ra­tului de porumb pentru fiert: fie din parcela fami­liei, fie de la Catrina, de la Pistrițu, de la Fierăscu, de la Doarje, de la mulți alții.    Copiii strângeau paie din urma carelor și organizau nunți, cu mirese în­ve­­lite în paie, cu coroane de buruieni pe frunte, cu cântece și jo­curi, adevărate petreceri… Din păcate, și eu, și Olimpia, vă spunem lucruri care au dispă­rut, noile ge­ne­rații ale satului au, astăzi, slujbe în orașe sau au plecat la muncă în Europa, puțini mai muncesc în ogrăzile părintești. Porumbul se coace mai devreme, ano­tim­purile s-au schimbat, țoțele de coceni se fac la sfâr­șitul lui au­gust și începutul lui septembrie. Când­­va, de Sfânta Maria Mare, la 15 august, gos­po­­dinele făceau mân­care și o duceau, în banițe de lemn, pe malul râului Câlnic, unde erau numai săl­cii uriașe, de peste 200 de ani. Femeile întindeau ștergarele cu bucate, puse în străchini de pământ, alături cu linguri de lemn, fă­cute de rudari. Turnau vin și țuică și invitau orice tre­cător. După masă, se încingea o horă mare, iar băr­ba­ții țopăiau cu sti­cle­le-n mână, ca la nuntă. Spuneau că Sfânta Fecioară nu a murit, ci și-a dăruit sufletul Fiului Său, Iisus, pentru a trăi cât lumea. Ăsta era motivul bucuriei și-al horei, cu toate că Sfânta Maria Mică, din 8 Septembrie, ziua de naștere a Sfintei Fecioare, a fost și este adevărata sărbătoare a Maicii Dom­nu­lui din satele sudului românesc.