Bisericile cneziale din Țara Hațegului – STREI

– Mult mai puțin cunoscute decât celebrele mânăstiri ale Buco­vi­nei, cu zidurile lor înflorite în zugrăveli unice pe pământ, bise­ri­­cile cneziale din Hațeg au în ele noblețea regală a vechimii, fi­ind primele lăcașuri închinate lui Dumnezeu pe pă­mânt româ­nesc. Întemeiate înaintea voievoda­telor Munteniei și Moldovei, cne­zatele Transil­va­niei sunt încă ascunse în cețurile Evului Me­diu, de unde așteaptă să fie scoase în lumină. Tipare exis­tă. Bise­ri­cile din Țara Hațegului sunt gata să spună povești. –

Biserica din Strei, Hunedoara, e unul din cele mai vechi lăcașuri creștine din țara noastră și e nespus de frumoasă, în ră­cea­la ei semeață, strujită din piatră. Cenușie și mona­ha­lă, ridicată spre albastrul cerului din ver­dele crud al ierbii, simți că tre­cutul ei ascunde mistere . Vea­­curi de rugă și sânge, scurse, toate, pe pietrele ei bătrâne, dar și urme de istorie tri­um­fală, din vre­muri vechi, când cne­zatele Tran­silvaniei aveau ținută occi­dentală și trăiau în spirit euro­pean. Au venit, mai apoi, vremuri grele. Timpul nu a fost prietenos cu românii ardeleni. Căzuți o mie de ani sub povară stră­i­nă, bisericile din Hațeg au suferit împreună cu credincioșii lor. Sfinții cu ochii scoși, martirizați pe pereți și în altare, sunt semne de suferință care dor și azi. Pe lângă frumusețea lor artistică unică în lume, bisericile din Hațeg au o durere ome­neas­că, pe care ai vrea să o mân­gâi, s-o faci să treacă strân­gându-le cu iubire la piept.

CNEJII DE HUNEDOARA

Istoria bisericii de la Strei începe cu mult timp în urmă, înainte de întemeierea Mol­do­vei și a Țării Românești. Când a fost zidită, în Ța­ra Ha­țegului stă­pâ­neau cnejii, con­ducă­to­rii pri­me­lor forma­ți­uni sta­tale din Ro­mâ­nia. Co­roana Ungariei își în­tin­­sese su­zera­ni­tatea asupra lor, dar, pentru că avea nevoie de ei, îi lă­sase așa cum îi gă­sise – mân­dri și li­beri, stă­pâni pe cnezatele lor. Îi che­ma, însă, în ajutor în bătălii, căci la asta erau is­cusiți. Știm pu­ține despre ei, sunt aproape ab­senți din ma­nu­ale­le noas­tre școlare. Părerea unui spe­cia­list este obligatorie. L-am ru­gat să ne fie „luminător” pe dru­mul poves­ti­rilor care duc la bise­ri­cile din Hațeg, pe pă­rintele Flo­­rin Do­brei, istoric, pro­fe­sor la Fa­cul­tatea de Teolo­gie Or­to­do­xă din Arad. Părintele i-a stu­diat pe cneji și a pu­blicat un vo­lum ma­siv despre toate lăca­șele hu­ne­do­rene, co­borând nu numai în timp, ci și în cre­­dința pe care acești stră­vechi nobili români o aveau.

„Un tezaur unic în lume”

– Părinte Florin Dobrei, ce-ar trebui să știm, înainte de toate, despre bisericile și credința cne­ji­lor hațegani, atât de puțin prezenți în conștiința românilor?

– Ținutul Hunedoarei este păs­tră­torul unui tezaur de artă și arhi­tec­tură biseri­cească unic în lu­me. Avem bise­rici foarte vechi, de șap­te, opt sute de ani, unele chiar mai vechi (biserica din Densuș) și, ce­ea ce este impresionant, bi­serici în ca­re s-a slujit neîn­trerupt, până astăzi, în localitățile res­pec­tive ne­exis­­tând alte lăcașe de cult. Ele sunt mărturii ale credinței și ale forței fa­mi­liilor nobiliare ro­mâ­nești ca­re s-au ridicat, ade­sea, și prin bă­tă­liile la care au parti­cipat, alături de regii Ungariei. Biserica din Strei se nu­mără prin­tre ele. Toate aceste lăca­șe fă­cu­te din pia­tră erau ridicate chiar în curtea fortificată a cnea­zu­lui sau în ime­diata apro­pi­ere a acestei curți, pentru uzul ex­clu­siv al fami­liei și al celor care slujeau familia. Ele devin biserici de sat mult mai târziu, după ce curtea cnea­zului dispare. La Strei, știm că în jurul bisericii a existat un cimitir mai vechi, din secolul al XI-lea, care avea o biserică de lemn. Peste a­ceas­­tă biserică de lemn, cnejii au ridicat, la 1280, bi­se­rica actuală, de piatră, drept capelă a curții cne­­ziale, care a și fost desco­perită la săpătu­rile arhe­o­logice. Și au vrut să aducă aici ceva din fru­musețea lăca­șelor italiene, pe care le vă­zuseră în timpul campa­niei militare purtate în nor­dul Italiei, alături de regele Ungariei, Ludovic de Anjou.

– În ce fel?

– Biserica de la Strei este ridicată la sfârșitul secolului XIII, dar a fost pictată la o sută de ani du­pă aceea, exact în perioada campaniilor din nor­dul Italiei, la care au participat și cnejii de Strei, Petru al lui Zaicu, cneazul care a luptat în Italia ală­turi de Ludovic de Anjou, și-a adus la Strei pictori din peninsulă. Uneori, ne imaginăm istoria noastră prea modest. În secolul 13, spiritul euro­pean ajun­se­se și în Transilvania. Asta se vede și în cas­telele cne­jilor, și în biserici. Aici, la Strei, au pictat îm­pre­ună trei zugravi „de sub­ți­re”, cum îi nu­­meau pe timpuri cro­nicile, doi pic­tori veniți din Italia, și al tre­ilea, un pictor local. Italienii au așter­nut pe pe­reți lumina sudului, zugravul român, tră­să­turile bizantine.

Strop din soarele Italiei

Vara își lasă cupola de foc peste ți­nu­tul cnejilor. Pășesc pe o cărare aco­pe­rită de iarbă, spre biserica din Strei. Decupată pe albastrul de sticlă al ce­rului, turnul ei de piatră pare des­prins dintr-o ilustrată. Dacă nu aș ști că mă aflu aici, în inima Hune­doa­rei, aș putea să jur că sunt un­deva, în Occi­dent, în High­lands, pe malul abrupt al nordu­lui sco­țian, sau poate în Ita­lia, într-un sat stră­vechi din Tos­ca­na. În­tr-a­co­lo mă poartă simpli­tatea rece a zidurilor ce­nu­șii, tur­la bi­se­ricii, acope­ri­tă cu țigle de pia­tră. În­tr-un colț al lăca­șu­lui, a­proa­pe de temelie, meș­te­rii de acum opt veacuri au inte­grat în zi­­duri la loc de cinste o les­pe­de funerară ro­mană. Lite­rele șter­se spun că a fost luată de pe mor­mântul „Au­re­liei Lu­cilla”. Stra­niu este că ro­ma­na trecută la Domnul pe pă­mân­tul Daciei are pe piatra de mormânt doi cio­bani, unul de-a stânga, al­tul de-a dreapta, reze­mați în botele lor, îmbrăcați la fel ca toți dacii din vremea lor, așa cum se îmbracă și astăzi țăranii noș­tri – cu cioa­reci și o ie care le ajunge puțin dea­supra genun­chi­lor. Să fi fost Au­re­lia Lucilla soața romană a unui dac, ori copila unei familii de daci? Nu avem de unde să știm, dar e limpede că meșterii care au zidit bi­se­rica de la Strei au socotit că piatra de mor­mânt a Aureliei e vred­ni­că să fie nemurită în zidul unei biserici creștine.

Trec pragul tocit de pașii mulțimilor de creștini veniți să se roage la Strei (numele satului vine de la râul în care și-a îngropat Decebal aurul). Înăun­tru e răcoare și liniște. O liniște în care zu­gră­veala de pe pereți poartă în ea și un strop din soarele Italiei, despre care mi-a vorbit părintele Florin Dobrei.

Părintele ANDREI MĂNESCU

„Biserica în care am slujit în Anglia era foarte asemănătoare cu aceasta, din Strei”­­

Părintele Andrei Mănescu, parohul satului Ruși, care cuprinde și biserica de la Strei, nu e de-al locu­lui. Boto­șă­nean get-beget, a făcut primii pași ai dia­­­coniei tocmai în Anglia. Acolo a slu­jit mulți ani într-o biserică străveche. Coincidență sau rânduială a cerului, bi­sericuța lui de piatră din An­glia se­măna leit cu cea de aici, de la Strei. Se­ve­ră, monahală, făcută din pietre reci, cenu­șii. Semn că cnejii hațe­gani cunoșteau rânduiala euro­peană, fiind în rând cu nobilii Occidentului. După mai bi­ne de un dece­niu de pribegie, părintelui i s-a făcut dor de țară și s-a întors acasă, dar nu în Bo­to­șenii lui, ci în Țara Ha­țegului, ținutul natal al soției. Și, într-un fel, ținutul l-a adoptat. Graiul dul­­ce al Mol­do­vei s-a înăsprit cu timpul, iar acum pă­rintele e în­ră­dăcinat cu totul aici. „ÎPS Iosif m-a hi­rotonit ca diacon în An­glia, la Londra, în anul 2014, în cea de-a doua parohie a orașului. Ceea ce m-a im­pre­sionat a fost fap­tul că biserica în care slujeam acolo era foarte ase­mănătoare cu biserica de aici, de la Strei. Era clădită în întregime din pia­tră și era foarte veche, cel mai vechi lăcaș din în­trea­ga zo­nă a Londrei, un monument istoric, peste care trecuse­ră mai bine de o mie de ani. Fusese ridicată în pe­rioada de dinainte de schisma de la 1054, când Anglia era încă ortodoxă”.

„Aici, liturghia se slujește de 800 de ani”

– Și cum de v-ați întors? Vă în­treb, pentru că știu că românii sta­biliți în Occident și care au stat acolo mai bine de zece ani nu se mai în­torc, chiar dacă sunt preoți.

– Noi ne-am rugat, toată familia, ca să vedem încotro să o luăm, și am de­cis să reve­nim acasă, deși copiii noștri sunt născuți și crescuți acolo, școliți la Lon­dra. Eu sunt botoșănean, iar soția e hu­nedorean­că, așa că am decis să ne întoarcem, iar Preasfin­țitul Nestor m-a hirotonit din diacon în preot și m-a trimis să slujesc aici, la parohia Ruși, care are și această mi­­nunată biserică de la Strei, cu hra­mul Adormirea Mai­cii Domnului. A fost o surpriză to­ta­lă să o văd, nu cu­noșteam foarte bine zo­na și a fost o mare bucurie să slujesc în ea. Ca să o pro­te­jăm, fiind un mo­nu­ment isto­ric atât de valoros, noi nu slujim aici decât de două ori pe an – de Sântă Maria Mică și înainte sau după Sântă Măria Mare, pentru că cealaltă bise­rică a satului Ruși are același hram. Dar când se slujește în ea este o săr­bă­toare, vin oameni și din Strei, și din Ruși, ba chiar și din Hu­nedoara. Îmi pare tare rău că este prea puțin cu­­nos­cută, știu despre ea mai mult spe­­cia­liștii, isto­rici, arheologi, dar creș­­tinii de rând, poate chiar din Hu­nedoara, nu o cu­nosc îndeajuns, sau dacă o cunosc, nu știu dacă o apre­ciază la valoarea ei. Este prima bi­se­rică din țară pictată și pe exterior, și pe in­te­rior, îna­in­tea bisericilor buco­vinene. Din pă­cate, pic­tura exte­rioa­ră nu s-a păstrat decât în mică mă­sură, dar rămâne acest fapt – că a fost pri­ma pictată în exterior.

– Cum e să slujești într-o biseri­că atât de veche? E altfel decât în bisericile mai noi?

– Da, e diferit, pentru că aici liturghia se slujește de aproape opt sute de ani. E o încăr­că­tură duhovni­cească aparte, față de biserica nouă a satului, care a fost ridicată în 1940, pe vremea când preotul satului era părintele Ște­fan Păcurariu, tatăl pă­rin­telui academician Mir­cea Păcu­rariu. Încărcă­tura aceasta duhov­ni­ceas­că cred că e și o datorie pentru mine, pentru credincioși. Ea îmi spune că trebuie să fac tot ce pot pentru a o transmite mai departe celor care vor veni după noi.

„În Londra, aveam atâția credincioși la împărtășit, încât trebuia să slujim cu trei potire”

– Părinte, cu experiența dvs. din Anglia, simțiți mai bine credința lumii de azi. Oare noi, românii, stăm mai bine ca Occidentul, sau avem a ne teme că ni se vor pustii și nouă bi­se­ricile?

– Să știți că în Anglia s-a a­juns să fie un lucru de dorit ca o bi­se­rică să fie trans­formată în bi­blio­tecă! De cele mai multe ori, bise­ricile sunt trans­for­mate în locuin­țe, se fac în ele aparta­men­te sau, chiar am întâlnit situația, un pa­ti­noar. Am văzut nu­me­roa­se cazuri, e o desacralizare totală, Occiden­tul se află în cădere, este o proble­mă generală. Am trăit su­­ferința creștinismului acolo, în Anglia, fie el anglican sau roma­no-ca­to­lic, dar România e cu to­tul alt­ceva, eu cred că ortodo­xia are o altă șansă decât crești­nis­mul apu­­sean. Totuși, aici credința se păs­trează, încă avem credință ca popor și putem să înaintăm în ea. Noi suntem di­feriți, nu numai ca neam, dar suntem și o cultură diferită de cultura apuseană și avem și o practică diferită a credinței. Vezi asta foarte bine în Occi­dent, la româ­nii care ajung acolo. Când pleacă de acasă, lor li se ascute dorul de Dumnezeu, și am con­sta­tat că în Anglia se­cu­larizată românii se apropie de biserică mai ușor de­cât acasă, deși trebuie să vă gân­diți că aco­lo bisericile se află la mari dis­tan­țe. Dar oa­menii fac acest efort și conduc uneori zeci de kilometri ca să vi­nă duminica la liturghie, pentru că se regă­sesc în biserică. Unii dintre ei ajung practicanți în Oc­ci­­dent, deși nu erau în Româ­nia, pentru că în țară, având la dispo­ziție atâtea biserici, la doar câțiva pași, nu le prețuiau cum se cu­vi­ne. Uneori, îți dai seama de va­loa­rea unui lu­cru, abia după ce l-ai pierdut. Odată ce pleacă la muncă, adesea muncă foarte grea, dificultățile străinătății și dorul de casă îi duc repe­de către biserică și fac tot ce pot să vină la slujbe. Noi, în Lon­dra, aveam atâția credincioși la îm­­părtășit, încât nu ne ajungea un sin­gur potir – trebuia să slu­jim cu trei po­tire pentru a reuși să îm­părtășim sutele de români care veneau la liturghie. Așa­dar, ca să revin la în­trebarea dum­nea­voastră, eu cred că noi avem o altă cul­tură și un alt fel de a ne practica cre­­dința, dar trebuie să fim cu luare-a­min­­te la păstrarea ei, pentru că, în ur­mă cu ceva timp, și creștinismul apu­sean avea mulți credincioși. Așa că ar trebui, cum­va, să preîn­tâmpinăm a­ces­te ten­dințe care ne vin din Occi­dent. Eu cred că, în primul rând, ca să ne păstrăm cre­dința, preoții ar trebui să slujească și să-l iu­beas­că pe Dum­nezeu cu adevărat. Să fie propovă­du­itori, dar nu numai prin cuvânt, ci și prin fapte – să fie exemple vii, pen­tru că în felul aces­ta ai, cu adevărat, grijă de popor. Îi poți păstra credința auten­ti­că, învă­țându-l că nu vorbele îl fac pe om un cre­­din­cios autentic, ci mai degrabă fap­tele lui. Să dăm noi, preo­ții, exem­ple prin fapte, mai întâi de toate.